agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1929 .



(DE CE) AM BULETIN DE BUCUREȘTI
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samantha ]

2005-06-11  |     | 




-Paulicăă! Paulicăăăă...Mă, băiatule, mă, unde te pitiși acu', când am eu nevoie de tine?
Onița, tânăra văduvă a lu' Gheorghe ceferistu', își roti privirea prin curtea din fața casei, plină de pomi roditori și de flori de toate neamurile și culorile, știind că nu-i nici urmă de Paulică –băiatu' ăl mare- prin ogradă. O cam amăra năzdrăvanul ăsta al ei, era de pomina satului cu trăznăile care curgeau gârlă, de cum se crăpa de ziuă până dădea lumea drumu' la câini, pe uliță, spre miezul nopții. Nu era copil rău și nici prost, ba, mai deunăzi, învățătoarea satului îi spusese să facă ce-o știi și cum o știi și să-i facă parte de carte, că-i zbârnâie mintea ca o combină la treierat. Numai că așa a vrut viața, să rămână văduvă la 21 de ani și să-și crească singură băieții. Omu' ei căzuse-ntre tampoane- ea era gravidă cu doilea băiat, Georgică, pe vremea aia. A- mbrăcat haine cernite și n-a mai ieșit din casă, de la mașina de cusut "Ileana", decât duminica, să meargă la slujbă, cu restul satului. Fără teama de cureaua lată a lu' tată-său și cam zvăpăiat din fire, Paulică a avut toată libertatea din lume. Nici păsările cerului nu erau atât de slobode ca el. Numa' aripi n-avea, să zboare. „Las' că mă fac eu mare și mă duc pe avion!”, mai spunea când încerca Onița să-i ție locul celui de se prăpădise așa de devreme. „Plec și nu mai viu 'napoi și-atuncea o să-ți pară rau după mine”, bodogănea necăjit fecioru-său, târându-și picioarele pline de zdrelituri spre fânarul din fundul ogrăzii.
Georgică, ăl mai mic băiat, așezat la fire ca mamă-sa și chibzuit în toate cele, nu ieșea din cuvântul Oniții nici să-l pici cu ceară. Era serios ca un om mare, nici să zâmbească n-a prea știut până nu s-a ridicat și el flăcăiaș, să-l gâdile pe undeva, prin piept, fluturii treziți la viață de primele ocheade ale codanelor, la horă.
-Mă Paulică, mă!, mai încercă Onița o dată, știind că n-o să-i răspundă decât rândunicile care aveau cuib la streașina casei de când se știa ea prin bătătura asta. „ O să mă mănânce friptă copilul ăsta!”, își spunea în gând, intrând în casă, să dea zor la mașina de cusut, c-avea de terminat „niște gulere pentru părintele ”- tatapopa, cum îi spuneam noi, nepoții, când ne-a venit și nouă vremea să ne culcușim copilăria în casa bunicii.
Avea să vie cumnată-sa de la București, cât de curând, să-l ia pe Paulică cu ea, să-l dea la școala de meserii, să-i facă buletinul acolo, ce mai, domn la oras! „Munca la țară nu-i pentru zăpăcitu' ăsta al meu. Ce folos că ești bun la suflet, dacă faci numa' ce te taie capu!? După o vreme se năruie casa pe tine și te miri de ce”. Se gândea că, totuși, n-ar strica să se sfătuiască și cu frații mai mari, și cu soră-sa, Lina, ce și cum să facă. Nu-i de ici-de colo să-ți dai copilul de lângă tine, chiar de-i vrei binele. Cine știe ce se mai întâmplă?! Ș-apoi, când o crește, dacă vine și-ți zice „nu m-ai vrut, nu m-ai iubit, m-ai aruncat ca pe-o cârpă!”, ce te faci?! Or știi frații ăi mari cum stau lucrurile, că toți au mai mulți copii, în afară de Greorghe, doar c-o fată, Mioara (Gheorghe avea să devina, mult mai târziu, în zorii vieții mele, Nea_Gheorghe_cu_ursu-n_gură, iar eu nepoata lui preferată).
