agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-23 | | Lacrimile de poet sunt întotdeauna benefice, deși medicina naturistă evită să le folosească, cauza reținerii fiind nu îndoiala asupra calităților curative, ci dificultățile insurmontabile cu care se confruntă asociațiile consumatorilor în tentativa lor de a operaționaliza detecția produselor lirice contrafăcute, din ce în ce mai afluente pe unele piețe în ultima perioadă. În țările cu industrie cosmetică avansată, astfel de ingrediente cuvioase se folosesc încă din secolul trecut, când s-a și dezvoltat o puternică și productivă, blestemată boemă, pentru reabilitarea calităților terapeutice ale unor celebre creme de uns pe piele. Cu cât aceste lacrimi sunt mai sincere, cu atât ele au un pehaș mai scăzut, datorită ionilor acizi de clor și, în contactul inevitabil cu vaporii de carbonat de calciu prezenți în densitate mare în atmosfera încărcată, reacționează instantaneu, produsul de reacție dominant fiind un specific precipitat alb-brânzos, pe care cine vizitează un laborator cosmetic modern îl recunoaște cu ușurință în borcănele de sticlă brună, ținut în apă sub o subțire peliculă de eteruri uleioase cu rolul de a diminua procesele oxidative. Marele scandal metafizic fiind că între lacrima cea fierbinte și recele ca o reptilă alburie precipitat brânzos, rătăcim pendulatoriu întreaga noastră existență tot astfel cum un senator ar observa că un lingvist ar spune că o face între supin și participiu. Și aceasta, pentru că momentul plânsului este perpetuu în devenirea infinită, el pornind din gerunziu. La colțul de cotitură, unde se va înălța un nou minibig, deja presimțitoare în virtualitatea ei, luna rămâne patron al întregului infinit, în timp ce talanga și neostenitul vânt susțin trecerea timpului în vreme ce Sfântul Tei, recent canonizat, furnizează, asigură mireasma marelui context spațio-temporal cu servis cu tot. Iar nouă, ne rămâne ca analiști preocupați de marile sinteze, să lămurim dacă nu cumva Gujghil plângea sub șocul revelației că are inima pângărită și că riscă o viață seacă, urmată de o moarte veșnică într-un loc numit iad, punând astfel sub semnul îndoielii prognoza dacă ar mai călca pe urmele glorioșilor lui străbuni. Cu ce era, deci, el mai păcătos decât alții, care adesea nici măcar nu-și pun probleme, sunt oameni fără probleme și uite că trăiesc cât se poate de fericiți, sunt invidiați, admirați, respectați, până și iubiți când sponsorizează anumite manifestări ? Ce știa el?… Ce să știe ? Că a luat-o pe Agripina un taximetrist, că a intrat cu el în pasaj la Lujerului și că n-a mai ieșit pe gaura cealaltă, cum a observat cu un soi trist de jambonărie Picior-de-Porc. Și că au violat-o unii la licitație (?!), pe o bancă în parc. Când ?… Ziua sau noaptea? Însă enigma de nedescâlcit era cum de tocmai atunci a trecut prin partea locului Dințișor, care umbla. mai mult prin bănci, burse, refugii, unele redacții economice mai bine informate, compartimente ministeriale unde se știe ce crește, ce scade, și cu ochii lui fumurii, simultan miopi și prezbiți, să remarce și să culeagă în ditamai parcul alunița Agripinei !!! Era autentică această aluniță sau era un artefact ? Iată încă o sâcâitoare problemă a cărei lâncezeală nu era de dorit. De-aia și plângea poetul, ca ăla pe Euridice, fiindcă deși se uitase la Agripina stăruitor, după obiceiul tuturor bărbaților, nu putea localiza de unde se dislocase această fermecătoare mostră, cu care ea, cocheta, se lăudase că o are de la mă-sa și ce mișto e, nedezbrăcând-o niciodată integral să se uite, pentru că nu mersese până acolo cu discursul liric încât să-i ceară să i se dea nu numai angrou de principiu, ci și cu amănuntul. Întinși ca niște cadavre neidentificate în ger, pe planul de lemn simbolizând o închidere care se deschide, fără a ne clinti cu un fir de păr din orizontul local al misterului și al cocinii, magul și cabalistul adormiseră cu televizorul deschis ca pentru priveghi, amânând a-și mai face conștiincios exercițiile spirituale de oameni oculți, abstracte atâta vreme astrală cât erau doborâți de tăria de buturugă răsturnătoare a vinului celui gros ca uleiul și de energia explozivă conținută în orice savante jumări. Pe ecranul neprotejat biologic al bidonului, jucau satanice imagini virtuale, emise din firida dreaptă de virtutea Agripinei sub formă de concentrat, adică de aluniță, depusă de domnul detectiv Dințișor ca ofrandă la picioarele desculțe ale lui Zalmoxe, mângâiete de barba-i albă și lungă. Gujghil se tot uita într-acolo cu coada ochiului, priveghind ca relicva brun-roșcată de pădure să emită o aură, de un contur ca al elevei, cu un orbitor led roșu ca jarul pe punctul astral corporal de unde căzuse pe banca tricoloră din părculețul pieței, alunița. Nu putea neam să doarmă de dor, capul îi vuia ca un stup sau ca o zarcă, de strofe care se scriau singure, unele asurzitoare, altele măcar certărețe, era un adevărat vacarm la el în căpățână, era un reflex apocaliptic al sfârșitului, anunțat de primărie, al institutului de la colțul mitic al cotiturii, unde și alte haite de aurolaci vegheaseră în nădejdea întâlnirii cu cel mai vip dintre vipurile pe care le poate concepe calculatorul ființei umane la hardul și softul de azi. Iștar, zeița de serviciu, din firida stângă, geloasă că nu i se scriu și cântă ei, a dracu, ditirambii socotiți meritați, îl pedepsi imediat pe potențialul pupincurist. Receptorul TV, dăruit vremelnic de cei trei consilieri, din ajutoarele de la primărie, redeveni patriarhalul bidon de vin și, pe mulură, gândacii roșii de bucătărie se simțiră mai bine, mai cutezători, mai acasă, urcară pe dârele cleioase, violacee, ca pe niște femele de-ale lor, la oră de canal adult, sugând zaharuri, izomerizate și strugurate în polimeri uleioși mai ușor de digerat. De prin bloc se auzi râgâitură de closet și, în minimul de zgomot al nopții, veni ca ecou întârziat freamăt de apă mișcătoare prin conducte spre canale, tot mai departe, tot mai departe de locul faptei, viață era peste tot. Și în firida bătrânei și îngălatei zeițe Iștar fojgăi, la nivel molecular în beznă, la limpeziș auditiv, o hoardă de substructuri dintr-o entitate nu atât de gingașă totuși, ba chiar croncănitoare, tocmai faptul că vorbea făcând să cadă complet ipoteza ușuratică a păduchilor lați asiro-babilonieni, care sunt muți, din considerente ninja de camuflaj. Căci acolo a așezat, după mii de temenele, jegosul călugăr, la picioarele cu unghii lungi, acum ale lui Iștar, atunci în șosete albe și șlapi de lemn ale lui Amaterasu, ofrandă eternă, comodă, pusă în conservare într-o minipunguță de polietilenă vidată, o mușcătură negru-brună din cărnița de prepeliță gătită de el la începutul narațiunii. O mușcăturică nu pe măsura râtului său uriaș, ci cam cât ar apuca un șobolănaș orfan, rătăcitor, înfometat, pe ger, prin morgă de spital în grevă. Și tot aici, tot ca ofrandă, fir-ar e1 al represiunii de fachir, a scos și pus Dințișor, tot în punguțe vidate, dintr-un buzunar de la pantalonii ăia albii, alunița Agripinei, colectată în parc, iar din celălalt, recent cârpit de mânuțe sărutate, o achenă de floarea-soarelui, neagră, vărgată alb, cheratinizată cu perișori albi, de parcă ar fi slăvit-o și preamărit-o pe Faza, zeița stadioanelor și a plăcerilor jocului cu balonul rotund. Dar Zalmoxe rămânea fără jertfe, și s-a ajuns la negocieri. Așa a trecut bombănind alunița Agripinei la picioarele lui venerabile, făcându-l pe cale de consecință zeul preferat al poetului, ceea ce nu l-a împiedicat pe bărbosul și necruțătorul zeu ofensat să se răzbune crunt, pedepsind pe intelectuali cu ce putea fi mai horror, cu evacuarea institutului, anunțată cu cinism, ca pe un tsunami de creșteri de prețuri, chiar în preajma Crăciunului, de către un trio de crai halucinați și halucinanți, cu ambalaj din hanorace negre. Râsu dupe lume fiind că domnul inginer Dovlecel dintre ei a remarcat în treacăt că uite o punguță cu o achenă de floarea-soarelui pusă ca ofrandă la bidonul cu buton, deci, simbolic, la conceptul general de televiziune, dar nu s-a putut prinde, curcubitaceul, că la origine a fost acolo tot o sămânță oleaginoasă, și anume de dovleac, dăruită într-un moment de tandrețe și poezie de nevastă-sa moderatoare, Ratonului, ca să n-o uite toată viața lui cum o cheamă și ce adevărată senzație de extaz au făurit împreună. “O mieluțele și mielușeii mei iubiți, zise o voce dulce și chinuită parcă de femeie îngropată-n zid, mi-e și jenă, și roșesc la gândul că mai există oameni păcătoși în contemporaneitate, dar trebuie să vă spun că au fost vremi pe planeta asta apoasă, când singura scăpare de efectele păcatului era corabia cu pânze. Numai că fenomenul demografic nu explodase, cum se întâmplă azi, în pofida răspândirii anticoncepției și, din ce în ce mai mult, a practicilor de împreunare algoritmizate de Picior-de-Porc și de asistentul său Dințișor, care le-au și axiomatizat primii pe baza teoriei așteptării, a tantrismului și a taoismului. Astăzi însă, cu miliardele, și nici unul vinovat, dar absolut nici unul, mânca-ți-aș, nici unul, toți curați, toți nepătați, nu mai putem concepe nici pe computerele cele mai performante din institute vehiculul în care să scăpăm de apocalips și singura soluție realistă este să ne asigurăm accesul la un punct atomic, și să ne racordăm toate la el.” “A cui e, Zalmoxe, Zalmoxe, zeule Zalmoxe, vocea asta suavă ?” simți Gujghil după aurolac o mână fină prinzându-i inimioara sa îndurerată ca într-un clește și căzu de o plăcere celestă incomensurabilă într-un somn ca al celorlalți intelectuali din grotă, numai că pusese în conservare pe buze surâsul angelicat de la școală, când lua numai punctaje maxime la comentarii, uluind pe toți formatorii și lăsând mă-sii impresia că e bun de export. “Azi nu mai scapă la lipsurile de epocă și la apocalipsuri, bâjbâi prin beznă un glas croncănitor dar matern, decât sufletele adevăraților profesioniști, deoarece concurența crescând, au fost înălțate mereu mai sus ștachetele performanțelor de viață spirituală, lucru care se vede și la subiectele date la olimpiadele internaționale de spiritualități.” “ Că mai încearcă și amatorii, e adevărat, interveni o voce de doamnă umblată și înfiptă, dar