Era seară. Ziua era pe sfârșite. Vântul sufla cu putere și ploua mărunt. Era o zi obișnuită de toamnă. Mă pregăteam să închei lucrul. Aș fi vrut să arunc un lemn în sobă, dar lângă fereastră era doar un calorifer. M-am apropiat de el. Nu era rece, era călduț. Eram istovit de lucru, așa că un somn binefăcător era mai mult decât bine venit. M-am băgat în patul moale și rece. M-au trecut câțiva fiori. Am vrut să suflu în lumânare, dar pe noptieră era doar lampa. Se înfierbântase, căci o aprinsesem demult. Am întins mâna și am apăsat pe buton. Am rămas câteva clipe cu ochii deschiși încercând să pătrund întunericul. Era dens, de nepătruns.
Stând așa, fără să mă gândesc la nimic, au apărut așa, deodat’, niște litere. Literele pe care le cunoșteam din alfabetul latin. Nu veneau în ordine, veneau câte una, câte două, apoi apărură și cifrele, cifrele romane. M-am ridicat încet, în capul oaselor. Mă uitam mirat la ele, neștiind de unde au apărut, nici ce vor. Au început să vină tot mai multe, tot mai multe. Se repetau și formau cuvinte, apoi iute, se destrămau, altele se grupau. Era ca un dans amețitor pe care eu nu-l puteam urmări. Începură să mă doară ochii, totul era prea rapid, un vârtej fără sunet. Literele începură să se apropie de mine, fără frică, să se lipească de brațele mele, de piept. Râdeau. Da, râdeau și sfidau totul. În tot acest dans, se împerecheau și se desperecheau. Încercam să le prin înțelesul. Era o limbă ciudată pe care n-o cunoșteam. Ce straniu! Literele se așezau în anumite formații, în șiruri lungi. Cum de veniră tocmai la mine?
Priveam tăcut la spectacolul făcut de ele și la un moment dat m-am decis să intru și eu în joc. Am întins încet degetul spre o formație de mai multe litere e, g, k, m, o. Nu-mi transmitea nici un sentiment, dar mi-am zis să încerc să le coordonez eu. Am luat trei litere g, e, m. Pe celelalte două le-am lăsat deoparte. Pentru moment s-au oprit uimite din joc, dar nu s-au împotrivit. Gem. Deja simțeam, vizualizam. Vedeam borcane așezate pe rafturi. Borcane pline cu o pastă roșie, maronie, portocalie. Caise, vișine, prune. Creierul meu lucra și toate conexiunile erau puse în mișcare. Culoare, aromă, gust. Cele trei litere nărăvașe m-au amețit. Mi-a revenit rapid, am șters imaginea rafturilor cu borcane. Gem. Durere. Întins în pat îmi simțeam trupul sleit de putere. Am oftat în timp ce am tras adânc aer în piept. Parcă înainte nu am simțit această durere. Nu am băgat-o în seamă. Mă concentram asupra ei și devenea tot mai acută. Toată ființa mea era preocupată de un singur lucru.
Dintr-o dată, literele s-au despărțit și au fugit într-un colț. Þineau sfat. Au început să urce pe perete și se aliniau frumos. Am început să citesc. Era atât de obositor. Semnele îmi erau cunoscute și aveau înțeles, cuvintele, frazele, paragrafele, toate erau a un lanț...
Câteodată mi-aș dori să tac, să pun o strajă minții și gurii mele. Să nu mai las ideilor să dea buzna, să nu mai dai voie literelor să ne înghesuie, să nu mă mai încrunt la ceea ce e neînțeles. Aș prefera să privesc doi oameni care comunică prin semne. Mâinile care flutură energic în aer transmit cu rapiditate informații și sentimente. Aș vrea să simt ca nevăzătorii. O lume cu semne, fără ceva definit. O lume pe care fiecare și-o creează în felul său...
Toți simțim la fel. Indiferent de semnele din jurul nostru. Chiar dacă intensitatea diferă, fiecare semn ne transmite un sentiment, o informație. E obositor.
Mintea mea o luă din nou razna, încercând să pătrundă noi sensuri. Literele erau tot acolo, aliniate frumos. M-am decis să le ignor. Nu aveam nici cea mai mică curiozitate să văd ce vor să îmi transmită. Poate un cod secret, o legendă, un mit... tot ce se poate. Eram prea obosit să mă mai concentrez. Cineva aprinse brusc lumina. Am deschis ochii speriat. M-am uitat pe peretele proaspăt zugrăvit, de un galben pai. Era imaculat. Nici un semn, nici o urmă. Probabil că și literele s-or fi speriat și or fi fugit. Am zâmbit. Pe birou erau așezate frumos hârtiile și toate literele erau la locul lor, așa cum le scrisesem, nu cu condei, nici cu pana, ci doar cu un pix albastru transparent, pe care l-am cumpărat de la librărie. Erau semnele mele. Parcă mi-au tras cu ochiul. Am pus capul pe pernă și am adormit.