-Onițo! Mă, Onițo, mă! Ia ieși o țâră la poartă, că am să-ți spui ceva!
-Ei, ei, ce-i? Că doar nu doar nu dau turcii, zău așa!
-Nu turcii, Onițo, e numa' Paulică al tău, că nu-i pui pielea pe băț, să se –nvețe minte odată!
-Doamne, ia-mă! Ce mai făcu de data asta? Că nu mă prăpădesc odată, să nu mai aud ce si cum face, de n-am obraz să mai ies pe ulița mare...
-Ete, ce să facă? D-ale lui: îi trăznii prin cap să se tupileze-n fânaru meu -parc-al vostru ce-are?!- unde am două cloști pe ouă de curcă, zece și zece, și mi le-a mâncat fripte pe toate, unu n-a rămas, de sămânță ...Dacă ți-l prind, îl pricopsesc cu vreo două pe spinare, de nu le poate duce!
-Ba, să faci tălică bine și să lași asta în seama mea, că ai mata pe cin' să potcovești acasă, cu șase copii la masă. Că n-or fi sfinți de zugrăvit în biserici. Þi-oi plăti paguba până la ultimul leu, că nu-mi las obrazul de rușine pentru niște ouă de sub cloță,zise biata de ea dispărând în casă, după bani și nemaiștiind unde să-și ascundă rușinea și inima grea.
Paulică-și târșâia picioarele goale prin praful uliței mari, stârnind colbul cu ciudă. Nu-i prea dădea mâna să dea colțul drumului, spre casă, că-l văzuse pe nea Costică ieșind din ograda lor o țâră mai devreme, precis dăduse de veste maică-sii de pocinogul suferit. Trăsese la țintă cu ouăle de sub două cloțe d-ale ranchiunosului. Le găsise în fânarul de deasupra grajdului cu vite. Si-avea Costică o vacă frumoasă, cu stea-n frunte, gata să fete din clipă-n clipă, care stătea-n grajd, ferită de soarele puternic al amiezii. Erau două scânduri smulse din podeaua fânarului, numai bine cât să ochească steluța albă dintre coarnele Vioricăi, așa o striga Lenuța lu' Costică pe vacă, de câte ori venea să vadă dacă e sau nu gata să fete:Viorică, fată, cum îți e? Venii vremea ori ba?, întreba, mângâindu-i burta mare cât un butoi de țuică. Ce-i drept, avea mână bună, numa' două ouă au scăpat pe lângă, nimerind un felinar cu sticlă, atârnat de-un laț, în spatele Vioricăi. S-a spart, da' pagubă-n ciuperci! Las' că se duce la Tonică de_la_vale de casa lui, al lu' nea Lisandru și-or să tragă amândoi la țintă până nu io-ntrece nimeni în sat, nici măcar pădurarul, vânător mare, care-și agățase pe pereții casei toate coarnele de cerb adunate-ntr-o viață. Avea și nea Dinică, fratele mai de la mijloc al maică-sii, o pușcă de vânătoare și-o să-l roage pe fiu-său -„mi-e văr bun, nu mă pârăște”- să-i dea pușca lu tată-său, să se antreneze pe pielea ciorilor, „că și așa-mi mănâncă toate cireșele pietroase în fiecare an afurisitele astea!”, gândea Paulică stârnind mai departe norișori de praf în colbul drumului.
Se lăsa seara și ar fi mâncat niște ouă cu jumări și cu roșii din grădină, da' n-avea inimă încă să intre pe poartă. Mai stătea pe-aproape, poate pică-n vizită la ei vreo clientă de-a mamă-sii sau poate vine părintele și-atunci s-o strecura și el în curte și de acolo-ncet spre bucătăria a mare (a mică o foloseau mai mult iarna). „De n-ar fi plecat mama mare tocma' azi la oraș...”, gândea, cătrănit că-și pierduse ajutorul și scăparea acu', când l-a-mpins necuratu' să-i prăpădească ouăle de sub cloță lu' Costică, ăl mai cărpănos om din trei sate-mprejur.