pentru a te da la spirit fără studii de specialitate, fără indicațiile și orientările cui a parcurs deja drumul măcar până la jumătate, condiția este retragerea într-un butoi la intrarea în piață, fiindcă nimic nou nu este sub soare decât formula polimerilor prelatei negre și ai umbreluțelor multicolore, iar cui a dezertat de la condei, nu i se va ierta în veac că n-a strâns în dimineața de după revoluție mana cea adevărată de pe creștetele surâzătoare ale cetățenilor, ci s-a gândit doar să-i dijmuiască din castelul său de cleștar de spirită ieftină.” “Cu alte cuvinte, nu se mai merită în ziua amară de azi să mai citești altceva decât literatură cu conținut bogat în spirine, dar numai dintre coperte atrăgătoare ca un ambalaj de snexuri cu aspect și aromă de jumări !” suspină și foșni croncănitor mușcătura de prepeliță, de la Iștar, către alunița Agripinei de la Zalmoxe, în timp ce achena doamnei Dovlecel, de sub receptorul TV de pe mulură, avu la rândul ei o creștere-descreștere ca un oftat puber. Poețelul se învrednici, în somnu-i de moarte, de o luciditate bestială, omenescul din el făcându-se o piele peste cărnuri inconsistente, ca un sac de cartofi care lichefiindu-se amidonul mă-sii din unii, se prăbușește toată strânsura vegetală pentru iernat, îmbibându-se și cu un fel de pișălău dezagreabil. Dădu cel satanist și dârele lui de lacrimi intersectară sulițele stelare de la Gemeni căzute prin turelă, strălucind ca două îngemănate izvorașe din munțișorii noștri cei fără de păcate. El era conștient, dar abia acum visând recunoștea că pentru progresul său mistic, ca să se poată conecta la un punct atomic, despărțirea de Agripina era o condiție sine qua non și mult bine făcuse blestematul de Dințișor că o rosese cu măcelarii săi chihlimbarii cât niște pietre de moară, până o concentrase la dimensiunea unei alunițe, după ce licitase pentru ea la o bancă tricoloră, în părculețul pieței noastre. În definitiv, Ratonul se purtase nu mai puțin dur chiar și cu sine, eliberându-se cu similară brutalitate de slăbiciunea ce avea pentru doamna ingineră de imagine Dovlecel, care îi dăruise o sămânță albă și lată cu numele ei și el, temându-se de soțul încornorat, hotărâse să lucreze acoperit și nu păstrase ca amintire decât o achenă mult mai urâtă, de floarea-soarelui, fotbalistică, singurul numitor comun fiind că din ambele semințe s-ar fi putut stoarce, prin presare, câte o lăcrămioară de ulei. Convertirea Ratonului producându-se în timpul negocierilor de ieri de la institut. La senzația de extaz, după ce se iubise cu ea în lung și-n lat, de se alarmaseră vecinii, dar nu-1 găsiseră pe soț, care chefuia cu intelectualii și o vedea la TV, el rostise fără somație, când ea era cu spatele, descântecul de vegetalizare, conceput pe partea de incantație activă consiliat de Rățoiul, încât pornind analiza literară de la bizarul nume de după căsătoria legală, o esențializase până la umeda, cu zdrențe portocalii, sămânță de dovleac, dându-i totuși vaga impresie că îl domină, că ea este principala și că din proprie inițiativă se autodiminuează la sortimentul de concentrat de femeie. Nu știa săraca achenă, așa pățim toate, că hotărârea Ratonului, instigat de Picior-de-Porc, era luată încă din vară, când obligaseră pe Rățoi să-și alunițeze muza, numai ca el să scrie tot mai artistic, să dureze pe meleag ce să reziste devenirii, și invaziilor, și lipsei de fonduri pentru monumente din lipsă de bani, începuse a agita bolșevic prin somn președintele Mișcării Capetelor, că tu, putere instalată democratic, nu poți lua prin plebiscit un sfert din materiale de la toți ăștia care pagodizează sfidând pe care n-are de întreținere, dându-le la schimb ceva simbolic acolo-șa, de pildă dreptul de a arbora tricolorul pe paratrăsnetul celui mai înalt turnuleț ! Sezonul sacrificării Agripinei și al extragerii concentratului din drăgălașa doamnă Dovlecel, era la piață timpul marilor flori de toamnă, profund funerare, de la dalii și hortensii și gladiole de doi metri la crizanteme altoite, când britanicii și toți monarhiștii de pe mapamond se despărțeau cu buchete și plâns de Lady Di, iar în Calcutta cea cu multe reminiscențe coloniale, indienii cei cu viață spirituală de invidiat organizau tot funeralii naționale, pentru binefăcătoarea lor Maica Tereza, cea din Balcani purcesă, și românilor nu le murise nimeni cu merite similare, dar treceau printr-o bazic instinctuală teamă de o iminentă criză de ulei, exploatată mediatic ca un apocalips, știindu-se bine de către versații analiști că nu va dura. “Deoarece ei, săracii, românii mei, nu s-au despărțit, medită somnambulic și retrospectiv Picior-de-Porc, prin niște comparabile ca acele, funeralii naționale pentru Erou, organizate între Crăciun și Anul Nou, nu s-au despărțit, deci, cu martori mondiali, de un trecut care nici arătos, nici milos nu fusese, dar prin ceața vremurilor putea să se mai înfrumusețeze pentru unii cam mulți, tot așa cum anumite pioase bătrâne, pe la țară, pe tron, încălzite de spalierul de lumânări galbene sau brune și de vorbele bine cumpănite ale soborului de preoți, recapătă vremelnic masca cea seducătoare a tinereților celor neștiutoare și senine, ce poate ele singure merită trăite din plin dacă îți poți permite.” “Adică să se fi făcut și execuție, și funeralii naționale ?” căscă gura prin somn de uimire poetul. “Numai așa, relativ contradictoriu, deci dialectic, bătu din copită Râtanul, am fi putut salva, Rățoiule, imaginea Þării după acea porcărie de proces !” Zise și imediat se făcu în gaura de canal de la colțul cotiturii o liniște ca de cavou, care se extinse cu brutalitate în toată piața și în blocurile care o delimitau cum enormul sfincter al unui vulcan partea pe unde iese lava. Așa de mare încă era autoritatea savantului Picior-de-Porc, proeminentă personalitate construită punând cărămidă peste cărămidă încă de pe la primele concursuri școlare pentru copii de export. Pentru că, spre deosebire de anumite elemente din clasa noastră politică mai nesimțite, când chema el la jertfă, pe salariații de la institutul lui, apoi era de la sine înțeles cine va face cel mai mare sacrificiu : acela nu putea fi decât el însuși, pentru ca văzându-l ai săi să nu mai aibă cum să dea îndărăt și să bombăne pe la colțuri că eu nu servesc ! Și tot așa, în aceeași demnitate paradigmatică, gestionase criza și când fusese chestia cu sacrificarea doamnelor inimilor fiecăruia. Nimeni nu știa însă în bârlogul lor cum își rezolvă Râtanul problemele delicate. Dădeau cu presupusul că trebuie să aibă el vreo gagică pe la serviciu, sau pe la spațiile verzi cu care colaborează acolo, dar nu-l văzuseră niciodată că-și freacă fluierând vreun șlagăr jegul de pe el sau că măcar își dă cu vreun spray peste feromoni și histamine, ceea ce îi punea în mare derută, constrângându-i să avanseze alte ipoteze, precum aceea, obsedantă, că la știința lui, oricând se poate acupla astral, la nivel de corpuri eterice, cu cine vrea mușchii lui. Abia odată cu criza uleiului i s-a întâmplat și lui. Baba cu pungili cu potol de-i închinase inima ei maternă lui Gujghil, copil al străzii, și îl aproviziona benevol, apreciase într-o zi că pe gura de aerisire de la institut vine o duhoare mai sufocantă decât de la marfa depreciată organoleptic din pescăria lui nea Vodă. Văzându-l pe bietul Picior-de-Porc, bubos și râios, cu jegul lui antisida și antiradiații gros de un centimetru, cum se întorcea cătrănit și frânt de la serviciu și tocmai da să coboare pe scara de fier din turelă, abia așteptând să îmbuce ceva și să se culce, puse mâna pe un ambalaj de ciocolată Africana de pe jos și, prin intermediul acestuia, că murea de silă, îl apucă pe savant de guler, zgâlțâindu-l isteric și strigând tare ca să se adune populația și presa : “De ce nu te speli deloc, mă animalule ? Tu nu ai luciditatea minimă necesară să cedezi și măcar o zi în viața ta să respecți normele de higienă specifice lumii civilizate ? Tu îți dai seama că cu microbii tăi poți să-mi bagi în pământ și pe amărâtul ăsta de Gujghil, după ce am mai pierdut înecat pe cineva drag ? Și că dacă se întâmplă să pierd și pe feciorul ăsta, te blestem ca nici copiii copiilor tăi să nu se mai ajungă cu banii de la o lună la alta ?” “Ia, fă, ghearele de pe mine, mârâi stereotip Râtanul necăjit, că iei vopseaua !” Și era gata să-i și ardă o scatoalcă peste felinare, să nu se mai bage în probleme care o depășesc. Zalmoxe, care era pe-aproape, duhul lui întorcându-se dintr-un raid botanic, menit examinării fructelor, legumelor și condimentelor de origine transatlantică tranzacționate în piață, impresionat de disperarea femeii mamă, se îmbună și făcu pe călugăr mai mult decât cooperant. “Credeți, doamnă, zise Picior-de-Porc cu o tristețe amețitoare în ochii ăia verzi ai lui, și pe care o întâlnim la mulți din copilașii străzii, mai ales când cântă prin metrou Măi Ardeal, vă închipuiți, sunteți chiar așa convinsă că într-adevăr, dacă aș avea și eu o baie cu apă caldă, m-a adus cartea și știința în așa hal de abrutizare încât să nu-mi doresc și eu măcar un duș ? Sunt om, doamnă, om, și ca toți oamenii, am aceeași piramidă de trebuințe !” “Atunci, poftim ! și-a boțit madam Prepeliță buzele într-un fel de semăna cu sora ei sexy, telegenica doamnă Dovlecel, n-ai decât să vii cu mine sus la etaj, că unde spăl douăzeci de mâțe și trei cățeluși, pot curăța și un om de păcatele sale !” “Nu te potrivi, madam Prepeliță, au consiliat-o niște vecine care deja asistau la scenă odată cu reporterii, că te strânge de gât și pe urmă aflăm la știrile principale pe scurt că ți-a mai luat și tot din casă !” “Ce să-mi ia mie din casă ?” a dat a lehamite din mână femeia, de bunăseamă neștiind ce o să-i ia Râtanul, care numai ce ca un nou Esop scos în agora, pe podium, la vânzare, rânjea mereu din viața sa interioară, intimidând pe toți. “Ãsta a tot monologat cu ochii închiși, a tot monologat cifre și sintagme, și e clar că a descoperit cifrul de la punctul atomic. Trebuie să-l omorâm până nu fuge peste hotare !” i-a atras atenția băgătorul de seamă Dințișor poetului Gujghil că s-a întâmplat ceva grav cu prietenul lor, fiind exclus să fi inventat el pe ascuns vreun descântec care să prefacă jegul veritabil în funingine și nămol, ba pe alocuri să lase insulițe de pielicică roz, neatinsă vreodată de soare sau de apă, fragedă ca prepuțul de copil. Mai productivă era ipoteza gravă că Picior-de-Porc a răpit virtutea cuiva. L-au pus sub urmărire, când unul când altul, fără să constate vreodată că de la servici s-ar fi abătut cât de cât din drum, pentru a intra în vreo negociere cu cetățeni străini. Era însă de o mie de ori mai ursuz decât deobicei, iar în noaptea care a precedat sosirea Agripinei, l-au auzit suspinând și rostind la nesfârșit cele șapte relații de incertitudine heisenbergiene, extinse de el pentru particulă în groapa de potențial când pachetul de unde se lărgește încă nerelativist și e ultimul moment când se mai poate lua o decizie independentă de reprezentarea pe care ți-o faci despre oscilatorul armonic clasic și tranziția prin efect tunel de-a latul. Se hotărâse ! El nu avea dreptul la o viață de confort trei, la bloc cu păsări captive, până nu rezolva enigma punctului atomic. Se hotărâse să o esențializeze pe madam Prepeliță sub formă de mușcătură. Adevărul fiind că și Dințișor mușca. Și aici poate fi de acord și cititorul că marele savant român Picior-de-Porc este un personaj pozitiv și un caracter generos : când a preparat prepelița la foc mic de lădițe înmiresmate cu zeamă de fructe exotice, el i-a împărtășit cu generozitate pe colegi ; în schimb, remarcăm că Gujghil nu i-a dat lui nimic de la Agripina, nici Dințișor de la doamna Dovlecel. În materie de egoism uman nefiind totuși benefic să desfacem lucrurile cu amănuntul. Căci în angrou vorbind, totul ar trebui privit printr-un filtru de tragism, ca prin niște ochelari de eclipsă. La urma urmei, omul este puțin egoist deoarece este de două ori animal, o dată pentru că păcătuiește fiindcă e sexy, iar a doua oară pentru că dă vina doar pe parteneră. Or din moment ce e vorba de un parteneriat, musai trebuie distribuite după drepturi și îndatoriri egale, și cele bune, și cele rele, cum dealtfel este de așteptat să iasă adevărul la iveală și să se facă dreptate și în acest dosar de la colțul cotiturii, unde se preconizează a se ridica minibigul. Și se va ridica acest minibig, indiferent ce cred câinii zonei, care tocmai inspectează tufișurile, strâmbând din trufă la dezagreabilul miros de urină umană. Departe, unul cu un picior amputat de tramvai se milogi de haită să-l aștepte și pe el, dar Gujghil nu-i auzi scheunatul banal, concentrându-și atenția literară pe țârâitul monoton, dezolant, nehirotonisit și funebru, al unui greiere. Agripina se foi puțin în tăcerea perfect ritmată de eterna insectă și aurolacul izbucni într-un plâns sfâșietor, fără a se trezi însă nici un pic din somn, cum ai zice că se întâmplă și cu electoratul. Nici Picior-de-Porc nu se trezi, doar se scărpină vag, de niște râie resuscitată între degetele de la picioare, care îl necăjea mai demult. Cât despre Dințișor, ăsta avea dintotdeauna somn de killer violator de prin filme, el dormea neclintit, cu gura deschisă ca un cadavru uitat la morgă, sfâșiind tenebrele cu lungile sale pumnale de obsidian, care făceau să se întoarcă în găurile lor cu codița solzoasă între picioare șobolanii veniți să răzbune onoarea pierdută a fetelor și femeilor lor, hipnotizate și dresate deja să danseze Macarena, iar în perspectivă, să îmbrace un fel de rochițe, de păpuși de pe când era magicianul fetiță cu ochi fumurii, pentru a-și bine dispune partenerii făcând strip-tease la o țeavă verticală de curent electric alternativ netrifazat de 220 volți. “Trebuie, dragele mele, croncăni în clar Prepelița, să formăm o celulă de criză, să ne stabilim o strategie și să o urmăm consecvent până ne vom atinge obiectivul nostru suprem, care nici nu mă gândesc că ar putea fi altul decât reâncarnarea. În viață, trebuie să ceri totul !” “Ba chiar mai mult decât atât ! 1uă o expresie robespierrică soră-sa de la TV. Trebuie să cerem despăgubiri consistente pentru sclavie și să folosim banii în scopuri de binefacere, ca să atenuăm consecințele sociale asupra categoriilor defavorizate ale populației, generate de indolența și huzurul clasei noastre politice, compuse într-o majoritate covârșitoare numai și numai din bărbați !” “Care mai e și nesimțiți !” adăugă cu năduf Agripina și o clipă avu la punguța ei o strălucire aurie. O rafală a vântului interstelar bătu atunci potrivit până la tare prin cartierul nostru adormit și numeroase particule de energii înalte, ciocnindu-se de lacrimile cele cleioase ale poetului, le făcură fosforescente, dezvăluind de unde începea geneza lor și cum și-au săpat ele făgaș prin carnea obrajilor, pentru a devia pe sub bărbie pe a gâtului atât de fragedă piele, apoi peste pieptul încă nu păros, în fine pe pântec, pentru a se amortiza în bumbacul de la blugii învechiți prin mijloace naturale, la purtător. Femeile priviră cu înduioșare această hartă. Prepelița îl iubea pe Rățoi ca pe copilul ei. Agripina ținea la el ca la un coleg și, datorită tinereții și absențelor repetate de la orele de dirigenție, era cam indecisă asupra seriozității a ce simte, mirându-se însă și neînțelegând deloc cum și de ce poate el să o plângă atât de mult când nu e cu el, că ea nu se simțea în stare să-l plângă nici pe tăticuțul ei. Numai madam Dovlecel, așa robită era de Ratonaș, că era geloasă pe poet numai să nu cumva să uzurpeze drepturile de exclusivitate asupra ei ale celui iubit, ale magicianului desigur, că domnul inginer nu contase decât în săptămânile cât îi oferise apartament cu patru camere, mașină, economii și niște pile pentru angajare la o televiziune, când venise ea dintr-un orășel mort, ca să supraviețuiască pe la București, pe lângă soru-sa. “Ah ! cât îmi vine să plâng, cât îmi vine să mă jeluiesc ! croncăni iar a jale madam Prepeliță, ca și cum ar fi așteptat de pacientă, cu două necunoscute la policlinică... Că am avut și eu un băiat, sânge din sângele meu și creieraș din creierașul meu, tot poet ca Gujghil a fost, deși nu prea publicase nimic, fiindcă nu voia să i se facă dosar de scriitor, sperând astfel să-i fie drumul lin prin Iugoslavia vremii spre Occidentul drepturilor omului. Erou necunoscut al generației optzeciste, el plănuise ca după desantul peste cortina de fiare cinice, cum zicea el bătrânului Danubiu, să nu se mai oprească decât la primul post de radio cu emițătoarele îndreptate amenințător spre România, și odată cu microfonul la gură, să spună tot adevărul, adevărul, adevărul adevărat care ne lipsea pe atunci poate mai mult decât mâncarea, zahărul, uleiul, căldura și televiziunea pentru a fi și noi fericiți ca occidentalii și activiștii, dacă preafericiți nu se putea !” “Care adevăr, fă ?” “Cum care adevăr, fă…? rămase ea siderată, înfășurată ca motanul săracului de șomer când vede pe micul ecran mâțe intangibil de curate, înfulecând ca nemâncatele gunoieriste, hrană de la pungi, apetisantă după senzațiile arătate. Cum care adevăr ? Adevărul nostru, fă desfrânato, care trăiești în preacurvie, chiar dacă or fi existat și adevăruri de-ale localnicilor de pe-acolo, poate și cu un design mai bun !” “Sunt absolut de acord, sfârâi ca-n ulei încins la ea în pungă deltoidala sămânță a Dovlecelei, că fii-tu optzecist, Prepelițo, ar fi putut fi un mare poet dacă trăia. Și că nici cu Rățoiul tău, Agripino, aici de față, nu mi-e frică…” “Da’ nu e al meu de loc !” se făcu experimentata vagaboantă că se spală pe mâini, ca să-l facă și mai dependent de ea pe aurolac. “Ba, să fie ! o mustră teleasta. Nu întina și tu, mucoaso, lupta lui Gujghil cum a întinat Prepelița pe-a înecatului în Danubiu, acceptând să sponsorizeze alt poet ! De ce, fă, faci așa ? Că postmodernist fiind, ăla opzecistu nu te-a nemurit făcându-ți un chip de mamă atemporală ? Poate că, sărmanul, odihnească-se-n pace sub Tabula lui Traian, voia să ajungă la acel microfon îndepărtat doar ca să se exprime în sensul că tu reprezinți mama universală ! De unde știm noi ce era-n țeasta lui ? La asta nu te-ai gândit ?” “Mama mă-tii, mamă universală !” bombăni Prepelița, simțindu-se cum e mai rău într-un proces de comunicare, anume când nu înțelegi nici ce ți se spune, nici ce vrei să spui. “Ba da ! Ba da ! ieși cu o impetuozitate rară din introspecția expectativă de până atunci Agripina. După mult cizelata mea opinie de fată tânără în pungă vidată, te porți ca un măcăleandru în mijlocul naturii și nu ca un om între oameni, lele Prepelițo, la care se iese nu cu dosul ci cu fața. Fiindcă dacă ne întoarcem la slava lui Gujghileț, trebuie să privim de sus ca dintr-un abis tocmai la nonconformistele sale luări de poziție din dosarul de până acum, și atunci lesne vom înțelege de ce susține el cu atâta osârdie că Mihai Viteazul s-a înălțat la rangul patriotului superlativ punând pe fugă dușmanul.” “Și mai trebuie prelevată la o analiză care să se vadă că e făcută de un analist, reveni în forță madam Dovlecel, observația sa percutantă că antiteza dintre cei doi are conotații imnice, la interfereală cu hiperbole, din cavalcadă rezultând și adăugându-se, la cele inventariate de străbunii precreștini, încă două tipologii umane, prima fiind Titanul, iar a doua simbolizând, fără nici un dubiu, Nimicul...” “Oare are ceva, fa, dacă te plângi pe tine însăți în punga vidată ?” Viața noastră se desfășoară adesea în condiții care ni se par nedrepte, dar uităm cât de reduși mintal suntem în pribegia noastră prin Univers, care e mai mare decât colțul de la cotitură, unde a plasat Picior-de-Porc punctul atomic, iar Sălbaticul Vodă bani dupe curve, să înalțe un minibig pe terenul cu institutul. “Oare om mai fi fost noi vreodată, fa, carne de rație la pungi ?” Viața noastră este adesea un fel de n-ar mai fi, dar a te gândi supraponderal la acest nimic te poate împinge să-ți apuci degetele în feliatorul de la dugheana de mezeluri și brânzeturi ținută de nea Vodă-n piață la noi. “Trebuie că, în altă reîncarnare, noi trei ne-am drogat toate, fa, cu aurolac ! Altfel ar fi metanoico-karmic cu totul de neînțeles, să ne resimțim acum sub formă de concentrat la pungi vidate.” “Viața mea, șopti retrospectiv cu o mioritică seninătate madam Prepeliță, stă sub semnul brânzei, nu de vacă, nu de bivoliță, ci de cea mai scumpă, de oaie !” “Asta-i bună ! plesni din palme doamna inginer Dovlecel ca de un afront personal. Ce vrei să insinuezi ?