„Hiii, sărut mâna, Doamne!”zise, însăilând în fugă trei cruci peste pieptul gol, ars de soarele care-l gâdila pe piele din ultimele zile de primăvară până se-ntețea toamna spre brumă.”Mi-a venit scăparea!”, mai gândi, grăbind spre casă,ca să intre pe poartă deodată cu Ilinca, mătușă-sa de la București,care-l sufoca de pupături, îmbrățișări și cadouri ori de câte ori venea la ei.Ce bătaie, ce pedeapsă să-l mai smulgă din brațele ei?! Putea să dea și foc la gară, cât era mătușa-n vizită nu se putea atinge nimeni de el, „nici primaru', cât e el de primar”, jubilă-n sinea lui Paulică.
-Măicuțoooo! Măicuțooo, stai așaaa!, strigă el din rărunchi, să se-audă până-n capătului drumului, unde se zărea Ilinca legănându-se spre casa lor sub greutatea plaselor cu bunătăți.
Așa-i ziceau și el și Georgică, Măicuța, numai Onița îi spunea tanti.
-Măi, Paulică, măi, ce mai faci tu, măi, băiatule?Doamne, ți-a turnat Sfântul Petru apă la rădăcină de-ai crescut atâta-ntr-un, de când n-am mai dat p-aci?!
-He-heeii, bine veniși, tanti!, apăru și Onița-n capu' scărilor, cu centimetrul de croitorie petrecut după gât, ca un șerpișor galben pe-o parte și verde pe alta.
-Bine vă găsii, Onițo dragă!, zise Măicuța, încă răsfățându-l pe Paulică, care se cuibărea –știa el de ce- parcă mai abitir ca oricând în brațele mătușă-sii, neîndrăznind încă să-ntâlnească privirea mamă-sii. Da Georgică unde-i, dragă?
-Georgică e-n banca lui, șade-n casă și m-ajută la toate alea, nu ca zănaticu-ăsta mare! Nu ți-oi pune eu pielea-n saramură dacă mă mai bagi mult în gura satului, lasă...oi vedea tu pe necuratu' când mi s-or termina răbdările!
Dar răbdările nu i s-au terminat nicicând și-n toată viața ei nu le-a dat nici măcar o palmă băieților.
-Bă, mămico, știu eu ce zici tale, da scofâlcitu' ăla de Costel nu spusă că toate ouăle puțeau de te-mbolnăveai de gălbinare, nu alta!
-Etete, mă, la el! Și din milă creștinească te găsii să-i cureți omului locu', ba bine că nu-ti dete prin scăfârlie să-i ceri și plată pentru așa ispravă.
-Păi, da, că și-așa mi-e dator e data trecută, când i-am crăpat pănușile la toți porumbii, să se coacă mai repede, că prea se plângea la tot pasu' că nu mai are boabe pentru găini.
-Hiii, prăpădenia pământului! Tu-i stricași omului un pogon de porumb? Ucigă-te crucea, drace, că-ți bați joc de copilu meu! Pai, bine mă, Paulică mamă, tu n-ai știut că păsările ciugulesc tot știuletele dacă plesnește pănușa nainte de-a se-ntări boabele? Doamne, Doamne, cu ce-am păcătuit de mi-ai dat așa pacoste pe cap?! Treci, treci în casă, că te rup cu bătaia!
Așșșș, vezi să nu! Se duse-n casă și de acolo, prin pod, coborî-n bucătăria a mică, ieși pe ușa care dădea-n magazie, o luă prin porumbul din grădina mare, a din fundul ogrăzii, ocoli pe la nea Tică și apoi se strecură în bucătăria de vară, cotrobăind de zor prin borcanele cu untură de la afumătura d-astă-iarnă. Își unse două felii de pâine- pâine mare, rotundă, țărănească, coaptă de mamă-sa mare pe frunze de nuc-, sparse o ceapă, o băgă în buzunar și p-aci ți-e drumu! La noapte mai vine 'napoi, pân-atunci o-mbunează Măicuța cu povești de la oraș sau despre soțul ei – se măritase așa, hodoronc-tronc, peste noapte, cu unu' Drăcea- Doamne iartă-mă!-ce nume, d-aia nici n-a ținut decât de la o primăvară la alta.