… Că ne aflăm într-o ierarhie de prețuri chiar și ca punguțe de concentrat de supă ?” “Morții, avu o viziune domnișoara Agripina în cotruța ei de unde priveghiul se vedea mai bine, vor fi judecați după niște cărți în care se vor cuprinde faptele lor de pe când mai erau în activitate. Așa scrie în secțiunea finală a Bibliei și n-avem nici un motiv să credem că ar fi altfel. Pe de altă parte, având în vedere caracterul mai degrabă literar decât de analiză-sinteză al acestei cărți, fundamentale și obligatorii pentru oricine vrea să priceapă cât de cât ceva, eu zic că aceste cărți după care va fi judecat orice om, vor fi scrise mai degrabă în manieră gujghilică, decât într-una postmodernă, coană Prepeliță. Or gujghilismul în accepția sa cea mai pură stă sub semnul transhumanței, cum a zis și Ceaușescu lui Milea, a transhumanței de la Est către Vest, sau cum o fi înțeles Milea că a zis, însă ceea ce nu prea poci eu realiza e că de ce a lăsat în capu autostrăzii la Pitești lipsa cifrului o lacrimă șiroind pe obrazul nespălat al lui Picior-de-Porc.” “Dă-te, fă, în mioapele mele ! mârâi acesta prin somnul nostalgic, adresându-se însă tot Prepeliței, poate din ranchiună că îl sedusese cândva să se lă. Brânza, scumpă și iubită a mea păsărică de stepă, n-ai cum dracu, nu se ține în punctul atomic, pentru că dacă n-o vinzi odată și odată poporului, dacă nu-i dai destinația pentru care a inventat-o divinitatea odată cu oaia, atunci se-mpute și numai dacă ești vânzător priceput și cu cârlig la fraieri mai poți evita o pagubă dureroasă și chiar umilitoare individual pentru un neam care unde are tot cetățeanul mai îndepărtată sau mai apropiată o rudă cioban.” “Vai mie ! zise Dințișor. Domnilor jurați, auzind că se dă brânză toți șobolanii vor ieși din celular pe mulură, la coadă, fiecare cu toată familia… Și eu dormeam, dormeam, eram cu ea-n televizor. Dacă mă iubiți, să mă-ngropați la colțul cotiturii și vă rog, vă rog, vă rooog, nu mai pronunțați acest cuvânt, cuvântul brânză, ziceți și voi, nu brânză, ci codat, ulei !” “Un gram de telemea face cât tone de Cabernet mucegăit, dacă pe ea o ai și pe el nu...” replică supărat Gujghil și se întoarse cu spatele spre firide, învelindu-se cu prelata prăfuită ca cu o copertă și curând, de sub ea, porniră a se rostogoli spre rigolă, bobiță cu bobiță, șiraguri de lăcrămioare. “Odată cu tragedia de la această brânză, reveni cu încăpățânare mușcătura de prepeliță la ce o preocupa pe ea, viața mea monotonă a luat o turnură neașteptată, profund conservatoare, marxist-leninistă, stalinist-maoistă chiar ! Poate că din înalt, de acolo unde s-a înălțat ca satelit la luceafăr, suflețelul primului meu Gujghil, mă privește acum cu cătarea sa liricistică, de poetaș dizidento-opozant, mă și ceartă cu reproș și cu vreo mustrare pre versuri tocmită... Mumă denaturată, dzice el, dacă până și tu-mi caci idealurile, ce să mai vorbesc de care n-a scris încă nimic de cele scrise de mine ?... Da’ ce să fac și eu, copilul meu, că nici n-am probe concludente că te-a-mpușcat ai lu’ Împușcatu când treceai Dunărea înot, să vezi mai bine ce scrie pe Tabula Traiană, dar de pescuit te-a pescuit pe partea sârbă, că însetat de lumină, de mai multă lumină, că o tăia mereu, ca să fie țara cu adevărat polimerizată, fără datorii în prima fază, și creditoare oricui în a doua, urmând să se îndatoreze, rotindu-se roata, FMI-ul de la noi și să-i impună CPEx-ul condiții umilitoare, termene, măsuri, dobânzi, iar tu mort trăgeai ca hipnotizatu zor nevoie să intri la turbinele cele grandioase... Și totul e doar ipoteză, că eu nu mă pot baza mamă în a mea investigare pe itinerarii și pravile și popasuri fixate pentru cei ce se cară din țară de o bimilenară civilizație… Ci numai dacă mai ținea comunismul puțin, aceste poteci către dincolo s-ar fi bătătorit și aș fi știut ce-i cu tine, băiatul meu, ce s-a-ntâmplat, în cutare seară în ce vamă ai adăstat, până te-aș fi dibuit eu pe unde ți-i cadavrul, că e rău, maică, să ai copilul mort, dar de fapt, cât nu 1-ai jelit în carne și oase să n-ai prea mare certitudine și să-și dorești cu o disperare infinită, să mai trăiască totuși carnea din carnea ta, fie și la pârnaie pe viață cu televizor pe undeva prin Occident, c-o fi tâlhărit, c-o fi violat, cortina cea de fier, de-o pildă, șutind-o cu alți rătăcitori, topind-o în lingouri și pe urmă la nemți mai pe nimica dând-o, dar tot ridicând o mare pagodă să stea pe la Izmir sau pe la Nisa ca un bulibașă în ea, de o mămăliguță cu brânză de mă-sa făcută tânjind, că taaare mai m-aș duce la el, dar de frica deconspirării tăcând și răbdând…” În felul ei, și nu era prima oară, lucru recunoscut de la ceaușistele cozi, madam Prepeliță era un povestitor total : ea putea să nareze nu numai faptele personajelor ci și gândurile lor, trecând cu ușurință de la cele mai apropiate la cele mai depărtate. Folosea cu dezinvoltură enumerația gradată într-o anumită ordine afectivă. Epitetul antepus, uneori dublu sau chiar triplu, epitetul caracterizant, epitetul sintactic sau epitetul sui-generis n-au fost niciodată un secret pentru dânsa. Ea dădea astfel celor interesați detaliul semnificativ pentru profilul moral al personajelor exponențiale, individualizate prin vorbire și deși nu folosea decât fondul principal lexical, se descurca în planul simbolisticii general umane, recurgând 1a expresii paremiologice care prin însușirile desprinse împreună cu elementele de basm delimitau, ca pe un frontispiciu de ospiciu. cuvintele cheie ale discursului adesea mai mult liric decât prozaic, realizând o perfectă concordanță între aspectele din natură și sufletele personajelor, indiferent de competențele de comunicare ale acestora, atât între ele cât și fiecare cu sine, în final rezultând ca out-put utilitar un discurs cu valențe evocatoare lărgite considerabil și cu potențialități instructiv-educative maximale. “Uite, tanti, ce-a pățit de fapt mătușica Prepeliță ! se răsuci alunița către partea auditivă a seminței de floarea-soarelui. Ea a suferit în felul ei la imperfectul evocator, în mai toate timpurile, indiferent dacă alții mai norocoși pot să le facă comemorativ mai puțin variate. Mă-sa e născut-o înaintea soră-sii, comițând o inversiune de interval temporal sub o zodie nefastă, hoțomanul de Mercur și Fecioara găsindu-se într-o poziție de îți vine să și râzi că e totuși cu putință, în acest canal al plângerii, ales de intelectuali mai amărâți ca să evazeze la extrem receptivitatea critică la nou a locului. De aceea, a și părăsit-o bărbatul, adică tatăl lui Gujghilan, care a dispărut la Dunăre, unde eu mă opresc fiindcă știu doar atât, că s-a cărat întâi tatăl, care era mozaicar la Porțile-de-Fier, și mă gândesc că nici fiul nu era lipsit de fantezie. Cum-necum, femeia a rămas și fără soț, și în curând, fără de vreo nădejde că fii-su va ajunge om mare să-1 vezi la televizor și să-i aibă efigia în medalion în colecția la mai multe gazete. E rău, maică, cum a zis ea adineauri, să te stressezi că un plan de viață care părea fezabil, mai ales că e testat în proporții de masă, de atâtea mame tutelare, la tine să nu se implementeze ! Atunci să nu se mai mire nimeni că, în acest bloc de la colțul cotiturii, ca o compensație la neindexarea destinului pe măsura disconfortului de a viețui, femeia deplină, și conștientă că altfel o ia cu mintea pe arătură, în loc să-și reprime instinctul matern, așa cum majoritatea am făcut și facem cu cel de proprietate furând rar sau deloc, a ajuns să crească în apartamentul ei de două camere, cu care a fost împroprietărită ca să fie de acord să fie și alții, dar cu vile, douăzeci și trei de persoane fizice, trei căței iar restul mâțe, nu pentru comercializare, ci ca oficiere în spațiul nostru carpato-pontic-danubian a unui cult al milei. Eu însă, profund impresionată de ritual și pendinte de altă generație, declar solemn, să audă toți cei interesați, că slugă la animale mici eu nu intru, nici la poeți, nici la alții care mănâncă cerneală și suge pixuri, ci cât mai sunt în formă, trag tare la cele mari, la cel mai grandios din toate, bărbatul cu b mare, cu b de la bani, care e ca un leu într-un părculeț și stă pe o bancă tricoloră, ca și cum sătul până la greață de veșnica ceea tocată la pungi, are nostalgie de ceva proaspăt, de o inimă sălbatică și sângerândă.” “Te vede Dumnezeu, mamă…” croncăni sumbru, încet și trist Prepelița. "Este adevărat ce zice fetița asta, interveni parcă de la un celular madam Dovlecel. Decât s-ajungi să ții câini și pisici de florile mărului, fără nici un profit, mai bine te călugărești la catolici și pleci în Asia pe urmele balcanice ale Maicii Tereza în căutare de leproși, handicapați, bătrâni părăsiți, sidici, mai știu eu ce persoane incapabile să se autoîntrețină pe o planetă de șase miliarde, în creștere explozivă încă, și în felul acesta, cum a făcut laureata Nobel pentru Pace albanezilor, obținând atâta sprijin pentru Kosovo, poți aduce și tu aportul ca să se mai schimbe imaginea formată de politicieni la țara ta, care e scopul oricărei jertfe.” “Nici prin gând nu-mi trece ca să mă călugăresc ! sări cu punguța în sus Agripina. Nici la români, nici la catolici, nici la fundamentaliștii talibani, la nimeni !!! Eu nu pot intra într-o astfel de coaliție atâta vreme cât plec de la algoritmul că omul este din punct de vedere sexual o ființă foarte sexy.” “În această direcție, admise bine informata iubită a lui Dințișor, lucrează însăși economia mondială terțiar postindustrială și postmodernă, prezentând pe toate canalele canoane precum și mijloacele de făcut omul sexy, prin reabilitări la siluetă, ten, păr, haine, limbaj, dar și repertoriu comportamental când te afli cu cineva în transmenajul spiritual și ți se siliconează pieptul, dar Dințișor știe prin simplă vrajă s-o facă, megatendință care în perspectivă…” “E clar, îi venea s-o pupe Agripina de la punguță la punguță, proiecția este că va predomina o femeie mai sexy decât o Kim Basinger ca mine în culmea extazului spiritual și nici bărbatul nu va sta pe loc generând și el un canon, cam ca al lui Frecardo !” “Care Frecardo, fa?” gemură mai multe voci. “Frecardo, care s-a luat de mine când mergea la meci pe Ghencea, cu Foresta Fălticeni cred, și a zis că timpul nefiind extensiv, nu se poate preocupa, și de mine, și de galerie, dar că să ne dăm întâlnire să ne vedem și să ne cunoaștem mai bine după nocturnă, pe banca tricoloră, în părculețul de lângă piață !” “Și tu lași așa, permiți la toți nesimțiții să se ia de tine ? “ protestă sughițând de lacrimile înghițite brusc Gujghil. “Atâta vreme cât n-am avut din partea ta o comandă fermă, serioasă, ba mă mai abandonezi și cu ochii în soare, ca pe-o fraieră, la trecerea de pietoni, ca să fugi ca pedofilii după un alde Maimuțaru, uite să spună și femeile astea dacă nu eram îndrituită deontologic profesional să iau primul taximetrist care se uită la mine cu un ochi expert !" “Auzi, fă Agripino ? o dojeni Prepelița, să fie băiatul meu Gujghilan sau Gujghiluș cel mai mare hoț, să falimenteze el toate băncile, fabricile, uzinele, combinatele, centralele, regiile și tot ce mai e viabil în țara asta și să ducă o politică de genocid cultural cu care mai citește, vede și ascultă, că eu tot copilul meu îl consider și îi dau dreptate în contra la toți, că altul în locul lui, nu făcea tot la fel ?” “Totuși, se făcu și comisie de mediere flexibila doamnă Dovlecel, ești de acord cu mine că nu se lasă niciodată fata singură pe trotuar !” “Asta cam așa e, admise Prepelița, mai ales în ziua de azi, dar să-l judece mă-sa care l-a făcut sau care îngrijește de el, nu alții străini !” “Ah ! cum încercați voi să-mi impuneți normele bunului-simț ancestral ! se zbătu smârcâind Rățoiul. Mai ales tu, mamă adoptivă de oraș, cu calitățile tale gastronomice, în special cu darul piftiei, din care nu ne-ai mai coborât în pungi cu hârzobul demult. Dar și mama ailaltă de la 30 Decembrie 1947, satul meu natal de pe valea Călmățuiului, unde sub chipul ei luminos, icoană preacurată spirituală, am trăit ca sub o seră, ca sub o grijulie cu amănuntul oglindă mare stomatologică, vârsta de aur la cea mai înaltă tensiune, devenind un autentic copil universal, sub semnul curgerii nemiloase a timpului de o ireversibilitate parcă mai atenuată la țară,., “ "Ah ! la curte, interveni cu ebrietate Dovlecica, unde spunea marele Marin Preda că s-s născut eternitatea. Și Nichita, că s-a născut Marin Preda… Și unde, crescuți și educați în bietul bordeiaș de paie, au compus plugarii noștri povești nemuritoare cu feți-frumoși, zmei și cosânzene...” “Acolo și numai acolo. lângă izvoarele dorului, metamorfozată ca și mine, observă cu răceală Prepelițoaia, viața se instituie ca o împărăție a hărniciei la începutul toamnei, când după reacția angoasată și zvonistică a florilor și gâzelor se simte cum plutește în aer atât golul egalizator cât și schimbarea de jucători la apropiatele alegeri anticipate. Însă din orice poziție ai analiza trista situație în care puterea actuală a întors toată țara cu fundu în sus, comportarea florilor e asemenea fetelor și femeilor la aflarea unor vești importante pentru viața colectivității în care trăiesc…” “Toamna, continuă Agripinuța priveghiul, imaginea vizuală a văilor, poienelor de flori, și codrului bătut bine de vânturi este integrată într-un tot unitar prin mișcarea valurilor de aer cald, cărora li se adaugă tot în totul unitar cele audititive date de mișcarea vietăților pădurii și de trosnetul crengilor uscate. În schimb, imaginea guvernanților șchioapătă cu regularitate, din cauza scurtcircuitelor informaționale dintre ei, mirându-se un personaj de ce face vecinul, încât rezultă pentru populație un sentiment de insecuritate ca-n teleferic singură, atâta vreme cât coaliția nu se mai comportă ce un tot unitar…” “Mama, reveni Gujghil la lacrimile sale, era o autoritate tutelară pentru mine la vârsta de aur a copilăriei, deși nu avea trăsături fizice în planul frumuseții totale, ca orice mămică dealtfel, care prin chiar sacrificiile pe care le face parcă pierde ceva din autoritatea tutelară pe care o avea înainte de a adăuga în planul rotunjirilor statistice încă un locuitor la miliardele preexistente.” “Da’ de ce să piardă din autoritatea tutelară ? protestă aprig Agripina. Sentimentul matern, așa cum spunea la dirigenție și domnul Pedofil, este unul dintre cele mai puternice și convingătoare sentimente care împodobesc ființa umană...” “ Așa este ! croncăni cu admirație pentru precocitatea fetei Prepelița. Merită să te zbați ca mumă chiar dacă nu faci nici o brânză. Eu de exemplu, cum am redevenit noi un stat de drept, ascunzându-se în comerț cine mă împiedica până atunci să consult dosarul la copilul meu dispărut la Orșova, m-am preocupat. Băiatul meu Gujghilan era chibzuit, șiret prematur, viclean ca un vulpișor și am constatat că într-adevăr nu există vreo însemnare de vreo capturare și de lichidare. Nici aici și nici pe partea cealaltă. Nu rămâne decât Dunărea ca mormânt, Dovlecico ! Că la sârbi a căutat fostul soț. Ce sens mai are viața ta în asemenea condiții, Agripino ? Ai să vezi tu ! Să te duci la servici, să speli și să calci rufe de-ale altuia la noi la curățătoria lui nea Vodă, să le calci, să le împachetezi, și în ultima vreme să mai vinzi, de când aduce, rufe de import la kilogram împreună cu alte mărunțișuri… Iar acasă, până să începi să aduni mâțele și cățeii, să te obișnuiești cu o curățenie ca de farmacie, zic de farmacie că la spital nu mi-a plăcut, și să-ți dai singură seama că nu mai poți în vecii vecilor, să suporți mizerie de bărbat în casă ! Ziarele nu mă pasionează, fiindcă nu se adresează decât unui segment foarte restrâns al populației : câtă are bani să le cumpere, Televizorul nici atât nu-1 deschid, fiindcă n-aș tolera cu plăcere femei tinere și elegante, care de fapt nici nu există în realitate, să le văd cum se lasă ele să le pupe niște bărbați ca de pe ferestre la frizeria lui nea Vodă, care nici ăștia nu se există cu adevărat. Ce există cert sunt doar găliganii ăia împuțiți ca niște coșari și plini de microbi, care lucră la vulcanizarea lui nea Vodă, e nesimțiți, vorbește ce nu trebuie și dă cu ce apucă atât în căinii pieței cât și în puținele mâțe care au supraviețuit exploziei demografice canine de după obsedantul decembrie.” “Tot la țară, lele Prepelițo, o sfătui fata, tot la sat, de unde ne vin toate bunătățile comestibile și spirituale, mai găsești în ziua de azi omul cu deontologie morală rurală, cu cod, cum zicea și Frecardo. De la codrul păstrător neînduplecat al tradițiilor noastre unice, la câmpia ce ne îmbie cu lanurile ei mănoase, întreaga noastră patrie este din acest punct de vedere o fremătătoare țară plină de viață care ne-a străjuit și însoțit, tăinuită în cuvânt mai ales, în întreaga și zbuciumata noastră istorie, în viața noastră cea mai intimă. Plai de dragoste și dor, lume de visuri și idealuri care se împlinesc, între Marea cea Mare și marele Arc Carpatin, patria noastră cu oamenii și frământările lor sufletești a constituit și constituie un izvor nesecat de inspirație pentru creația populară și cultă, izvor de apă vie de la care s-a adăpat nu odată și feciorașul dumitale poet, Gujghilan, feciorașul cel viteaz, care măcar a dat din mâini, a încercat ceva, chit că s-o fi înecat în Dunăre…” “Parcă eu n-am încercat niciodată să întreprind ceva ! ricană furios Gujghil. Dar și când oi da lovitura, Agripino, mă fac că nu vă mai cunosc ! Mă duc ca racheta în sus. Nu mă mai vedeți decât pe la televizor…” “Așa faci, mamă ? păru a-și ridica ochelarii de pe clonț madam Prepeliță, dar reluă netulburată, cu intonație, că adăpându-se astfel cu nesaț, de la acele izvoară de apă vie, biologic activă, polimerizată superior, el a scris multe lucruri, legându-se de toți în toate domeniile și adunând de peste tot cuvintele absconse, însă nicăieri mămuță nicăieri, n-am găsit vreo premoniție, ca mamă atemporală și tutelară în ce privește ce-o să mi se întâmple mie cu niște brânză de oaie, dacă într-adevăr de oaie va fi fost și nu de altă dihanie, de cămilă de pe la arabii ăștia cu blugi, sau de panda, de pe la chinezii de vinde cămăși la noi în piață, până i-o lua nea Vodă de gât, s-o românizeze total ! Fiindcă orice aș fi crezut, mamă, dacă mi-ar fi spus cineva că dacă ieșim în stradă sau dacă aprobăm prin uitare la televizor la soru-mea, că o să fie așa și așa și așa, că greul e cu anumite forțe și va trece, care trebuie reeducate ca să-și ia angajamentul scris că îi vor lăsa pe muncitori, pe țărani și pe negustori să muncească, orice, orice aș fi crezut cu putință, după de cât eroism s-a dat dovadă, dar ca eu să intru într-un magazin particular la noi în piața lui nea Vodă și care cu atâtea sacrificii s-a acționat ca să fie cu putință, și să mi se întâmple cu niște brânză de oaie ce nici într-o economie planificată foarte dirijist totalitar nu mi s-a întâmplat, dacă mi-ar fi spus cineva, aș fi zis că am intrat în dialog cu un om ale cărui echipamente cerebrale lasă de dorit la capitolul optimismului antropologico-teologic…” “Teologic sau teleologic ?” ceru o necesară precizare pe fond Zalmoxe, nălțând încurcat din sprânceana albă, stufoasă, lungă și multimilenară. “Teleologic, bineînțeles ! își crâmpoți puțin buzele ca soră-sa madam Prepeliță, pentru a relua la fel de volubil prelegerea după o mică pauză respiratorie. Brânza de oaie, din punct de vedere logic ca formare a noțiunilor cu care inferăm la adevăruri și operăm, precum libertatea sau fericirea sau desfrâul își are o definiție proprie, operaționalizabilă, își are instrumentele specifice de identificare, iar în cadrul anumitor proprietăți măsurabile apar facilități de comparare exactă cu alte bunuri. Tot așa stau lucrurile și cu poezia, dar cine decide soarta plachetei într-o redacție nu vrea să spună și la lume cum procedează de-ți răspunde pe loc că asta merge, doamnă Gujghilan, dar sintagma ailaltă e mai indicat să nu fie folosită.” “Pentru o plachetă, fa ?” se miră doamna Dovlecel. “Pentru o plachetă ! Eu una doar atâta știu, că copilu meu Gujghilan a făcut versuri care rimează cantabil și că deși mie personal nu mi-a închinat poeme incomensurabile, motivul matern nu îi este străin, după cum a manifestat o înțelegere profundă și pentru resorturile mai intime ale Universului, prin care se plimba cu dezinvoltură familiară prin toate azimuturile, încât mi-aduc aminte de el și mai bocesc de câte ori se dă serialul pentru tineret Star Trek. De aceea, el se și profilase pe ritmul iambic, suitor, simbol al unei ascensiuni infinite, de unde ar fi putut evoca mai bine decât oricare altul prințesa adormită, surprinsă de paparazzime la scaldă în lumina ca de neon a lunii la Malibu, în jungla capitalismului sălbatic, pe care ne străduim de-atâția ani să-l evităm. Pariul său, adevăratul lui pariu cu sine însuși, dar și cu istoria literară călinesciană, a fost de la origini să rescrie povestea a trei ciobani, păcurari dar fără oi, proletarizați complet, ajunși în municipiul nostru tentacular, tentacular din moment ce are caracatiță, și vegetând ei la un subteran prin care susură suspinând un firicel de apă călâie la rigolă…” “Iete-al dracu !