-Lasă, Onițo, băiatu-n pace, e copil, ce vrei?!
-Cum ce vreau, tanti, cum ce vreau?, începu Onița să-și verse focul, amintindu-si, la fiecare trăznaie de-a lu fecior-su ăl mare, ce grea e viața de văduvă, când mai ai și doi copii.
-Acu', că tot venii vorba, te mai gândiși? Il lași pe Paulică la București, cu mine? Că nu-i de ici-de colo să-nvețe băiatul o meserie, acu', în vremurile astea, când țăranul nu mai are de ce pământ se lega prea tare. Pădurea n-o mai ai, livada din Gârdea e prea departe, nu bați tu dealurile ca să-i iei rodul, Săliștea o-mparți cu ăilalți șapte frați și-l mai ai și pe Georgică. Ce pământ să muncești?! De-o-nvăța meserie și i-o plăcea la oraș, rău nu poa' să-i fie. Și apoi, tu cu doi copii pe lângă tine nu mai apuci să-ți pui viața cap la cap și-i păcat, că ești tânără, mai zise Măicuțai, careia nu de petit pentru Onita ii ardea, cat sa-l ia la ea pe Paulică, ghicind parcă, un sfârșit apropiat căsniciei ei cu Drăcea.
-De, tanti, nu știu ce să zic. Tre' să vorbesc și eu cu ceilalți: Ionel, Gheorghe, Dinică, Mihai, poate dă și Lina p-aci zilele astea. Acu-i mic și nu știe cu ce se mănâncă viața, da' de nu-i bine ce fac, nu m-o ierta până m-o-nghiți pământul, când o crește mare.
-Grija ta asta să fie, Onițo, că de alta nu-i loc. Am eu toate cele pentru el, la București. Și-o să-l dau să-nvețe carte, dacă io plăcea mai mult ca la meserii, zise Măicuța, știind că ăsta era visul ăl mare al Oniții, să facă școală băieții ei. Și ei îi plăcuse cartea, da' n-au lăsat-o prea mult la școală, că erau 11 copii și trebuiau să muncească (în timp, au rămas doar 8). Au dat-o ucenică la croitorie și acum are ea însăși ucenice la lucru. Da' tot ar fi vrut să fi putut schimba ceva, numai că era prea târziu. Pentru ea...nu și pentru băieți. Avea să i-l dea pe Paulică, știa deja, orice ar zice frații, că de acum auzise ce vroia s-audă. Măcar unu' din băieții ei va face și școală, cu siguranță. Numai că timpul a amestecat altfel cărțile și Oniții i-a ieșit pasența cu băiatul școlit abia cu băiatul ăl mic, Georgică, cel serios ca un om mare. S-a făcut ofițer și-a tot crescut (în grad), umplând de bucurie sufletul maică-sii și alungându-i necazul pe care parea chitit să i-l dea pe veci fecioru' ăl mare.
-Și-apoi, îți mai liniștești și tu sufletul, dacă zici că-i așa groasă cu năzbâtiile lui. Da' zău, de ce-i focu' ăsta pe tine? Că nu de cloțele ăluia ți-e ție fierea amară...

-Nu mă lasă, tanti, nici să respir, curg ocările la usa mea ca apa pe Olt. Uite, nu-i o săptămană de cand dădu pe la mine profesoara de romană. Nu stiu ce drăcovenii mai făcea ăsta al meu, de l-a dat afară din clasă. Auzi, să-mi crape obrazu', nu alta! Si ce crezi, tanti, c-a făcut? S-a urcat in nucul din curtea scolii si-a intrat in clasă pe geam, pe-o cracă groasă ca pe mană, care ajungea la fereastra. Lasă rusinea la o parte, da' cădea si-si rupea gatu' si n-aveam alta decat să mă duc la linie (N.A.calea ferată) ori să m-arunc pe Olt, ca eu alt mort in familie nu mai ingrop, nu mă mai tine inima, tanti, nu mă mai tine inima...
-Ei, da' mai că-mi vine să rad de asa ispravă, nu să mă supar...