… Iete-al dracu !…” exclamară într-un glas savantul și asistentul. “Ciobani nefericiți, mamă, care își cumpără nostalgic telemeaua de oaie de pe la băcănii, făcând comentarii acide asupra calității ei. Aparținători la ținuturi diferite, ceea ce e încă o mărturie asupra unei puternice conștiințe naționale. Coborâtori, nu numai transhumant, ci și puțin transcendental în măsura în care ne purtăm mintea în sus și în jos pe tăpșanele de pe versantul existenței, către moartea ce ne împinge mereu să priveghem. Cu semnificație înduioșătoare pentru cele trei fluiere, indiferent de materialul din care sunt confecționate : după muncă, omul de pe plai simte trebuințe estetice, cum și cel citadin astăzi dedică mai tot timpul său liber pentru gazete și seriale, cu nostalgia unui puzzle vizând asamblarea propriei matrici existențiale și etalarea ei pe marea scenă geografico-sentimentală românească, mitică. Fiindcă tot suntem la priveghi aici, e contextul să observ ca analistă fără voie, cum m-a făcut viața, că pe undeva copilu meu superdotat Gujghilan a înțeles mai bine decât oricare altul motivul alegoriei morții ca nuntă : înecându-se, dacă într-adevăr s-a înecat, individul nu dispare, ci se integrează în macrocosmos, unde îl caută o mamă atemporală. De aceea, nici nu se mai merită să ne mai interogăm cum sfârșește discursul analizat, vesel sau trist, optimist sau pesimist, problema nici nu trebuie pusă prin cu aceste categorii antinomice, care duc la paradoxul cu gaura neagră din punctul atomic simultan pe din două plină și goală. Din moment ce natura poate fi cântată ca țara, de un muritor de talent în ipostaza ei de macrosmos, nu mai încape îndoială că moartea terestră posibilă devine viață perpetuă în Univers, după cum și căutarea ca de detectivă particulară a fiului în numele baltagului se impune drept dorință a revederii umane întru vecinică continuitate, ca a numerelor reale pe axa lor, numărul fiind din străbuni un simbol al puterii. Și cu cât suntem mai mulți la priveghi, de atâtea ori mai mult dovedim că de fapt mortul n-a murit !” “Bre, lele Prepeliță, îi trecu lui Picior-de-Porc o sudoare rece pe șira tuciurie. Nu cumva mata speli și morți ?” “Ba bine că nu mamă ! Să mai scot și eu un ban în plus, deobicei neinpozabil… Da’ numai dacă vine comenzi !” “De unde comenzi ?” “Cum de unde ? De la nea Vodă de la coșciuge și servicii funerare, caz în care mă învoiește șefa de la curățătorie, primenesc mortul și mă întorc. Mă întorc singurică mamă înapoi, că și înainte de Revoluție îmi plăcea mai mult la serviciu decât acasă !” “Așa, îâî ? speli morți și mie nu mi-ai spus când m-ai băgat în cadă ?” parcă nu-i venea totuși să creadă marelui râios. “Morții cu morții, viii cu viii ! Piere un institut, se naște altul, filozofă optimist Agripina, ca toate fetele de origine suburbană, care întrunesc sinergic calitățile țăranului arhaic cu ale muncitorului modern de înaltă calificare. Găsiți voi altă gaură de canal ! Moartea nu m-a fascinat niciodată și când mi-a dat domnul Pedofil ca temă să demonstrez că ce e în manual e cea mai frumoasă baladă pastorală din lume, am început să mă documentez și ce m-a dat gata a fost observația unui comentator care m-a incitat, a făcut din mine o posibilă eseistă, m-a stimulat să meditez nu la cioban ca ideal de frumusețe masculină absolută, ci la capacitatea personajelor literare în general de a-și apropria prin diferite metode de privatizare unele merite stilistice ale autorului, fie el și anonim...” “Cum dracu să se privatizeze personajele expropriind arta scriitorului ?” deveni prudent Gujghil. “Cum ? Uite cum ! jubilă fata. Citez ! În chipul acesta, folosind personificarea, oaia năzdrăvană poate să-și anunțe stăpânul despre complotul pus la cale, am încheiat citatul !” “O oaie, croncăni preventiv Prepelița în favoarea Agripinei, dacă e năzdrăvană, poate folosi personificarea… Și inversiunea, și chiar epitetul metaforic cu valori cromatice fabuloase, anabolizante și hiperbolizante !… După cum și reciproc, o oaie preocupată de valorile stilistice ale enunțurilor notei informative nu o poți caracteriza decât prin sintagma oaie năzdrăvană.” “O fi ! mârâi cu luminițe în ochi ca un lup Picior-de-Porc. Dar, rogu-te, lele Prepeliță, lămurește-mă și pe mine puțin, oaia asta care folosește personificarea, fiind pe cale de consecință sau de inversiune, năzdrăvană, în condiții excepționale, de caniculă să zicem, oare poate ea să-și conserve brânza în punctul atomic ?” “Poate ! De ce să nu poată, mă, dacă e năzdrăvană ?!” conveni femeia căscând că trecuse o bună parte din noapte și din priveghi. Se lăsă o tăcere ca la un partid care se vede în proiecția rezultatelor mult sub pragul Parlamentului. Consternarea celor trei aurolaci era imensă. Stratagema cu punguțele, concepută de marele savant, dăduse exact informația de care se temuseră cel mai mult, că nu de poezie postmodernă scrisă de Gujghilan va fi fost vorba la Dunărea optzecistă, ci de o posibilă tentativă de a scoate în străinătate un secret tehnologic de o importanță incalculabilă pentru echilibrul strategic zonal și pentru înviorarea economiei în spațiul carpato-pontic-danubian. Așadar, cineva încercase cândva să conserve brânză de oaie în punctul atomic și, din spusele babei, reieșea că ieșise din crucialul experiment cu o mentalitate de învingător ! Oare sorbise Dunărea sub Tabula lui Traian o ființă umană ducând în tigvă cifrul fără de care nu poate demara gaura neagră a dispozitivului lui Picior-de-Porc ? Iată o întrebare încuietoare, de să priveghezi la ea până la apropiatul apocalips ! Dar dacă toată chestia de la Orșova nu era decât o sordidă înscenare și cifrul a forțat până acum nu numai fluvii ci și oceane ? Gujghil izbucni într-un plâns de milioane. De dolari ! Cădea astfel mai de tot speranța că ei trei vor putea lansa produsul pe piața mondială, înaintea Occidentului ! Degeaba duseseră ani de zile viață aproape isihastă, de eremiți monologând ba combinații de cifre, ba sintagme, doar-doar s-o auzi țiuitul de demaraj al dispozitivului, când ar fi nimerit peste combinația pe care o singură persoană o știuse, și a cărei revenire o așteptau, după niște semne cabalistice și tradiția stradală, să se producă numai și numai la sacrul colț al cotiturii, fulgurant, cât să se comunice cifrul celui care s-a jertfit cel mai mult dintre ei. Și se reconfirma la priveghi flerul de expert contrainformativ al lui Dințișor, care, ehei, de mult avertizase el că această doamnă Prepeliță trebuie pusă sub supraveghere măcar pe considerentul că nu e lucru curat ca cineva să aibă grijă de altcineva, aprovizionându-1 indiferent sub ce motivație, pe așa vremuri anteapocaliptice, mai ales când, culmea, beneficiarul mai era și puțin intelectual ! Însă cu adevărat inestimabil trebuie considerat sângele rece al lui Picior-de-Porc. El nu s-a mulțumit, cum face presa, doar să alarmeze, el a luat măsuri. El a izolat pe spioancă la pungă vidată, de unde nu mai putea comunica decât telepatic cu agentura. Și pentru orice eventualitate, el a făcut scenariul țintind să le priveze de orice libertate de mișcare, și pe Agripina, care nu avusese nici un motiv credibil să intre pe gura de canal la niște asceți, și pe madam Dovlecel, care avea dosar la ei că fusese implicată în vehicularea la Televiziune, între turn și bunkere, a informației despre punctul atomic românesc, în zilele de foc ale Revoluției din Decembrie, cât așteptase ore lungi, ca fraierul, Râtanul, pe autostradă, în Dacia sa de un straniu gri metalizat, culoare obsesivă, pe care inconștient, dar ușor de explicat psihanalitic, căutase ulterior să o pună pe el însuși prin grija de a nu se mai spăla până nu rezolvă enigma cifrului. Iar în perspectivă, trebuia descâlcit și ce dracu forțe se ascund în spatele somației de la primărie privind evacuarea institutului, că prea cădea cu tâlc la un moment aniversar, în preajma Crăciunului, când pe la colțul de cotitură ar fi putut trece principalul vinovat de situație, că a încredințat lui Gujghilan o misiune pe care o putea duce la capăt și Picior-de-Porc, chiar dacă în scop științific călătorise cândva în fosta URSS. În primul moment, somnolentă, Prepelița nu realiza că în republică la noi se produsese deconspirarea ei, după ce nimeni n-o împiedicase vreodată să intre și să iasă din țară când voiau mușchii ei, deobicei sezonier. Plânsul lui Gujghil, de care totuși se atașase, căci instinctul matern îi era singurul nealterat, o trezi însă prin noutatea tematică și a dezvoltării, la cruda realitate. El suspina într-un fel din care deduceai că se teme pentru viața sa, deoarece știe prea multe, și că are intuiția că nu mă-sa atemporală de pe valea Călmățuiului poate face pentru el ceva în limitele situației, ci asta adoptivă. Smârcâi mai tare, ca și cum ar fi aspirat cu un punct atomic și încremeni. În nări simțea mirosul de concentrat de prepeliță din seara când venise Agripina pe la ei și îi întrupaseră din cuvânt rochiță roșie cu bretele, desuuri și tamponașe. Adversara lui Picior-de-Porc crăpase punga vidată și acum stătea liniștită pe scăunelul alb imaculat din polistiren ușor, încât genunchii ei cu miros de pișat de mâțe și de câini parcă se frecau de genunchii lui râioși. “Te felicit, domnule savant, zise ea pe un ton solemn, academic, pentru marile dumitale realizări științifice, precum și pentru cerbicia cu care te bați pentru țară, năzuind ca valorificarea invenției punctului atomic să aducă un reviriment economic în termeni reali. Ca mamă și savant eu însămi, țin să te informez cu sinceritate despre cât știu în problemă, sperând că mai devreme sau mai târziu vom pivota în jurul interesului comun și vom ajunge la un consens, fără ca să-ți încalci vreunul din principiile pe care cu onoare le-ai respectat până-n prezent. Pe plan mondial, din informațiile mele de până-n august, când m-ai pârlit pe toate părțile și m-ai pus în conservare, nici un colectiv n-a reușit încă să iasă cu punctul atomic din subteran. Fiindcă în contextul interferențelor cu fuziunea nucleară la rece, pâlnia lui nu rezistă la umezeli de nici un fel, și defectul este inerent, teoretic iremediabil, din motivele termodinamice pe care le știi…” “Aha !” “Nu aha, demonstrație există, domnule Picior-de-Porc, și a fost deja comentată în cerc restrâns. Se face prin reducere la absurd și este în fond echivalentă cu a dovedi că nu se poate atinge zero absolut, cum ar veni, Agripino mamă, când ai încerca să scrii o infinitate de zerouri, că până la urmă, dintr-un motiv sau altul, Gujghile, te-ai opri la o anumită cotă din Cartea Recordurilor. În esență, dacă vrem să scoatem ceva parale din ce știm și din ce avem, trebuie să lăsăm la o parte suspiciunile și exclusivismele și orgoliile de tot felul și să ne mobilizăm cu toții, ca să urnim mai repede treaba din loc, până nu ne-o iau alții înainte cu produsul pe piață, lăsându-ne cu buzele umflate, cum de atâtea ori ni s-a mai întâmplat în bimilenara noastră istorie. Toți, dar absolut toți ar trebui să ne dăm seama cu responsabilitate, că dacă mai răscolim scârna trecutului nu vom face decât jocul străinătății, iar tu, Dințișoare, și tu soro, aveți surse mai bogate pe la televiziuni și pe unde mai umblați, să depuneți mărturie despre cum s-a trecut cu buretele în alte părți, care acum stau mai bine ca noi ! De-asta și mă miră naivitatea lui Picior-de-Porc, domnilor colegi și parteneri, că tot se strofoacă și se strofoacă și încearcă să mă tragă de limbă pe mine, mamă și savant, cu nimicuri puerile, cum că, auzi soro, auzi fiule, dacă-și poate conserva o oaie năzdrăvană brânza în punctul atomic !!! Asta-i bună ! Cum să nu poată ? De ce să-o privăm de această șansă ? Repet ce am declarat adineauri, că poate. Da, domnilor colegi, oaia poate să-și conserve brânza în punctul atomic. Cu două condițiuni însă !… Dacă știe cifrul și, e la mintea cocoșului, dacă i-l dă cineva !!! Or Picior-de-Porc a făcut pe mega-analistul aicea și a stors enormități din această simplă aserțiune ! “Lasă tu oaia năzdrăvană, o sfătui Picior-de-Porc bărbătește, că nu de brânza ei vorbim noi acilea ! Te-am auzit cu urechile mele când ai spus pe la începutul priveghiului că viața ta stă sub semnul brânzei, nu de vacă, nu de bivoliță, ci de oaie !” “Care e cea mai scumpă !” țipă Dovlecica zbătându-se să-și sfâșie și ea punguța. “Și a mai zis, o pârî Agripina zvârcolindu-se, că a intrat odată la un privatizat și a ieșit cu idei nu numai marxist-leniniste, ci și maoiste și staliniste, numai de-ale noastre, ceaușiste nu !” “Uite cum a fost poanta cu brânza de oaie ! hotărî Prepelița să se deconspire total, prea fiind toți partenerii cu ură pe ea. Uite ce șoc inițiatic am avut, prieteni, de mi-am completat cunoștințele ! Mamă și savant, cu diverse preocupări, totdeauna eu am văzut în gestionarul de dinainte sau în liber-producătorul de la piață, o persoană interesată mai mult a-mi băga mie mâna până la genunchi în buzunar decât un personaj, un caracter, dispus să mă servească în baza schimbului de valori prin bani, ceea ce în condițiile unei economii dirijate era explicabil, că poate prețul bunurilor și serviciilor dobândite de mine era mult mai mare ca preț de cost decât cel planificat și afișat. Dar trecându-se, peste o baltă de sânge, la o economie de piață într-o Românie devenită brusc stat tipic capitalist, am presupus cu mintea mea de spălătoreasă că lucrurile s-au schimbat radical și că nimeni nu mai riscă să-l înșele pe client, dăruindu-l prostește plocon concurentului de peste drum sau chiar adiacent cu chioșcul sau dugheana. Or ceea ce am pățit eu confirmă exact contrariul acestei conjecturi ale unei femei amărâte și vulnerabile la prejudecăți ! Se știe așa de bine doar, că în țara asta se produc accidente coronariene și vasculare în special din două motive principale, aflate într-o strânsă legătură : unii crapă de mizerie și alții de mila lor. Așa pății și eu cu soacră-mea, Dumnezeu s-o ierte, pe care mi-a lăsat-o bărbatu pe cap s-o îngrijesc, înainte de să-mi iau câini și pisici. S-a uitat din imprudență pe geam la gunoaiele de le ridică Picior-de-Porc, cum scormoneau doi pensionari râioși cu râturile sângerând prin cioburi și a căzut jos de mila lor, a scos limba afară și a încetat să mai respire și după trei zile am îngropat-o și cu timpul am și uitat de pomenirea ei, că mă luasem cu animalele astea micile ! Dar preutul, observând că trece anul fără ca să ne simțim deloc, eu și cu soră-mea, ca singurele rude cunoscute, ne-a atras atenția prin fine apropouri că nu se cade, că or fi lipsuri, o fi mizerie, om trage noi nădejde de alegeri amticipate și de mai bine, dar cele creștinești și în tradiția bimilenară trebuie ținute cu strictețe, ca să ne putem întări sufletește pentru a putea supraviețui mai bine întreținerilor din iarna care se anunță grea, adică exact pe măsura păcatelor noastre. Și fiind eu cam strâmtorată atunci, iar cumnată-miu se plângea că e consilier și va pierde din voturi din cauza presupusului meu păgânism, a zis soră-mea că m-ajută și ei, că face plăcintă, iar eu să mă ocup de aperitive și să dau neapărat la vecinele care au cunoscut-o cu de-amănuntul brânză de oaie, de care știau ele că-i plăcea lu’ soacră-mea și o fi râvnind pe unde e sufletul ei. Acu, fără păcat vorbind, ce să vezi, eu cam intrasem la bănuieli de manipulare de către cumnatul, să-i fac imagine pă banii mei, că toată vara, reținusem de oaie fusese foarte scumpă față de bivoliță, ca să nu mei vorbesc relativ la de vacă, telemeaua, dar nu mai plânge, Gujghile, chiar dacă anticipezi durerea la mă-ta adoptivă ! Și totuși am intrat în magazin de lux, placat numai cu marmură italiană de Carrara și dotat cu din ăla, cu, enervant că ți-l bagă la cântar, aer condiționat mamă, și lua numai lume bună mezeluri de import de la europeni, iar telemea avea de două feluri, de vacă și de oaie, nu și de bivoliță, iar aia de oaie, consecință poate a contrabandei, era mai ieftină decât la alte magazine din jur, și chiar decât în piață direct de la producători cei roz la față și la mâini, paradox de politică de prețuri ce ar fi trebuit ca să mă pună în alertă de gradul zero, însă mă calmam singură că nu se poate ca să te pui rău tu ca băcan cu lume atât de specială, care te ia și mama dracu dacă-și pune în cap să te ardă, îți ridică și autorizația, te dă-n mă-ta afară din piață cu scutieri, te exclude și din mica-burghezie… Așa mamă ! Cer eu o cărămidă cam de-un chil și îmi cântărește fata pe cântar, la un metru de mine, repejor, foarte calificată, o învelește în ambalaj de hârtie cam cerată și apoi o pune civilizat în punguță de plastic subțirel și molatic, foșnitor și translucid, albastru, mai mă uit eu la niște mușchi țigănesc, mirată că nu și-a schimbat denumirea, dar nu mi-am permis, și o iau spre casă, fără să-mi treacă pe la nări nici un fel de iz, ai zice că din cauza elicopterelor de pe la becuri de sus, dar pe drum mamă ? Pe drum, de ce n-oi fi mirosit-o eu ? Nu-i așa că mă hipnotizaseră cu tot luxul ăsta orbitor de alb, făcut să-l ia repede pe amărât, să-i dea adevărata senzație de societate de consum și să-și bată joc de bănișorii lui ? Ei, dragilor, soru-mea știe, că față de ea mă deconspirasem de-atunci, cum deschid eu acasă la bucătărie punga, să cad jos mămicule nu alta, de ce puțea ca un hoit, de om parcă, iar de sărată, ce să mai zic, ocnă nu altceva ! Albă, albă mamă pe dinafară, dar cu o duhoare de putină stătută ani și ani, pe vreun vapor dintre cele două tropice, iar în gură nu mai scăpai oricât scuipai de un gust ca de ulei rânced. Îți venea să vomiți mamă, cădeai jos nu altceva !… Ce mă fac ? Ce mă fac ? Dacă dau la pomană așa ceva, mă pomenește, pe mine, mahalaua cartierului câte zile oi mai avea, poate și pe lumea ailaltă ! Ia, zic, fire-ar privatizarea lor a răului, mă duc înapoi, întreb dacă e patronul și mă iau în gură cu el, ori îmi dă banii înapoi, ori mi-o schimbă cu de vacă ! Unde m-a văzut femeie mai amărâtă fata aia cu buzele conturate dublu, imediat să-și bată joc de mine, nu ? Păi e posibil așa ceva ? În ce țară trăim ?” “Lasă, bre mamă Prepelițo, o mângâie poetul să nu înceapă a boci și ea, parcă asta mai e țară de când a venit ăștia ?” “Ce se întâmplă aici la noi în piață ? se scutură ea înfierbântată. Nu mai e sanepid ? Nu mai e nimica ? Fiindcă aveam martori : ce s-o consume ființa umană, că nici mâții și nici cățeii mei nu voiau să se atingă de ea, o miroseau și parcă le venea să leșine și lor, se zburleau la bot, apoi scuturau căpșorul cu o greață de-ți venea și ție să verși, mamă !” “O fi fost punga de aurolac !” avansă o ipoteză Agripina. “Nu era, nu, nu, nu era folosită, fată dragă ! M-am gândit și eu, doar văzusem bine când a scos-o târâtura aia din teanc, era exclus ! Mergeam eu așa năucă și, pe la colțul cotiturii, cam lângă gărduț, la tufiș, mă-ntâlnii cu Dovlecel al soră-mii. Uite așa, uite așa, așa, spune-i și neveste-ti ce pății eu pe ziua de azi ! Uite cum și-a bătut nenorocita aia joc de o clientă, la pușcărie am s-o bag ! Nu știu dacă ți-a spus acasă, Dovlecico, dar să vezi ce-mi face drăcosul de cumnat, zice, ia s-o gust și eu, o desface, o miroase și el, apoi îi râd ochii de inteligență, cum face el, că descoperise pe loc, ca inginer, tehnologia canaliei de la mezeluri și lactate. Ãștia, zise, smântâni-le-aș nevestele noaptea pe la trei de oți, au strâns cu migală toată vara ce de oaie n-au vândut, mărunțișuri, boțuri, firmituri, tot, apoi au băgat la malaxor, i-au dat sare și au repus la fermentat, cu o țâră de aracet ca liant și ca înălbitor, în săculeți de pânză mici de au ieșit iar calupi din ăștia, apetisanți de albi. I-al de-aci repede și du-te de le dă cu el în cap ! Sparge-le toate geamurile ! Cheamă poliția ! Adu garda financiară și toate asociațiile civice, fă scandal, strânge lumea și