-Dac-ar fi numai asta si numai atat, poate as rade si eu. Da' nu-s doua zile de cand s-a ascuns sub podul de la Valea Albă, cu baiatu' lu' Lisandru, Toni, in creierul noptii. Au asteptat să se crape de ziuă, s-au manjit cu mil negru din cap pană-n picioare si s-au dezbrăcat la pielea goala. Si nu zici că, asa despuiati, cand au trecut femeile ăle bătrane ale satului spre Jiblea-că se duceau la biserica de acolo, pentru sfanta slujbă-, le-au sarit in cale si-au facut ca apucatii?! Au tras bietele femei o sperietură soră cu moartea, nu altceva,crezand că le-au iesit in cale Ucigă-l Crucea si de-ai lui. Doamne, Doamne, ale cui păcate le platesc?!, se jeli Onita,care dădea-n plans la fiecare pătanie povestită. Numai Măicuta radea, dar ridea cu lacrimi, nu alta. Obisnuită cu viata de la oras, unde regulile sunt altele si buna cuviintă are alte haine decat cele de la tară, i se păreau hazlii peste poate toate "drăcoveniile" nepotului mai mare.
-Si nu zici ca pană-n sfintii apostoli Petru si Pavel s-au strans găliganii satului sa facă foc la Olt, noaptea si l-au trimis pe-al meu sa fure două găini de la al lu' Culitză?! Al meu-zis si făcut! Ce crezi că i-a spus omului, cand a aflat cine-i făptasul si-a venit să ceară socoteală? Că alea doua gaini, de le-a luat el, străfigau de nu mai aveau aer si, cand le-a văzut asa bolnave, i-a fost teamă să nu ia răceala si restul orătăniilor, asa că le-a luat cu el să le dea Galisan cu lapte bătut pe cioc, cum m-a văzut pe mine cum fac cu puii mici de curcă, cand străfigă. Pe urmă, cică pe drum au făcut febră asa de mare, că n-a vrut să-i moară-n mană si le-a dat băietilor de făceau foc la Olt. Să te crucesti, nu alta, tanti! Că dacă aveam bărbat in bătătură, il lămurea el pe Paulică cum stau lucrurile, mai zise Onita, ducand la ochii umezi iar, coltul basmalei.
-Razi dumneata, tanti, da' mie-mi pică vorbele oamenilor ca ceara topită, pe suflet. Mai acu' cateva zile legă picioarele vacii lu' tanti Marioara a lu' nea Lisandru. A stat biata vacă nemancată o zi intreagă, că era impiedicată langă tărus.
-Dacă i-ai da de lucru, n-ar avea cand să se mai gandească la nebunii.
-Ce zici dumneata, tanti, să-i dau de lucru? Păi cine are vreo bază-n el? Cine-l vede pe Paulică pană seara?!
-Lasă, că mi-l dai la Bucuresti si acolo n-are nici vaci, cu sau fără stea in frunte, nici clotze, si-ti promit eu că o să caut o scoală fără nuc in curte, zise maicuta, incă mustăcind, dar păstrandu-si rasul pentru altă dată, de mila Onitii, care era neagră de supărare de-a binelea.

Si s-a tinut de cuvant Maicuta. L-a luat pe tata la ea, l-a dat la scoală- n-a făcut decat liceul, că tot la năzbatii ii statea mintea, dar era destul de bine si atat, pentru vremea aia. Mereu a amanat să meargă mai departe, că se tot impiedica cand de-o blondă, cand de-o brună, pană l-a legat pe el mama la tărus. Si cand incepi să lucrezi ture de noapte si să schimbi de 20 de ori pe zi scutece de finet, nu-ti mai arde de scoală. Nici de spart ouă in capul vitelelor, nici de speriat babele satului, mai ales că astea de Bucuresti nu prea aveau poduri de trecut, ieseau la Sosea, la promenadă.

Si-a mai venit un rand de scutece, cand am apărut si eu, si au tot trecut anii...Si azi scriu cu un drag de ma ia cu lesin, despre tata si despre toate drăcoveniile lui care au făcut să mă nasc pe malu' tulbure al Dambovitei, in loc de cel al Oltului-cristal lichid clipocind povesti nescrise incă...

comenteaza >>

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!