instig-o, nu uita presa, ca să sensibilizăm odată și odată acest guvern de păduchi lați să dea o ordonanță de urgență pentru protecția consumatorului, cu niște norme neambigue, care să definească clar ce e telemeaua, și prin ce operații, cu ce parametri și cu ce marjă de variație verificăm dacă o marfă albă din piață este sau nu acest sortiment alimentar ! Mersi zic, dare-ar Dumnezeu tot cu brânză din asta să-ți facă soră-mea pomană ! Eram necăjită rău, Dovlecico, dacă își bătea el joc de mine cât eram eu de pornită pe japița aia ordinară, de-mi venea să-i dau lui cu punga în deavla lui aia imensă… Că de-asta mi-ardea mie, nu ? De ajutor de la autorități și să rezolv eu problema calității brânzei la noi în republică ! Ei și tot blestemând eu așa, când pe băcan, când pe cumnatul miștocar, când pe intelectuala aia, numai ce mă aude domnul Vodă, care e omul cel mai bun la inimă și mai săritor de la noi din piață. Ce vi s-a întâmplat, doamnă ? mă întreabă el cu glasul ăla al lui tandru și bun dacă vrea, cunoscându-ne noi mai demult, că știindu-mă teoretic văduvă și strâmtorată, antamase cu mine ca propunere că să înghesui animalele într-o singură cameră și în ailaltă să-mi trimeată niște fete, niște potârnichi ca aia de-mi dase brânza împuțită, Agripino, dar eu mamă câtă vreme mai pot spăla o rufă sau un mort, gândesc că încă n-are nici un rost să mă complic… Și atunci, am rămas perplexă prima oară în viața mea ! Mai umblat în cercurile înalte, nea Vodă m-a derutat de m-a înebunit de tot : asta, a început el să înfulece din otravă cu poftă, e brânză de oaie domnească, doamnă, e ca un fel de brânză de burduf olecuță mai înfundată și mai usturată, care nu se mănâncă decât cu adaos de palincă sau de tequila sau de echivalent, asta-i treabă de gurmeți ,nu te mai duce să faci gât pe-acolo, că or să râdă ăia de să cază jos când or auzi, faci și țara de râs !... Cum ai putut, fa, să-ți închipui că într-un magazin placat cu-atâta marmură de Carrara și de unde se aprovizionează numai persoane de calitate, ar fi îndrăznit cineva să umble cu mărfuri expirate ?… Păi nu-l băteau o mie de badigarzi până-i suna apa-n cap ? Pe ce lume trăiești dumneata ? Du-te, femeie nenorocită, în căile tale și stai în banca ta în mă-ta, nu-ți aprinde paie în cap pentru un chil de brânză, căci liniștea colibei tale e cel mai prețuit lucru și nu cazul să-ți rupă vreun mădular angajații sau alte persoane de sprijin disponibile în acest caz, să trebuiască să mai dai și la doctor pentru certificat, și pe la justiție, care îți poți imagina și dumneata cât de respectuoasă e cu care își permite niște delicatese rare cum fi cu brânza asta regală atât de delicioasă ! Mai bine, pune-o bine la frigider, că vin diseară pe la tine, să mai negociem, poate băgăm totuși domnișoare în loc de pisici și, cu timpul, pe măsură ce se diversifică gusturile, domnișori în loc de cățeluși… A procedat, n-a procedat nea Vodă atunci cu brânza mea ca Napoleon cu pâinea mucegăită, când a rumegat ostentativ una întreagă în fața trupei răzvrătite, că era de la alimentara lui, după cum am aflat mai târziu, nu știu nici azi. Ce știu, știu că am făcut ca un soldățel de plumb stânga-mprejur și am zis că ce dracu mai e de făcut altceva pe lumea asta decât că cum m-a păcălit și pe mine alții mai deștepți, tot așa să păcălesc și eu pe altu mai fraier ! Și nu-mi dă bine Dumnezeu gândul ăsta salvator, că iaca-mi iese-n cale bietul domn Pedofil, pe când noua biserică de lemn a cartierului nostru împlea de cântec de clopot evocator atmosfera, din care se desprindea, splendidă în multitudinea ei de culori, ampla simfonie a naturii în continuă transformare. Magda Orheianu este una din izbânzile tipologiei feminine sadoveniene ! comentă el, uitându-se bănuitor la mine, parcă un înger păzitor i-ar fi creunat la ureche că nu degeaba mă dau eu pe lângă el. Scosei atunci brânza și fără un cuvânt, i-o oferii pe la nas s-o adulmece, ceea ce și făcu, nu însă cu sau fără infinite precauții. Aiasta, zise el într-un târziu cu multă silă, e de import de departe, fie brânză de sfinx de pe la Egipet, de care-ar trebui să-i placă lui ăla, lui Picior-de-Porc, fie brânză de dragon de prin Nepal, o delicatesă exotică pentru alde yoghinul de Dințișor… Alelei, feciori de lele, că nu cunoașteți voi ce mai brânză de oaie făcea tata când ciobănea la margine de București ! Cum strângea el oaia de țâțe cu degetele sale ca niște de la Muzeul Þăranului Român clești de lemn, încât scăpa săraca de durere câte-o căcărează și ceva pișat, de ieșea aroma aceea inexprimabilă de madlenă ! Și, șiii cum folosea el cu mare intuiție de biotehnologii apa cea dulce a Sabarului și a Ciorogârlei, cu tot cu mustul de gunoaie și de hoituri din ea ! Brânză ca a lui tata, Prepelițo, nu mai găsești în ziua de azi. Găsești din asta din import, pentru stomacuri perverse, ce nu mai reacționează decât la elucubrații culinare de senzație, nu ca să te saturi ! .De-asta și zic eu că m-ai face fericit, distinsă doamnă, mamă naturală și mamă adoptivă de poeți de pe acest meleag, dac-ai veni cu mine-n trecutul nostru de glorii, când unde-i acest infect urban colț de cotitură, era înainte o baltă, care dincolo de asfințit inspira echidistant meditații, și asupra vieții, și asupra morții. Imperfectul continuității trimitea cu obstinație, tot trimitea și trimitea la perfectul compus al trecerii timpului, raportând viața la neant. Și cum orice meditație susține rememorarea timpului trecut ca o pierdere, dar și ca un câștig, încrederea în dragoste, în viață și, pe un plan consensual, în dragostea de viață, jubilează atâta vreme cât imperfectul rămâne timp natural iar perfectul simplu inspiră idila, noi îndrăgostiții avându-ne acea barcă de la potop încoace pregătită tocmai pentru a da un sens călătoriei veșnice în timp, ca mod de a evita un apocalips… Astfel comentând, a plecat mamă pe ici încolo săracul domnul Pedofil, cu brânza mea, bună, rea, de nu mi-a mai dat nici în prezent vreun ban pe ea, încât am zis la schimb că să fie de pomană de sufletul soacră-mii, că altă pomană nici că am mai avut posibilități ca să-i fac !” Faptul că domnul Pedofil, cadru didactic cu vechime, formator de trăsături morale pozitive la copii prin propriul exemplu, se comportase ca debitor față de Prepeliță precum sălbaticul Vodă față de niște bănci și așa șubrede și ca derbedeul Maimuțaru față de întreprinzătorul Gujghil lăsă, tuturor celor prezenți la privegherea institutului decedat, o impresie dintre cele mai dezagreabile. Pe ansamblul colocviului însă, se poate consemna ca un succes major că neașteptata, dar atât de dorita de toți și atât de solicitata, prin mari sacrificii, autodeconspirare a Prepeliței s-a produs în sfârșit, și că a dat un sentiment de satisfacție organizatorilor. În tăcerea păstrată ca la un infinit moment de reculegere, Picior-de-Porc, Dințișor și Gujghil, au urmărit cu extremă atenție dosarul brânzei oii năzdrăvane, fiecare din altă optică, așa cum conveniseră în prealabil. Cu moralul complet căzut că pe linia sa nu reieșea din depoziția mă-sii adoptive nici o noutate în problema cifrului de la gaura neagră a punctului atomic, iar pe liniile celorlalți colegi situația părea la fel de stagnată, poetul, deducând că n-are prin ce trezi mare interes agentei Agripina, se puse totuși în finalul dezbaterilor pe un plâns subțirel, sfâșietor ca o sfoară din alea abrazive de poți tăia lacăte cu ea. Dacă ar fi fost geamuri prin apropiere, ele ar fi crăpat cu siguranță, imediat. Așa, în sfârșitul de noapte și de priveghi, numai alarma unei Dacii gri metalizat, parcate decuseară la colțul cotiturii, se excită progresiv de înaltele sughițuri, emițând la rându-i bizare ultrasunete de undă atât de lungă încât punguțele de plastic crăpară de la sine, eliberând mostrele de cărniță în formă de aluniță și de achenă, Miss Agripina și blonda doamnă inginer de imagine Dovlecel, nu neapărat mai tinere prin ieșirea din timp, însă cu niște tenuri ca de zeițe din legendele Olimpului, încât ar fi crăpat de ciudă orice modeliste contemporane nouă, coborând radioase pe fotoliile din polistiren alb expandat, lângă madam Prepeliță, cu care se și pupară de revedere, la doi pași de gurile căscate ale Râtanului și Ratonului. Cele trei femei, ca scăpate de la pârnaie, nu zăboviră cum anticipa Dințișor, prea încrezut în șarmul conversației sale. Mai zglobie, mai sprințară, Agripina urcă prima scara de fier ruginit, parcă în pași de dans, și se auzi bine un mormăit de satisfacție sus, portiera trântită și taxiul gri metalizat depărtându-se cu scrâșnet de pneuri la colțul cotiturii. Madam Prepeliță și doamna Dovlecel, ca bune surori, se ajutară la urcuș, apoi se auziră câini lătrând de legitimă satisfacție, pisicile mieunând în delir aproape erotic, apoi domnul inginer aplaudând, desfăcând șampanie și aclamându-și nevasta, care îi confirmase ipoteza că umblă ea ce umblă, dar tot la domiciliu va trage până la urmă. În urmă-le, la institutul mort deja, dacă poetul era deprimat complet, savantul și magicianul nu considerau că e cazul să se molipsească de la sinistroza lui și să vadă totul în negru, deoarece simplul fapt că există exemple de oameni care au reușit, ca nea Vodă, trebuie să-i stimuleze și pe amărâți, nu să-i inhibe. Se lămuriseră din dosarul brânzei multe complicități și, ca o consecință practică a sfârșitului deconspirării, se terminase chinul autoflagelant de a te cufunda în meditație asupra cifrului, având carne perturbatoare la doi pași de tine, fie ea și la pungi, comprimată dar oricând dezarhivabilă. Se rezolvase, de fapt, o problemă de extrem prin plecarea cărnii tentante și, pentru ca municipiul nostru să mai spere să culeagă cândva roadele efervescenței spirituale a celor trei aurolaci atât de ieftini, nu mai era de îndeplinit, prin negocieri cu primăria, în speță cu hanoracele ei, decât condiția de a fi lăsați în puricii lor acești amărâți de cercetători, ca să-și ducă la un bun sfârșit operele începute, mai ales că un minibig la colțul cotiturii când pe altele scria că de vânzare ar fi redus considerabil spațiul verde în zonă rezidențială și ar fi desfigurat și pieței situl, binecunoscut de toți care se aprovizionează sau vând. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate