Hrănind insecta



Motto: “- Adună băieții, zise el. Plecăm la război.
Gerineldo Márquez nu-și crezu ochilor.
- Cu ce arme? întrebă el.
- Cu ale lor, răspunse Aureliano.”
G.G. Márquez, Un veac de singurătate


I. Conceperea demonului


Din depărtare, cerul părea un uluitor cearșaf albastru, încercând să țină la respect lumea de apoi.
Dedesubtul său însă, turme furioase de nori alburii galopau cu încrâncenare. Nu erau niște nori obișnuiți, ci de-a dreptul cornute fioroase, cu dosuri impresionante și coarne învârtejite.
S-ar fi putut spune că vântul însuși, vântul răzlețit pe deasupra orașului ca din senin, nu însemna nimic altceva decât expresia furiei cu care taurii atmosferici se izbeau.
Era un tablou terifiant și imoral deopotrivă. Căci animalele magice se încurluiau fără zăbavă. Suflătura sălcie și călduță ce făcea frunzele să unduiască neliniștite în parcul central venea dintr-o penetrare pripită.
Norii sodomizau copios.
Ne aflăm pe teritoriul derizoriu al Epaminondiei, țară descinsă din insondabile frământări telurice și patrie țâfnoasă a unui popor de tuberculi însuflețiți.
Epaminondia! Strămoși prigoniți din cele patru zări ale împărăției lumești fondaseră aici leagănul descreierării. Fuseseră durate orașe pompoase și clădite nenumărate sate apatice în chiar epicentrul neliniștilor turbate.
Iar epaminondiezii se străduiau să refuze înțelepciunea. Poporul de argonauți ai logicii formale își făcea de cap. Cu toate acestea, împrejurările atât de trebuincioase unei vieți sociale erau cât se poate de obișnuite și unde mai pui că și indivizii de rând păreau, cumva, normali de tot. Faptic nu întâlneai descreierarea, tot așa cum cretinismul are drept fază inițială supoziția.
Ființele de aici se manifestau cu candoarea unei lumi blajine. Ardoarea maniheistă a amatorului de spectacole bulevardiere și-ar fi găsit cu prisosință solilocviul în universul miniatural al unor emoții și manifestări simplificate. Insuportabila ușurătate a ființei, de care vorbea Kundera, se afla la ea acasă.
Mi-este greu să încep, dat fiind că și cel mai banal început e defapt o renumerotare sepulcrală. Iar scrisul rămâne o experiență sceptică. Singura, de altfel!
Așadar, cum apatia de suprafață stârnește în intelectualul versat deprinderi de entomolog, să limpezim ochiul și să scrutăm fruntariile Epaminondiei. Ochiul, adică rotunzimea ceții din jur. El va fi instrumentul de căpătâi.
Ce se întâmplă, de exemplu, la ora amiezii, în casa vădanei dona Eleonora? În ziua fantastă în care până și norii fac caz de virilitate.
Măreț început de roman, budoarul oricărei femei de peste treizeci de ani.
Ei bine, colonelul Octavio ejacula transportat până-n al șaptelea cer de sfârșeala lichidă. Fusese poftit de trupul durduliu, considerat pe nedrept ca dătător de euforii rubensiene, la muncă trudnică. Aceasta pentru că bunul colonel, agasat de anii fără sfârșit de manevre militare perfect inutile, devenise în materie de femei un soi de bizar Napoleon al liniei drepte.
Anumite lucruri suferă de stigmatul unei priviri cazone. Nu sunt scabroase, cum s-ar putea crede, ci mânate veșnic de groaza unui telefon neașteptat de la comenduire.
- Prezentaaați arm’!, sunase comanda, rostită ca pentru onor de vocea, aspră și groasă și căreia nu-i slujiseră defel lecțiile voioase de canto duminical din strana bisericii Santa Maria del Croce, cu care văduva îl gratulase, iar colonelul se descheiase la nădragi.
Cu promptitudinea unui militar de carieră. Trebuind să recunoască în sinea-i, mai degrabă decât s-ar fi așteptat din partea unei femei proaspăt refugiate din tainele de muselină și mătase neagră ale jelaniei, că trecerea în revistă, minuțioasă și organizată cu tot dichisul de mâini exersate, mâinile Singurătății, merită consemnată – așa cum se procedează îndeobște la canțelarie cu evenimentele de seamă din viața de camapanie – în carnețelul zdrențăros pitit după vrafuri de șosete cârpite nepriceput și de chiloți prost apretați într-un ungher intim de dulap, colonelul Octavio luase în mâinile-i grăsuțe darurile tremurătoare ale grădinii acelui trup. Erau mari pere de carne, fierbinți precum borcanele cu dulceață proaspăt scoase din cuptor – și aici colonelul avu viziunea fugară a mamei sale, în tinerețe, trebăluind prin bucătărie, viziune care îl lăsă fără grai dat fiindcă nu înțelegea cum de se pot înrudi într-un asemenea hal plăcerile supreme a două dintre orificiile fundamentale – ce fuseseră împodobite cu sigilii conice de ceară parfumată. Sfârcuri precum căpșunile vătuite, s-ar fi îndemnat a scrie indiferent care poet prezent trupește la un atare eveniment. Colonelul în schimb, mult mai practic din fire și neputându-și astâmpăra gustul proaspăt trezit de dulceață de trandafiri, linse prelung piersica plină de puf transparent dintre cele două neasemuite fructe ale grădinii cunoașterii. Care, nedumerindu-l cu gustul indefinibil al pielii transpirate, îl fripse.
“Se cerea o experiență de artilerist”, avea să-și noteze el cândva, aducând ofrande cu miros de pește stricat în bideu, într-un minuscul spațiu alb din carnețelul cu coperți de vinilin. Oftând de plăcere, în numele amintirii, dat fiindcă niciodată o întâia oară nu se compară cu o a șaizeci și șasea, zdravănă, oară.
Nu suntem defel pudibonzi, însă privirile colonelului pe urmele căruia ne trudim să pășim, exersate stoic în domeniul topografiei, analizaseră întregul trupului durduliu și, din noianul de elemente concave și convexe care umpleau lumea de carne a femeii și se expuneau indolente nemiloaselor obiective fotografice – de culoare albastru deschis, boltite de gene rare și subțiri și având drept contraforturi o pereche de sprâncene stufoase, cu intensitate de lizieră de codru argentinian – reținuseră esențialul.
In summum, un vălătuc maroniu și fumigen, o livadă gargantuescă de câlți pufoși făcând pe îndelete încheierea somptuoasă unei mândreți de buric răsucit pe dinăuntru. În fața căruia, bunul colonel migrator retrăi acutele senzații virginale ale unui recrut la cheremul căruia arma este lăsată pentru întâia oară: să împroaște cu gloanțe ucigătoare în dreapta și-n stânga.
Numai că vădana, presimțind nevoia turbată de a irumpe a colonelului Octavio, își salvă haiducește mochetele de la dezastru forțându-l pe acesta să-și de-a frâu liber mâniei adamice – agonisită în stativele nesfârșite ale prizonieratului pe viață – drept sub vălătucul maroniu. Degetele ei cărnoase lăsaseră urme în spinarea trupeșă a bărbatului, atunci când porțile de carne, date în lături fără milă, schelălăiseră. Fără să realizeze de ce, amețită, vădana furase. Așa cum ne sunt furate rând pe rând, din pricina mersului lumii, toate comodele libertăți ale singurătății.
Iar argintul viu, implacabil și hrănitor, fluviu organic cu pești carnivori, își făcu loc în ora dintâi a omenirii, pârguind-o pe dona Eleonora. Germenii răului fuseseră vărsați în hăul avid de plăcere, trezind la viață nenorocirea.
Un drac cumplit se va naște din slava colonelului Octavio. Norii cei homosexuali îi vestiseră ivirea, căci sfânta natură mai are încă bunăvoința și puterea de-a ne anunța intruziunile.
O plăcere imorală dă bătăi de cap gnoseologiei. Dar care plăcere nu-i imorală?!


II. À rebours


- Sunt comandantul batalioanelor vieții, se rățoi colonelul Octavio, punând piciorul în prag la auzul strașnicei amenințări. O împotrivire bățoasă cu semnificație de capitulare violentă. E mascarada celui orgolios surprins cu pantalonii în vine. Așa s-ar fi putut interpreta.
Dona Eleonora clipea lăcrimoasă. Fără îndoială, asemeni Evei, nu pricepea de ce furase. Fulgurată până în rărunchiuri de ninsoarea măruntă și încăpățânată a unei vederi noi, pricinuită de nenorocirea care rodea țesutul de fericire sexuală al pântecului ei. Conștiința neasemuită a viitorului maternal o debusola. Lumea Epaminondiei, credea ea, urma să-și înfigă încă un cârlig în carnea bicisnică a trupului său atât de muncit. Și dona Eleonora se simțea cu desăvârșire pierdută în fața insului mărunțel cu ochi albaștri precum imensul senin sub care îi fusese hotărât destinul.
În realitate, colonelul Octavio reprezenta odiosul tip de indivizi introvertiți anapoda cu care harababura din vintrele sociale ale cufuroasei Modernități ne blagoslovește. Silindu-ne să facem față cu înțelepciune și vomitive acestor agresivi purtători de lumină chioară ai nefirescului. Cândva timid, bărbatul de un metru șaizeci și cinci purtând stoic povara viageră a unei însemnătăți masice de exact optzeci de kilograme, cultivase dimprejurul persoanei sale bădărănia vâscoasă a travestiților sentimental. Era un nepriceput, devenise un nepăsător sibilinic. Era un pudibond, devenise un insensibil grotesc. Era un mediocru de rând, se îmbățoșase printr-o autodecorare dulceagă cu titlul de mareșal al descreieraților. Devenise un paradox: fanfaronul civic!
Fizicește, poseda atributele exorbitante ale unei calviții avansate, o mustață furibundă și compensatorie pe care o vâra cu dinadinsul în gâtlejul doamnelor dormice de împerechere cu un organ al Armatei, iar deasupra tuturor relelor putea fi cu hotărâre așezat ciocul straniu care-i crescuse în mijlocul spinării, scofâlcindu-l psihic definitiv pe bărbatul nefericit. Condamnat să-și poarte căpețelul de baionetă osoasă în văzul lumii. Un cioc de rață bombând pielea într-un unghi tăios și dându-le fiori femeilor.
Orășelul oferea infim de puține plăceri. În colonelul Octavio se întrezăreau pulsând vitejește sevele nesatisfăcute ale rodniciei. Nu mai era vorba de stârnirea bărbatului, ci de căutatul prăselelor unui axis mundi. Colonelul străpuns trebuia musai să ducă cu sine o părticică din rotisorul lumii. Cumva, animalitatea lui nu se datora excesivei virilități, căci colonelul Octavio deținea un membru de talie clasică, ci ghebului ascuțit. Se țineau de el ca de o balustradă cărnoasă, trecute toate prin mâlul phoenixian din Þara Furiei.
- Sunt comandantul batalioanelor vieții, fusese răspunsul dat donei Eleonora.
Cea însămânțată de mareșalul descreieraților.
- Bine, ursulețule, dar…, făcu ea plângăreț.
O intimida poza lui oficială, starea marțială a cetății sufletului său.
Nu era o femeie venală, nu ar fi putut profita de pârgul pântecelui ei, însă nenăscutul nu avea ce căuta în blestemata Epaminondie fără de tată.
Colonelul înhăță telefonul.
- Să vină fierarul, locotenente, tună în receptor.
Afară, soldați pirpirii îmbrăcați în haine de culoarea năutului mânuiau cu sfială armele. Chipurile lor copilărești păreau tocate mărunt-mărunt de șarjele pletorice ale unei oboseli incontinente. Pleoape vineții se fluturau din adăpostul arcadelor, cerând ajutor. Recruții cauzei pierdute lehuzesc agonia sufletească a începutului nebuniei.
Baionetele luceau în soarele roșcovan ce prevestea ploaia asemeni unor bănuți deformați de vremuri. Locotenentul traversa curtea de instrucție în fugă, poticnindu-se în cizmele prea largi. Slăbănog din fire și ațos iască la trup se aciuiase la canțelarie. Nu se pricepea deloc la instrucție, însă redacta scrisori oficiale cu exact atâta acuratețe câtă trebuia spre a nu-și trimite superiorii în fața mâncătoarei de oameni, sfinxul metalic al Epaminondiei, Mitraliera.
Din pricina aceasta și în pofida unei mutre hirsute și a unei bariere coraligene de negi bătrâiori care-i pășteau în chip de îmblănite văcuțe nemișcate la dreapta și la stânga nasului vulturesc, fusese prețuit și prea puțin bruftuluit în unitate. Nu vă gândiți la un monstru schilav cu galoane de carton, gata-gata să se repeadă din negura pestilențială a unor ventriloace ziduri de latrină și să-și înfigă colții verzui-bălos în lujerul albăstriu de vene fine al gâtlejului dumneavoastră, domniță. Locotenentul era un individ respingător firesc și nicidecum unul dintre sluții burlești ai lui Hoffmann. Iar, în esență, rolul său echivala cu cel al unei zoofage pompe de closet: desfunda mersul treburilor hârțogărești. Nu un Falstaff, cu un Caliban de trei parale.
Dona Eleonora încremenise într-un jilț matusalemic. În fața ei, cu încetineală, calculându-și perfid gesturile caline, colonelul Octavio scosese din sertar un bulbuc bizar de cositor, o jucărie lipsită de înțeles, ceva între potcoava miniaturală a călușeilor de bâlci și cerculețul de gumilastic al suzetei, și o punguliță de carton despre care femeia pricepu neîntârziat că ar conține obiecte de uz igienic.
Tremura atât de tare încât fusese luată în stăpânire de senzația copleșitoare că măselele îi vor exploda din clipă în clipă, pocnite cap la cap. Mănușa rece ca gheața a unui simțământ nefiresc îi desfăcu brutal arcadele cărnoase și asudate ale începutului de femeie, se împinse iute ca moartea în vaginul muncit de spasme curioase, pendulând demențial între groaza de a fi pângărită și dorința de a-și scărpina abisul, pentru a se revărsa la sfârșitul tainicei călătorii în coșul pieptului. Un fir ignorat de transpirație i se scursese repejor, în sens invers, de pe șira spinării până la adăpostul masiv al feselor rotunjite de acoperământul din piele dură de capră al jilțului.
Fierarul era un ins negricios, puțind groaznic a sudoare și a usturoi nedigerat complet. Inspira scârbă vorace cu acceași tărie cu care colonelul Octavio le stârnea femeilor singuratice dorul abulic al sculatului. Mizerabila făptură nu avea nimic degenerat întrânsa, ci pur și simplu nu reprezenta nimic altceva decât ceea ce fusese menită să fie: un salahor ordinar, cu slujbă de făcăleț al metalului.
Însă pe dona Eleonora o simțise slăbită unda de ferocitate care dă scenelor de birou ațâțarea neînchipuită a prezumțiilor de viol oficial astfel că, firesc, femeia fuse terifiată de apariția rău mirositoare.
Fierarul adusese cu sine un ditamai barosul. Sceptrul de Hefaistos i se legăna pe umerii imenși asemeni unui bici stârnit. Picuri de grăsime nesănătoasă se odihneau la marginea frunții fierarului, amenințând să-i îmbroboneze umerii.
Colonelul Octavio îi întinse pe neașteptate bulbucul. Fierarul se înclină supus. Ochii săi alburii luceau cu viclenia umilă și ucigătoare a vulpilor. Ar fi fost în stare să sărute mâna Puterii înainte de a o devaliza.
Dar întreaga scenă ținea de domeniul fanfaronismului civic.
- Să-mi tragi degrabă două inele de cununie din chestia asta, rosti răspicat colonelul.
Tatăl batalioanelor vieții făcea să vibreze coarde străfunde în inimile simple. Darul unui heruvim ajunsese în mâinile unui soldățoi. Pulpanele hainei sale se frământară o clipă precum volbura sutanei sărăcăcioase a unui popă de țară pus pe apostolat.
Þăranul pașnic care somnola în fierar va îndeplini ordinul fără să crâcnească.
Secret deplin.
Și cine s-ar încumeta să descrie minunea de pace zbânțuratică din ascunzișurile sufletului vădanei?
Poate numai un nebun adolescent.
Un efeb în fața propriilor sale erecții sufletești.
Mai departe, colonelul Octavio desfăcu, însoțindu-și mișcările aprige cu icnituri profunde, pungulița de carton. Spre a putea să-și aleagă nestingherit una dintre acele făpturi cauciucate care zăceau umede în peștera de celuloză.
Mergând și mai departe apoi, colonelul se descotorosi îndemânatic de veston.
Iar la granița dintre cele ce pot fi scrise aievea și cele ce pot fi doar șoptite noaptea târziu și cu buze cleioase la adăpostul unei butelcuțe cu vin negru îmi mai rămâne de adăugat numai atât: colonelul Octavio își scosese, după veston, și pantalonii.



III. Intervenția lui Mario Vargas Llosa


- O să ne sprijinim unul de celălalt, bătrânico, șopti pe sub cozile de ienupăr ale mustăților pârlite bărbatul pitit în scobitura stâncii, iar degetul cu unghia crăpată în două de o izbitură prost cârmuită de ciocan se înfipse în cocoșul flintei. O să răzbim cu voia Celui de Sus, mormăi ținându-i isonul piticul zemos al neliniștii, gătit în brocarturi molcome și cuirase de fireturi argintii, care i se foia în pântecul sugrumat de chimir; un jder mititel cu nume de Frică, de umoare spăimoasă, dezlegat din baierele minții bărbatului și trimis să-i percheziționeze viscerele căptușite cu agheazma parfumată a țuicii. Piatra muntelui, strânsă ca o pânză de vas deasupra creștetului său, era rece ca gheața și miriade de spărturi subțirele vălureau nestingherite în șiruri încremenite de furnici peste bobițele cenușii din obrazul muced al rocii.
Þăranul se afla la ananghie, lesne de înțeles. Întins pe burtă, pândea ținându-și răsuflarea forfota din vale, în timp ce vuietul luptei se înălța până la nori.
- O să răzbim, se încurajă omul cu ochii împăienjeniți de nesomn, trecându-și limba peste buzele arse. Era din Sud, un ins mătăhălos și pașnic, obișnuit cu coasa și cu jugul masiv, arcuit dintr-un trup de arbore tânăr, al carului, nicidecum cu mirosul de mațe sfârtecate și praf de pușcă al războiului.
Valea în care se purta lupta aducea cu un fund de ceaun prăvălit de pe cușma muntelui drept în epicentrul unei bruftuluieli surde a pădurii dese de pin cu solul stâncos și sărac, din care trudnică ceartă se brodiseră luminișuri bizare, semănând de la distanță cu niște gigantice vânătăi cafenii, râpe hade, cu muchii golașe și carâmbii subțirei, strălucitori, ai unui râu întortocheat și pintenos care galopa pasional printre brațele rășchirate ale pădurii.
Soldații se îngrămădiseră în râpe, trăgând cu puștile fără oprire în umbrele lunecoase, incerte, ale ființelor indescriptibile pe care arborii zvelți le metamorfozau în plăsmuiri uleioase de sălbăticiuni. La rândul lor, călugării manevrau cu istov pistoale și gâjâiturile unei mitraliere astmatice din Primul Război dovedeau cu prisosință că vor să răzbească până dincolo de râu, dezmembrând contrafortul de carne vie cu care guvernul spera să le țină piept până la căderea serii. Călugării acumulaseră în rândul trupei lor eterogene de dezmoșteniți ai soartei minți vrednice de luat în seamă și suflete fanatice.
Se zvonea că se hrănesc cu pământ, cu veverițe, cu hălci din camarazii lor morți. Se zvonea că diavolul însuși, frățânele și îndrumătorul lor, nu i-ar mai fi putut întoarce din drum. Luptau ca niște fiare stârnite de moarte pentru ideea incomensurabilă a libertății. Pentru tăvălirea în sânge a Minciunii.
Toate acestea țăranul le aflase de la soldați în drum spre casă. Acum, cu un junghi ucigător mușcându-i nesățios din burta umflată și ținându-și răsuflarea, privea măcelul.
- Trageți!… Trageți, imbecililor, urla ascuțit un maior pirpiriu, cu obrazul mânjit de funingine și cu-n cogeamitea plasture în dreptul ochiului stâng, trageți odată ca oamenii!
Þopăia prin tranșeea improvizată între fălcile râpei asemeni unui personaj acvilin de roman istoric, negăsindu-și în răstimpuri glasul de guguștiuc. Soldații nu-l luau în seamă, încărcând armele, mânuind cu degete însângerate pârghia unsuroasă a deschizătoarelor de carabină.
Scuipau uneori la baza țevilor adunătura coclită a unei salive secătuite, să răcească pentru o clipă inima de oțeluri a mașinilor care vor trimite glonțul sfințit drept în scăfârliile cameleonice ale călugărilor. Iată-l pe ostașul vânjos, cu păr roșu ițit din umbrarul kaki al caschetei regulamentare, cum ochește fiorul de lumină umblător dintre copaci, fierul înghețat și gălbui al glonțului împins nemilos în borta fierbinte a armei, apoi siliți-vă să distingeți nota aparte, de zimț, de ciob metalic zgârâind cu furie o palmă impasibilă și bine șlefuită de piatră încinsă, atunci când fulgerul vrăjmaș al unui bob de fier anonim îi calcă fruntea și-i invită creierii însângerați la dansul macabru al spârcuielii. Trupul masiv, de vită muncită câinesc în numele unor idei eminamente străine de lumea sa pastorală, rectilinie și intransigentă, încremenește o clipă, ca atins de un ciocan invizibil și proptindu-se cu disperare în solul pietros, după care lingoarea ce-i năclăiește membrele țepene cu tonurile fade ale unei gălbeneli mortuare îl trage în jos, în vintrea pământului. Ochii umflați ai soldatului, deasupra cărora clipocește apa sângerie ce însoțește mută plecările insesizabile precis ale vieții, arată că, sub fruntea stâlcită, liniștea azurie a cerului a coborât salvatoare. Intransigența unei lumi frântă de glonț. Rămâne doar hoitul, să hrănească gureșii vulturi, nevăstuici hulpave ale văzduhului.
Maiorul pirpiriu își flutură brațele ca un apucat, marionetă vâslind prin fumul prafulului de pușcă la comanda răzbunătoare a unor traiectorii incalculabile. Moartea ostașilor îi calcă pe urme, spectru cu buze roșii. Maiorul ordonă retragerea, aruncându-și cascheta înspre o movilă lugubră de trupuri contorsionate. Cercul de stofă se rostogolește prins în mrejele unui șotron supranatural, un saltimbanc de mucava ținându-și funambulește echilibrul de cealaltă parte a cozorocului și cârmind de unul singur luntrea mânjită de pulberi a demnității lepădate. Apoi atinge mâna încovrigată și vânătă ce iese din banchiza de carne putrefactă, ciuntind masca de alabastru a cerului cu un gest amorțit de imprecație. Mâna mortului oprește sarabanda burlescă, îngropându-și hoțește degetul strivit în negura transpirată a caschetei. Imprecația a fost potolită, remușcările pot adormi liniștite la loc.
Călugării se furișează la marginea pădurii de pini. Au sutane negre, glugi ascuțite lunecate peste frunți asemeni unor tonsuri medievale și sunt încinși cu brâuri de mărgele. Pistoale arhaice, cu țevi de archebuză și cocoșuri monstruoase, împroașcă cu gloanțe ucigătoare. Sunt o mare nețărmuită și vicleană, călugării-asasini. Mitraliera răcnește ca o cățea în călduri, împungând aerul fiert cu-n bot purpuriu. Doi manipulanți cu înfățișare de preoți ai mesei satanice se lasă zgâlțâiți până la leșin de simfonia unică de tremurături nefirești prin care mitraliera își manifestă mania; înfulecând gloanțe, bandă după bandă. Palmele manipulanților ard. Metalul încins sfârâie.
Soldații, furnici bete, mânate din urmă de groază și nebunie, par să-și fi găsit adăpostul între întăriturile încăpătoare a două râpe adânci închise în unghi drept și ridicând între ei și hoarda călăilor o coamă lată de pământ sterp. Maiorul decide că se mai poate rezista.
- Pe poziții, ticăloșilor, behăie el furibund, arborând o limbuță vișinie și ascuțită de șarpe ce cască mieros, plictisit parcă de victima pe care o va înfuleca peste o clipă. Trageți! Trageți!, vine îndemnul covârșitor din partea bărbatului cu un piept cât o nucă și mâini de pianist tuberculos. El însuși, încovrigat peste carabină, se zvârcolește, se cabrează, cal nărăvaș cioplit anapoda din plastilină vie, și gloanțele bubuie, nechezând a moarte gloanțele, ființele de fier care străbat valea cu viteza ultimului salut și a celui de pe urmă sărut răcoros pe obraz.
O așchie de oțel clocotită vrednic în tunelul maternal al unei puști străine mușcă din pieptul unui călugăr carnea ațoasă ce-i va înstela sutana viitorului cadavru cu decorația bizară a vieții fără scrupule, a vieții perfide și răzbunătoare. Călugărul își dă ochii peste cap, mâinile lui leapădă pistoalele fumegânde și-și iau în brațe, cu duioasă obidă de doică înlăcrimată, jumătatea de piept slujind drept ofrandă mușcăturii. Tot corpul pare să participe la ritualul înmărmuritor al alinării și barcazul de carne al viitorului hoit își leagănă puiul de torace rănit, înțelegând în ceasul al doisprezecelea că scurgerea vieții din el este ireversibilă. Abia atunci se împacă cu sine și cu Dumnezeul misterios ce le sacrifică pacea imemorială, închide ochii ca însetat după energiile binefăcătoare ale unui somn mai mult decât meritat și atinge solul, se lasă pradă visului nemișcării perpetue.
Nu mai rămâne nimic de făcut. Se vor măcelări între ei până la unul.
- O să așteptăm să se termine totul și apoi vom fugi binișor peste munte, bânguie cel pitit la loc sigur sub pânza de corabie a rocilor.




IV. Arta exilului


Da, toarnă-mi în pahar, femeie cu buze străine. Toarnă-mi laudanumul paradoxal al cafelei cu rom, căci simt nevoia să scot pe nări, asemeni unui scafandru afundându-se în ocean, bulbuci de luciditate și poftesc, înțelegi tu?, să contemplu judecata întoarsă, acea judecată smerită, a trezirii din beție. Defapt beția este un indiciu clar al ieșirii din corp, al extrasenzorialității cu care voi face deliciul comesenilor mei arbitrari și care-mi va conferi aura fascinantă de menestrel al scălâmbăielilor. Numai bețivilor cu iz de boiernași rătăciți în tavernele clasei de mijloc li se mai permite să recurgă la porumbelul stilizat al conversațiilor fără introduceri formale.
Aș vrea să-mi pleznești obrajii nerași cu disprețul tău salvator, poate va avea același efect cu cel trezit demnității mele de meschinăria de jivină domestică a indivizilor întâlniți în peregrinările mele. Peregrinări?! Toate peregrinările stau sub semnul repeziciunii. Însuși conceptul acesta este un fel al repeziciunii! De-ai ști cum aș vrea să te cred imperturbabila chelneriță străină mințindu-mă cu ferocitatea ta de translatoare între mine și dulapul cu cafele putregăioase și hapuri multicolore; singur nu mă simt în stare nici măcar să-mi torn o cană cu apă, însă câte nu aș izbuti să-ți promit, cu mâna pe inimă, dacă te-ai așeza o clipă și mi-ai împresura umerii slăbănogi cu întrebarea unduioasă și senzuală cu care semenele tale mă poftesc să mă las alinat; da, toarnă-mi în pahar, femeie cu buze străine; limba ce o vorbim este limba seculară a strămoșilor tăi, mie îmi canonește urechile cu încordări de motor fonetic prost întreținut și-mi pare, cu desăvârșire, nu o limbă de rând, ci un soi de covoraș roșu slujind drept balustradă conversațiilor oficiale; am avut parte din plin de această a doua latină a civilizației pe care ți-este dat să pășești la recepțiile diplomatice dacă porți tunica însângerată a marilor dregătorii.
Ai plecat, muncești, înțeleg, domniță străină mângâind tăvile de plastic expandat cu aceleași gesturi cu care ai ciufuli coama leonină a cățelului pechinez ce-mi gâfâie în spinare, nemulțumit pesemne de culcușul african al brațelor stăpânei, eu rămân însă, povârnit în floarea metalică a scaunului și trăgând ponoasele speciei mele de consumatori model, eu și confratele meu António Lobo Antunes, pe care-l iubesc și pe care aș vrea să-l imit, rămân să sorb aerul patriei tale cu nări de exilat în sălbăticie, de Ovidiu in minor muncit de calviție și de lehamite purulentă, rămân să mă bucur de fixitatea liniștitoare cu care pardoseala de ciment răspunde călcăturii mele marinărești, fericită să nu recunoască tangajul stăruitor al exilurilor flotante.
Sunt departe de patria mea, țara luxuriantă de dincolo de Ocean unde aș fi vrut să scriu despre lenea animalelor sătule, despre fariseism și politica incestului, despre barbaria tihnei cu care pacea ne manipulează, însă patria mea însângerată a devenit un hoit la îndemâna valurilor, o scoică uscată, o indicație arheologică despre insanitatea congenitală a radicalismului.
Þara mea nu mai are sens pentru mine, eu nu-mi mai pot atribui semnificații pentru ea, dramele asumate de dragul ei, patriotismul deșănțat al mic burghezilor înfricoșați de estropiere ori calmantele electorale numite discursuri afectuoase și trăznind a manej neîngrijit și a sclavie liber consimțită nu mi se mai potrivesc, lor nu le mai pot face față.
Din țara mea mă întovărășesc credincioase bastonul felin cu măciulie de argint înfățișând lupul mistagogic și năframa din mătase rubinie, concesiile vizibile făcute tânjirii mele insațiabile după boema literară a necunoscutului. Eu, omul în duplicat, reunind în viața mea nu femei planturoase ci cotoare de cărți, nu partide de amor ci pagini bine scrise în chip de înlocuitori sufletești, eu, ființă livrescă bând cu strășnicie în cinstea sănătății perpetue a acelei inimi de hârtie din care-mi sug vlaga.
Are cineva nevoie de bastardul regal al tărâmului slovelor? Se înduplecă cineva să sustragă din seiful burdușit al sobrietăților cotidiene un braț-două de nutreț sentimental, de amărăciune, pentru burdihanul meu?
În țara mea morții sunt puși pe seama Revoluției, ei nu mai sunt cadavre desfigurate de gheara haínă a morții, nici absențe volumetrice ale unor nume absurde, în țara mea ei sunt gloanțele sfinte ale progresului. Găurile din pieptul lor sunt leitmotivele ce asigură nonșalanța radiofonică a demagogiei, au rolul factice al gigafoanelor emoționale. Burțile lor sparte sub tobele izbânzii! Goarna fericirii cu program de lucru și a fericirii cu pauze pentru vocalizele voltaice ale imnurilor de slavă cheamă în neștire de deasupra țării mele.
Nu vă faceți griji pentru mine, sunt singurul arhanghel lucid al greșelii, sunt probabil trimisul arhetipal al datului în bară cu bună știință, iar vrăjmașii mei nu trebuie decât să întindă mâna și să apuce contorul sangvin pe jumătate dezafectat al mizeriei mele. Le voi zâmbi, voi rânji cu ardeii terciuiți și pulviscienți ai buzelor mele arse de țigară, dinții mei bătăioși de patriot livid al cuvântului plenar, de Che Guevara estivalier, vor mușca aerul, în timp ce palmelor mele osoase, bătute-n piroanele incasabile ale fricii vor transpira și vor dârdâi cu grație funebră de căprioare tăiate. Dar, până la urmă, nu va fi așa.
Duc cu mine capsula maronie a îndepărtării definitive de Dumnezeu, o port grijuliu în cusătura cămășii, deloc ca pe o pastilă modestă tehnicește, cu gust acrișor de otravă romantică, ci ca pe pumnalul circular și acvatic prin care-ți poate fi ilustrată întunecimea absolută. Însă respectul meu desăvârșit în fața industriei ucigașe nu mă va face să dănțuiesc din măsele pe bulevardul farmaceutic al morții neprivite în față, al decapitării aseptice.
Probabil stomacul meu va lăcrima înșfăcat de spasme arțăgoase și înjunghiat hoțește de matadori cu mutre de acizi anorganici, dar inima mea va râde cu râsul pe care-l gestează insuportabila ușurătate a ființei.
Ce mai poftesc? Să zicem o vodcă și un grăunte de Diazepam literar, o arsură și un roman intelectual, vreau să refac traseele locvace ale disperării cu meticulozitatea unui solo de alpinism, îmi prinde bine să-mi plâng de milă cu toată magia expatriaților penelului, mă destind lacrimația frazeistică și închinăciunea pedantă.
Voi coborâ pentru tine, Epaminondia, în catacombele virtuale ale alcoolului contrafăcut, voi cinsti gospodărește împreună cu jderul gătit în fireturi argintii și brocarturi molcome pe care fiecare expatriat îl cară cu sine în stomac și pe care-l botează frică de moarte și frică de viață, voi închina în memoria inexistenței tale și a paradisului sonor al vociferărilor de la tribună căci lui, acestui paradis sufocant, nefiresc, îi datorez tentația fabuloasă de a accepta mărul cunoașterii. Lui îi datorez motivația furiei cu care am mușcat din exil ca din trupul divin al speranței.
Hai, tu, femeie a străinătății, leapădă-ți șorțul de pitulice capitalistă și înnobilează-mi genunchiul beat cu volanele asudate ale feselor tale magnifice, sărută-mi singurătatea tâmplei cu lingurița de bunătate fățișă ce întovărășește chinina în orice rețetă și-mi reazămă sufletul de clapele în mișcare ale inimioarei tale prea puțin cercetate.
Promit că nu-ți voi pipăi decât carnea mlădioasă a pulpelor cu care împarți orașul în pași și priviri cercetătoare și poate, de-mi va mai rămâne vlagă, și delfinul răbdător al vulvei, însă în nici un fel nu voi polua cu viermele sarcastic al conversațiilor iscoditoare și intimitatea aproape menstruală a lumii tale. Cu mine ești în siguranță orișicând!
Explicații? Lămuriri și consemnuri? Nu mă pricep să suport decât beat criță liniștea ineluctabilă a orașelor străine, muțenia vătoasă a figurilor colțuroase de nordici ori chipurile nichelate proaspăt de meridionali parșivi, decât printr-un prietenos delirium tremens am izbutit să îndepărtez de urechile mele înfierbântate singurul sunet posibil: declicul mortal!
Nimeni, bărbat ori femeie, nu poate fi cunoscut cu adevărat. Tot ce putem explora este lehamitea funciară a speciei. Văzută din afară ea se suprapune peste graba de a depăși oricare lucru.
Numai că judecățile supreme sunt inevitabile, iar ziua când, lipsit scandalos de cârja lichidă a papalității alcoolice, voi consemna în condicuța secretă a curajului meu de scrib hăituit indiferența cu care mă voi dezgoli în fața mitralierelor natale, cu slujbă fortuită de dop al sticloanței destinului, deja mă adulmecă.
Pe moment însă, mă bălăcesc în cafeaua cu rom a speranței că tinerețea ta carnală, axiologia de Sorbonă a libidoului pe care mi-o provoacă ascuțimea sânilor tăi și, desigur, minunea vaginală a delfinului tău salvator, purtându-mi mădularul dezmembrat prin genunile seminale într-o croazieră lipsită de riscul înecului, m-ar putea menține în postura nemeritată de privitor outremer al Epaminondiei, de contemplator al cimitirelor hrănite de țara mea, de pasiv limbric literar.
Dorești să te iubesc? Se poate aranja.
Tu fii doar firul Ariadnei, de rest mă ocup eu.




V. Eseistică


“Minciună, Mizerie, Moarte” este sloganul fundamental, sâmburele ideologic bun de înghițit pe nemestecate, al Comunei din Epaminondia.
Minciună: produsul labil al fabricii de insinuări prin care masele temătoare pot fi direcționate. Nu împilarea scoate din minți individul de rând, ci bănuiala răutăcioasă a semenului său, verva ironiei necruțătoare: motorul Revoluției rămâne privirea chiorâșă. Mulțimile sunt docile prin ele însele. Dar se îndrăgostesc numai de cel care poate motiva un act distrugător; deși nu sunt câtuși de puțin interesate de justificări, mulțimile se mobilizează doar dacă cineva este gata să răspundă pentru ele. Dar nu în fața oamenilor!
Însă cine sunt enoriașii puterii, cine sunt cei meniți să conducă ghilotina umană a Epaminondiei? Cum îi putem recunoaște?
Mulțimea apare în orice moment sub influența unor sentimente contrare: iubește și spurcă concomitent. Imaginile pe care le trezesc în văzul secret al mulțimii un anume fragment din discursul oratorului sau o expresie particulară a feței sale hotărăsc definitiv viclenia gregară și bine mascată, ironia fățișă, grosolană ori supușenia exhaustivă cu care mulțimea îi răspunde; ea, sărmana, întruchipează copilul multiplu: un dascăl îi povestește ritos trăznăi cu căutătură pedagogică, un dascăl cu un nas imens, iar țâncul siderat anihilează discursul îmbătându-se cu imaginea supranaturală a proboscidei care se bâțâie fără încetare. Conducătorul trebuie să-i semene îndeaproape mulțimii, dar să nu-i aparțină realmente. Dictatorii se ridică din rândul maselor: Hitler a fost iubit. Stalin divinizat.
Idolul biciuiește mulțimea, mulțimea se pliază supus; ființele slabe bânguiesc extaziate slogane pompoase și ilogice: se freamătă de plăcere din pricina identității mincinoase pe care conducătorul idolatrizat le-o azvârle drept ciozvârtă de carne; este singurul mod de a iubi al maselor. Se behăie urale pe melodii din fluier străin.
Cel mai uman gest cu putință: crucificarea!
Ambrozia idolilor este, evident, prestigiul. Adică expresia directă a voinței de a fi și expresia indirectă a voinței de a face. Orice informație acceptată fără verificare este o prezență a acceptărilor prestigiului. Nu-l confundați însă cu admirația, sora lui intelectuală, căci prestigiul poartă armura unei fascinații atotcuprinzătoare și de sine stătătoare.
Totuși, prestigiul legat direct de ființarea umană se bucură de perisabilitate din pricina uzurii continue a condiției de om. Este nimic faptul de a fi un idol față de prestigiul unei idei; motiv pentru care, în Epaminondia, se practică învățământul ideologic: hrănirea tineretului cu semințele idolatriei! Fără un atare implant, mulțimea ideilor din jur ar putea recanaliza oxigenul pe care ne sforțăm să-l fabricăm propriei noastre lumi de tirani. S-ar naște, imediat, martiriul.
Nu întâmplător, adevăratul rol al martirilor îl constituie sfărmarea credințelor. Căci martirii incită la depășire, iar când unei jertfe, mai mult sau mai puțin credibilă, i se refuză aureola plenară de martir, ea va stârni o altă jertfă. Martirii depășiți de jertfa neluată în seamă dărâmă religia prin noua lor micime: este un nonsense să le incredințați moșnegilor sarcina Revoluției.
Mizerie: cadrul militar, sensul soldățesc al ordinii în Epaminondia. Trupe prost hrănite și prost echipate împânzind patria țâfnoasă a unui popor de tuberculi însuflețiți. Băieții de la țară, cașehtici, fac față cu greu rigorilor instrucției, însă moartea lor prețuiește ridicol de puțin. Și sunt atâția gata să le ia locul. Să-și numeroteze moartea în slujba mitralierei!
Întotdeauna Revoluția s-a sprijinit pe umeri vetuști de potemkiniști anorexici. Cotropirile osârdioase se bazează riguros pe țânțarii în uniformă, fii de veterani de război și odrasle ale unor văduve sărace. Homunculii alcătuiesc din oasele lor cariate tron pentru bucile țepene ale noii burghezii.
Moarte: răspunsul Istoriei, mesajul metafizic venit din puștile călugărilor cruciați ai sălbăticiei. Fanaticii cu umbre uleioase care însuflețesc pădurile Epaminondiei spârcuind cu boabe de fier Mizeria jertfită prostește de Minciună și nelăsându-se, în ruptul capului, civilizați. Faunii sângeroși cântând din pușcoace prohodul descreierării. Al Revoluției blestemate.
Luptele într-adevăr însemnate cer ani însemnați și prelungi. Cer minuni cutremurătoare și veniri ale arcei lui Noe. Cer comete.




VI. Despre femeie


“Nu există figură mai plină de viață decât diavolul în toată Biblia”, însăilase-n hrisovul său un preoțel înțelept. Neglijând fatal, din pricina moleșelii dăruite de belladonă, două coordonate fundamentale: epoca năpădită de pecinginea misticismului barbar al miezului de ev mediu și patima covârșitoare pentru vindecarea pe rug în ghearele căreia căzuseră cu frenezie toți sfinții părinți.
Sfârșitul acestui filosof de buzunar, pe care istoria îl reține în treacăt – interesată de celebrele sale amiciții bahice cu discipoli de frunte ai satanismului mult mai intens decât de grămăjoara putriferă de manuscrise moștenită –, este sfârșitul oricărui paria zgomotos: eucharistia prin pârjol.
Dilema oferită pe tavă de interese oculte subzistă încă: există viață în diavol? Este misteriosul oficiant al libațiilor în cazanul cu smoală posesorul unui pașaport vizat la zi pentru teritoriul inefabil duios al trăirii?
Prea puține dintre referirile scrise la domnul nocturn scapă de o obsesie teologală care-i conferă acestuia din urmă luciferica alură de erou livresc: obsesia ecvestrianismului său; diavolul în chip de prinț ca și călare, de iezuit zelos și eficient al însmolitelor răscumpărări.
Totuși, nu veți întâlni nicicând minciună mai meticulos șlefuită! Diavolul are parte din plin de clătinătura uriașului cu gambe de lut, diavolul suferă perpetuu de exact aceeași fragilitate vocală a demonilor proaspăt rihtuiți cu care ne amenință retorica ieftină.
O imagine a diavolului este tocmai serafica înfățișare a unui băiețel în vârstă de nouă ani, arborând gânditor un chip măsliniu și falnice urechi clăpăuge, un băiețel muncindu-și botișorul cu dinți ascuțiți sub apăsarea îndârjită a unor degete hrănitoare, iar aceasta în timp ce ochii săi imenși, pictați în culoarea lemnoasă a algelor putrede, fixează solemn prin fereastră tainica oază deluroasă și străină a pieptului spălătoresei. Nimic nu este mai aproape de început decât sfârșitul. Nu întâmplător ispita îi trăznește pe cei scăldați în sfințenie, ocolind cu voluptate toți păgânii. Diavolul nu îndeplinește funcții de arhanghel al răului absolut cu înfățișare de buldozer carnasier, sensul lui stă mai degrabă în stăruința și diversitatea revenirilor sale.
Tânjeala unui copil care își roade tacit unghiile rozalii și deja boante poate fi diagnosticată ca prezență mentală a celei mai simple porții de diavol: realitatea descumpănitoare. Semnificația profund magică a unui piept împlinit de femeie tânără. Diavolul stă în toată subtila anamneză a speciei: Eva Sexualis.
Realitatea, adică mitul trezirii.
Copilul stăpânește cu ușurință cuvinte mustind de indicații aiuritoare; nu ceea ce reprezintă fada lucrătură lingvistică a limbii sale îl preocupă defapt, ci insondabilul amețitor pe care orice cuvânt inteligibil se străduiește să-l evite. Căci bietului copil îi este clar de pe acum că nu se poate spune nimic din bizarul sâcâitor dat a fi înscris în depozitele memorialistice din găvanele virtuale ale creierului tău. Lumea de priviri mute, Babilonul de dinaintea sublimei legături a minții cu lucrul care este denumirea.
Vei așeza înlăuntrul lor cât de mult îți va fi cu putință să-i poți înhăța acestei lumi!
Cuvintele sunt niște schelete de casă care pot fi modelate după propria noastră voie: înălțând pereții, îi oferim casei semnificații; privind-o gata înălțată, îi deslușim sensurile.
O casă schimbătoare, în rezidirea căreia am ascuns derizoriul vieții pământești.
Copilul acesta va scrie cândva că și-ar fi dorit să se ivească din ouăle cucului. Spre a fi lipsit de ținta naturală a împușcăturii mortale cu recunoștința sa asasină.
Momentan avea nouă ani și mâzgălea îndărătnic cuvinte simpluțe, dăruite de duhul tămâios al blândeții încarcerat într-o zâmbăreață învățătoare de cartier, pe foi sinilii șterpelite din blocnotesul mamei. Copilul poseda, cu vârf și îndesat, calitățile funciare ale unui demon impunător. Un mic vrăjitor ispitind viitorul incert cu sirop de terebentină. Se poartă lumile incendiate! Și să mărturisim doar că anumite desene abstracte, precum cele care înfățișau o pereche de cercuri făloase cu câte un ghemotoc brun-roșcat în centru, reveneau cu obstinație în tematica sa picturală. Nu era puberal, ci demonic; neputându-i trezi sexul, femeia îi torpila mintea.
Mucosul nu iubea, dumnealui cerebraliza. Contoriza înțelepțește chintale de glande mamare pavoazate-n tocătură fină de dantele.
Îl frapau muierile, înțelegeți!




VII. Vivat Revoluția!



Nimic nu trece prin noi mai ușor ca speranța. Trăim în fapt ceea ce trăim cu predestinare; viața este o amintire despre ce va fi.
“Nu iubesc popoarele cuminți”, anunța Cristofor Columb, căutător de imperii apocastatice și de sfere de avangardă, prin cuvintele flandrezului Michel de Ghelderode. Epaminondia, patrie țâfnoasă a unui popor de tuberculi însuflețiți, cârmuiește cu pintenii militari ai Revoluției nașterea dificilă a descreierării. Poporul aflat sub semnul fatal al neliniștii genuine, poporul predispus la infecția cu streptococul lui Rousseau, este cel mai nefericit dintre popoare. Faptic, Revoluția schilodește membre, sfârtecă mațe și găurește frunți. Numai cantitativ procesul masticatoriu al sfârșitului diferă de conduita mortuară a existenței elementare. Viața călăuzește întotdeauna înspre o moarte mașinală, numai spiritul este cel care poate oferi nirvana, moartea în așteptare, obsedantă pentru poeți și pentru psihiatri. Din rațiuni complementare. Însă Revoluția nu se oprește aici, la galantarul cu eviscerări prezumțioase. Ea scotocește în hăul subliminal al ființei, ea debusolează și încremenește.
Revoluția, pastila de entuziasm in vitro cu prescripție fixă pentru popoarele predispuse la descreierare, oculteaza și spiritul. Transcende moartea prin miticul brutal al oricărei adevărate domnii populare: martiriul!
La început, o neliniște domoală însoțește toată această deșertăciune înghesuită care este masa, dăruindu-i un farmec ușuratic și hipnotizator pentru cei neaveniți. Se zbiară, se cântă, se bea. Se potlogărește ludic.
Apoi, după incendiul fastidious al spaimelor mărunte, se caută ceva. Se moșmondește fariseic în adâncimea lumilor cunoscute. Se cerșește după un model ușor de imitat. După un travesti oportun. Comanditarii decerebrării intuiesc lațul de spânzurătoare al Istoriei potrivindu-li-se pe dimprejurul grumazelor. Se grăbesc de frica contactului nemijlocit cu soclul martiriului.
Dar căutarea este o cunoaștere inversă. Ceea ce nu deslușim în timpul căutării nu sunt legăturile noastre cu țelul ei insondabil, ci legăturile acestuia cu noi! Astfel că moartea glorioasă a celor dintâi conducători ai Revoluției, scoaterea lor opulentă din scenă, este inerentă. Valul se sparge născând un alt val. Un val care nu-i seamănă, un val deformat. Vindicativ.
Atunci, Revoluția se curvăsărește. Ca o femeie atât de obișnuită cu păcatul încât acesta aproape că nu o mai poate atinge. Și de aceea, după o vreme, biata de ea ajunge să se considere defapt neprihănită.
Făcută pentru suflete evlavioase, Revoluția este o religie întortocheată: religia căderii celorlalți. Așa începe jurnalul intim al indiferent cărui egoist. Și cât de mult le place nemernicilor să slujească religiei acesteia!
Pe băiețelul de nouă ani, cu pretenții obscure de descendent al cucului, vremurile îl maschează cu perfecta copilărie invizibilă a puilor de înalți dregători. Colonelul Octavio, șef de stat major al Mizeriei, și-a încuiat fiul în pandemoniumul spaimelor sale juvenile: biblioteca orășenească. Se spune că țăcănitul dictator al patriei ideilor, Borges cel Cumplit, imaginase Paradisul sub forma unei astfel de încăperi. Ce canibal al cuvântului, ce vampir al tipăriturilor licențioase!
Dar puștiul tocmai și-a aflat vocația de demon. Iar lumea care îl ignoră va cunoaște pe propria-i piele pedeapsa cumplită a unui neiertător păcat.







VIII - XI. Melancholia

[Aceste capitole au apărut deja pe site, reunite sub titlul “Sărind în mare”]



XII. Intermezzo


Așadar, scrie! Îl contemplăm cu luare-aminte; vorbele alunecă învăluit pe hârtie: iată cât de bine se pricepe să-și mânuiască tridentul.
Nu există altă informație credibilă din punct de vedere polițienesc despre “mizerabila adolescență la Poeția”, fastidioasă deformare sufletească sub imboldul constant al unei tainice predestinări, cu excepția aceleia că băiețelul clăpăug încuiat în biblioteca orășenească a descoperit “fructul sublim și oneros al scrisului și nu și-a închipuit măcar o clipă putința de a refuza cu nonșalanță absolvitoare cupa unei atari nefericiri.” (“Exod în Ininteligibia”, jurnal aflat în Arhivele Statului)
Undeva trebuie să fi fost scris ca omenirea hulpavă să se clădească pe buci țepene de burghezi găunoși și pe osemintele poeților.
Fiindcă puștiul diabolic a fost un poet adevărat. Numai că nemurirea pe care el o visa nu se face cu pași mici, iar prestigiul său constă tocmai în aceea că, pe măsură ce urci, treaptă după treaptă, către ea, o vezi cum se ridică de la tine, cea mai dorită fata morgana, și pășește înalt.
După douăzeci și trei de ani, cel care își ascundea obârșia de pui famelic al Mizeriei și căruia nu-i fusese dat să înțeleagă dispariția sărmanei “fecioare cu gust de nisip”, Mirabel, avea să se încredințeze abluțiunii nefirești ce întemeiază definitiv “carnavalul corbilor violeți”.
Nașterea sa ne-a fost descrisă amănunțit, cu precizia chirurgicală cu care le sunt încredințate neofiților înfățișările lumești ale diavolului, fiindcă artistul a fost un demon. Cu desăvârșire, un demon.



XIII. Maturitatea


Demonologia îl obligă pe amatorul de prezumții științifice la o paradoxală depersonalizare a demersului său. Există o teamă nemărturisită de universul hipnotic în care sălășluiesc motivele exorcizării.
Investigațiile efectuate pentru cercetarea amănunțită a lumii bărbatului au necesitat introspecții în optica sa, obligându-mă la o atitudine identică față de elementele cazului. Totuși, tabloul clinic suferă de precaritatea explorărilor psihiatrice, dată fiind amorțirea realității imediate din Epaminondia.
Nu are, evident, nici un rost să cataloghez suferința benignă a bărbatului drept “carnavalul corbilor violeți”. Voi trece cu vederea anecdoticul etimologic al sintagmei, medicii utilizând-o curent ca referire la substratul patologic al descreierării. În ce mă privește, consider “carnavalul corbilor violeți” un simbol poetic cu rol sugestiv și nu un detaliu structural exotic al psihozei.
Când a fost izgonit de la serviciu, saliva ca un câine pavlovian. Fusese avertizat în somn despre sosirea carnavalului. Ulterior s-a descoperit că insonoritatea sa era urmarea firească a darului nebănuit care îi fusese încredințat: putința articulării interioare, meșteșugul incert dar încântător al vorbitului fără cuvinte. Un element de ieșire de sub control a existat atunci când bărbatul i s-a adresat, folosind încărcătorul de mitralieră al gândului, unui funcționar cu sarcini de casier: Golemule, legăturile dintre cer și iad se fac prin trupurile unora ca tine, prin hornurile diavolului. Avea o exprimare nemaipomenit de cultivată și suguranța de sine a unui prizonier pe viață al bibliotecii orășenești. Numai că individul proțăpit îndărătul biroului a evitat să răspundă, iar bărbatul a închis incidentul remarcând în găvanele ochilor casierului privirile de sticlă topită ale insectei care i se oploșise în casă. Fenomenul provenea mai degrabă din convingerea intimă că în creierele semenilor săi hălăduiesc forme de viață bizare decât dintr-o participare activă a funcționarului la carnaval. Bestii căutându-vă hrana, urlase bărbatul ca un apucat deși nu se auzise nimic. În jurnal a apărut tehnica de reținere prin care bărbatul opera: vorbele erau prinse la timp, împăturite ceremonios, prilej cu care i se activau amintiri stranii legate de șervețelele parfumate ce însoțeau mâncarea de prânz în copilărie și care suferiseră ab ovo asemenea împăturiri, apoi înghițite la loc, cam până în dreptul sternului, cu un sughiț dezgustător. Calificativul îi aparține, pedanteria adnotărilor din jurnal fiind desprinsă cumva din romanele balzaciene. Se știe deja că bărbatul poseda un uluitor talent literar. Din cuvintele scuipate în vânt nu rămăsese decât izul de ouă clocite pe care stomacul malnutrit îl azvârlise către baierele cerului de jad al măselelor. Apoi bărbatul ieșise, părăsise instituția care îl respinsese fără menajamente, cu unda princiară de plictiseală fățișă a inocenților.
În stradă, bărbatul clipea nedumerit și contempla cu nesațiu bulevardul ticsit de mașini și de lume pestriț îmbrăcată. Un soare fără măsură de fierbinte transformase clopotul cerului într-o lampă reflectorizantă de veioză gestapovistă. Aerul încins devenise o barieră invizibilă, furișată printre blocurile cenușii cu miile lor de ferestre identice ochilor de morun exact pentru a-l neutraliza pe bărbat. Era un evreu în Auschwitz-ul bulevardului nesfârșit, așteptându-și măcelarii. Era înalt, scheletic, avea un ten măsliniu și impresionante urechi clăpăuge, un păr lânos și o barbă încâlcită, o caracatiță păroasă strângând disperată în ventuzele unsuroase resturi dintr-un dejun modest. Ochii îi păreau veșnic fosforescenți, ochi de culoarea lemnoasă a algelor putrede, iar mâinile colțuroase de reumatoid i se zbăteau fără încetare. Bărbatul și-a notat în jurnal că acela fusese momentul precis când diavolul îl încercase poruncindu-i un zbor diafan către soare, o arcuire de pasăre bărboasă. Eram un Icar neloial legendei și din pricina asta am ezitat. Mai exista, desigur, și chestiunea umorală, complementară, a înghițirii lunii, ovalul grăsos de săpun nocturn, fapt incalificabil și experiență malevolentă. Lipsa de tăgadă a diavolului îi permisese bărbatului să desconspire intervențiile pur senzoriale ale acestuia. Pe stradă, nemiloase, treceau Femei. Cu tendoanele clocotindu-i în piele și mușchii zbârnâind aidoma unor resorturi nevricoase, bărbatul împușca pe mutește: codoaștelor, fufezelor, Judithelor lățoase. Femeile pășeau fără să-l bage în seamă pe trotuarul incandescent. Fiind grase, bărbatul și le imagina ca pe niște caravele cu poalele răsturnate, vâslind cu catargele prin astfaltul răbdător, în timp ce sacoșele lor multicolore, enervate de goliciunea magazinelor sugeau aerul străzii ca pe un vraf de morcovi cruzi. Numai că imaginile sale nu aveau pateticul inofensiv al tablourilor decadente, ci prefigurau camuflaje și deformări kafkiene.
Ca din senin, fusese agresat! Oamenii aceia, un burtos, un individ chel și neras, dinții le erau vopsiți în culoarea cărămizie a ținuturilor uitate de igienă, iar din urechi li se unduia pe cămăși ceara care însoțește o gândire abstractă, un tânăr cu bube pe față, un polițist, un polițist?, un vatman și un măcelar îl înhățaseră. Într-o atare situație bărbatul putea să se facă ploaie de aur precum fecundatorul imemorial al Olimpului ori să-și acopere trupul cu blana fabuloasă a unor urechi năzdrăvane de lup. Jurnalul prezintă cu lux de amănunte etapele unor astfel de metamorfoze de bibliotecă. Mintea bărbatului se oprise la ora poveștilor. Vina pentru chinurile acestui ceas înțepenit o poartă conjunctura astrală a Epaminondiei. Afirmația butaforică aparține unui doctor nervos, predispus la calviție și explorator funest al peripețiilor spiritiste îndurate de o soție defunctă. Bărbatul nu a făcut față atacului: necunoscuții îl înhățaseră, îl priponiseră de frunzele metalice ale unui gard țepos și îi deschiseseră abdomenul. Inițial, bărbatul fusese curios să vadă ce vor găsi, apoi, după ce mâini îndemânatice îi cususeră buzele cu un firicel roșu de plastilină, semn turistic al muțeniei, și văzuse cum polițistul?, vatmanul?, burtosul? îi scoate intestinul gros, viermele cenușiu prin care îi vorbea burta, îl leagă de botul căscat al recipientului cu bere pe care îl cărase chelul și apoi îl stropesc, fâș-fâș, blestematul de intestin gros ajuns furtun de pompieri, și se dumirise că îl vor monta bucată cu bucată la țevile orașului și își vor pompa fecalele prin el, bărbatul nu se mai putuse abține. Nu-l durea propriu-zis nimic, singurul element extravizual ce contribuia la realul scenei fiind fluxul fierbinte care părea să-i șiroiască nu în stomac, cum s-ar fi așteptat, dată fiind montarea sa la conducte, ci pe pantaloni, dincolo de raza vederii lui. Lipsit de buze, bărbatul înhățase mitraliera virtuală a gândului: nu percepțiile noastre barbare contează, ci ce-și desemnează fiecare drept realitate. Se gândise să le propună un târg, naziștii aveau patima dinților de aur și a rinichilor de gemeni naniști, însă bărbatul nu îndeplinea niciuna dintre condiții drept pentru care alesese să-și negocieze fierea. Doctorii lor asasini vor găsi întrebuințări și pentru țiparul în sos mexican al fierii sale. Hei, pui de cățele, cioclilor, boncăluise el, încruntându-se cu agresivitatea pe care o posedau negustorii spătoși ai codrilor evului mediu, luați-mi fierea. Bărbații se opriseră osteniți. Săgeți verzui de transpirație le înfrunziseră la axile. Îl priviseră inerți, cu ochi de pește sufocat, de parcă nu doctorilor din lagărele de exterminare își dăruia el bucățica de trup ce va transforma în supraom soldatul german, ci unor carnasiere subacvatice. E groaznic să te simți o bucată de carne! Dar necunoscuții îl iertaseră pe loc, mirați că îl pot înțelege în lipsa buzelor. Apoi totul sombrase într-un neant cu mutră de amurg. Își revenise în mijlocul trotuarului, plin de urină pe pantaloni, pe șosete, cu pantofii îmbibați de conținutul mișcător al acelui furtun de legătură între o burtă banală și universul mormântal al canalizării orășenești. Doctorii consideră că agresorii misericordioși ar fi fost angrenajele chimice fioroase ale unei crize hepato-biliare, numai că o asemenea certitudine medicală este o taxidermie. Nu putem lipsi întâmplarea de plăcerea grotescă a esteticii diabolicului cu care a înzestrat-o bărbatul. În plus, un fenomen surprinzător consemnase în epiderma astfaltată a orașului atacul: din pricina fierbințelii, dosul bărbatului se imprimase în sol!



XIV. Uși și ferestre


Bărbatul obișnuia să considere “carnavalul corbilor violeți” drept manifestarea senzorială a unui act eshatologic: sonoritatea metafizică, expiatorie, a trâmbițelor Sfântului Vasile, ucigătorul de balauri. Cel care se încumetă să înjunghie Insecta!
Dispariția unei anumite femei transformase lumea într-o rolă de hârtie. Un avanpost celulozic derulat cu viteze variate, în care se putea intra prin ferestrele casei răvășite de zorile cunoașterii, unde el izbutea să calce efectiv și să respire realmente știind că se avântă în unde de hârtie, în vibrație inexistentă, dar metamorfozând minunat incapacitatea de materializare fățișă a portierelor lumii sale într-o scară nihilistă către inima acesteia. Negația, cea mai sigură direcție spre arbitrariul vrăjii. Aceasta era lumea fotografică a bărbatului, lumea ce i se derula prin fața ochilor fără a-l sfâșia. Ar fi neomenește să numim lumea aceasta bibliotecă, ar fi iritant peste fire să ne imaginăm ferestrele casei sale drept vitrine, banale dreptunghiuri subțirele de sticlă, și ar fi asasinant să dezvăluim curioșilor sensul de locuință ce poate fi conferit creierului. Chiar și numai pentru că bărbatul a scris undeva despre disperarea pitită în camerele lui Jacob. “Venind acasă, se duse la bibliotecă și scoase o carte. Deîndată intră în ea și închise ușa în urmă-i, încuind-o de două ori.”
Cărțile sunt astăzi mai degrabă tratate ca niște femei. Păcat însă de atâtea violuri!
Totuși, bărbatul se referea cu ușurătate la lumea sa insecționabilă. Îi dădea veșnic cu tifla, considerând că o poate oricând repovesti ori reinventa, fără nici cel mai mic efort, căci era singura lume ce se lăsa scrisă altfel decât în imagini-tip pe foile boțite din carnetele sale cu coperți de vinilin și care îl liniștea, îl molcomea ca pe un foc blajin de butuci sfărmicioși într-un cămin de țară. Exista însă și lumea de necuprins a ușii exterioare, lumea ce îi înconjura casa cu stâlpi de oțel și înghițea, hăpăind pofticioasă, porția lui de lumină diurnă, lumea care îi sufoca grădinile suspendate ale incontinentului vis livresc și îi călca în picioare vanitatea de discobol al soarelui, lumea-arici unde oamenii se împodobesc cu mustățile de cauciuc ale gumei de mestecat și conduc mașini cu gust de scorțișoară iar în oricare hidrant pot fi dibuite mațele lui. Lumea ce nu făcuse din el nici stradă, nici potecă, ci o simplă piatră de apăsat în clisă între umbrele bătăioase pe care și le aruncă două case învecinate. Un cubuleț de rocă grunțuroasă scrijelit și izbit cu nechibzuință de încălțările turmei grăbite.
Într-un fel, toate se petrecuseră după cum prevedeau diavolii manierați și aseptici, matadorii ce-și ascundeau cozile unduioase sub halate albe, atunci când își eliberaseră negrul împărat dintre tâmplele de oțel ale bărbatului, printr-o mișcare de învârtire a unui comutator electric, iar acesta dănțuise în fața patului său cu aspect de pară din mase plastice, îl trăsese de barbă cu puterea covârșitoare a spasmelor generate de aparatul macabru de extracție și îi cotrobăise sub limbă cu mânuțe fluide de gustul fierii. Apoi demonii alburii încercaseră să-i vâre stetoscopul de argint al unei spatule bizare în urechea stângă, mințindu-l că operația nu se încheiase și că nu are încă rost să fie dezlegat din încrengătura de curele inextricabile, ori poate citise scena respectivă la Kessey?, ptiu, scuipase bărbatul răvășit, zbătându-se cu întreaga obstinație lupească a urechilor sale păroase până când, răzgândindu-se din pricini inexplicabile, pocitaniile plecaseră clătinându-și amenințător degetele de tifon. Întâlnirea cu diavolii în alb, operația de extracție cerebrală la care fusese supus constituiau însă apoteoza senzorială a primei întrevederi cu insecta. Deoarece, la puțin timp după descoperirea în hidranții de pe strada sa a unor indicații privitoare la utilizarea propriilor intestine în acțiuni de salubrizare, bărbatul fusese atacat de ființe cu șepci impozante și uniforme cu cocarde multicolore care îl azvârliseră, după o noapte sufocantă de călătorie pe arcurile vânjoase ale unui soi de vapor cu patru roți, încoronat cu girofar și steaguri albastre, drept într-o încăpere cu pereții plini de ridurile neregulate ale unei grădini suspendate. Acolo, sub împărăția ce creștea hoțește din tencuiala groasă și pe care muște blege o aghezmuiau generos cu rodul întunecat al expedițiilor lor de aprovizionare, i se luaseră amprentele, intuise el, căci mâinile îi fuseseră înghițite de botul edentat, pătrățos, al unei cutiuțe unsuroase, însă bărbatul sughițase nepăsător tot timpul și, fără a-i acorda nici un pic de atenție unui individ cu togă și barbețică de sugar ce perora nevricos de la înălțimea unei tribune din mahon, privise cum creșteau florile de cais la dreapta și la stânga Justiției oarbe, însăilată dintr-un ghips murdar, și se îmbătase cu mirosul calcinat al begoniilor pe care nu le putea zări dar știa că se pârguiesc printre aleile gumilastice ale unor fire electrice nelalocul lor. Apoi oratorul cu botic de gibon și fața ciupită de vărsat se linsese pe buzele-i maronii, limba îi semăna cu o șosetă albă făcând reclamă curățătoriilor chimice din oraș, și bătuse cu ciocănelul în tâmplele ovale ale tribunei în care dormita elefantul docil al esențelor de mahon. “Eliberat, datorită alienărilor temporare”, auzise bărbatul decelând din fluxul muzical al sentinței reverberațiile intelectuale ale silabelor de pleoscăitul melancolic al picăturilor de salivă expandate, și se gândise, privind cu luare-aminte un fruct de papaya ce, dornic de mascarade licențioase, degenerase într-un lampadar cu grație sticloasă de armorerie bizantină, se gândise că avea de a face, probabil, cu un termen din ornitologie, “îl vom duce acasă”, scheunaseră zapciii, simțindu-și puterea aproape de încheiere, după care îi dăduseră drumul oficial și nu-l mai înhățaseră decât pentru lucruri mărunte ce, oricum, nu puteau fi dovedite.




XV. Demonul scrie teatru


Secția de Psihiatrie a Arhivelor Statului constituie universul fizic al unui excurs prin literatura bărbatului. Toate elementele anchetei mele provin din decodificarea livrescului. Poliția modernă deține puterea de a cuantifica și lumea ideilor.
După moartea bărbatului, atunci când “manuscrisele esoterice, casetele de tablă argintie și misterele imposibile” îi fuseseră deslușite, anesteziate și cercetate “picătură cu picătură și os după os”, conjunctura politică favorabilă mi-a oferit ocazia nesperată să discut cu Comisarul, cu Judecătorul, cu Terapeutul și cu toți ceilalți “stăpânitori ai legii de cositor” despre viața, scrierile și faptele mirobolante ale bărbatului cu barbă cărămizie.
“Niciodată nu veți afla întrutotul care a fost viața și zbuciumul sumbrului, magnificentului și atât de însinguratului scriitor Alejandro Burenda, fiul lui Octavio și al donei Eleonora, născut la 6 mai 19.., ca din ouăle cucului.” (“Cel verde”, roman)
“Mango: Însingurat, zici?! O, nu, nu! Scumpul meu, tu nu ești însingurat! Tu ești mort. Mort de-a binelea și puți a libațiuni literaturoide gata mucegăite. Vajnice autor, mă faci să vărs! Auzi, însingurat?! Publicul are în față o conservă în plină descompunere (arată spre autor), un impunător azil de noapte al muștelor verzui, și, deodată, în plină putoare, hop-țop, dumnealui este însingurat. (Tace. Pauză.)
Autorul: Mango, tu trăiești din plin singurătatea mea, tu, unicul meu personaj. Numai că nu înțelegi montura ei mizerabilă, nu, n-o simți pe pielicica ta rozalie, doar te hrănești cu ea, o consumi ca pe-o materie primă gata mestecată. Căci, dragul meu mandarin, fără singurătatea mea, amorfă cum îi zici tu, unde te-ai găsi oare?! Tu cucerești lumea pe tălpile mele, râzi cu limba și cu plămânii mei și gândești cu mine și cu tot ce eu aș fi dacă nu m-aș fi însingurat și uitat și apoi adus aminte în tine. (Vorbește precipitat.) Tu ești copia mea de sânge, fratele meu de icneli, ești un eu fără astm și fără lumbago, un eu cu libertatea de a-și desființa rădăcinile. Tu, personajul meu literar, cel pe care îl pun să conducă acțiunea prozelor mele stângace și a dramelor mele răsuflate. Asta ești și nimic altceva!” (“Fețele ferestrei”, intrarea întâi, piesă în trei acte)
“Moartea nu-i decât o sfârlează de cuvinte. O regină a înțepenirii și doar din inima-i de albă și-nghețată durere se vor putea desprinde, într-un tremolo de scântei, silabele aurii ale NeMaiUitării. Silabele în care vei trăi de-a pururi, înfruntând Înaltul. Tu singur, sticlind în toți cititorii, tu, unicul înțeles al faptului că cea mai de neizbăvit cotropire este să te cuprindă în mreje scrierile unui geniu. Dar vei avea nevoie de moarte pentru scrierile tale, îți va trebui sânge pentru toate silabele!” (“Chiparoșii de gheață”, roman)
“Arta mea este experimentul în care tu, mizerabilă lume din fața ferestrei, vei pieri cu încetul. Te voi tăia în bucăți și te voi sfârteca fără încetare.” (“Caninii speciei”, eseu)
Judecătorul (la care bărbatul se gândea uneori ca la Sora Șefă din romanul lui Kessey!) și Comisarul par entuziasmați de “confesiunile lămuritoare deși perfect schizoidice” ale bărbatului în legătură cu uciderea Profesorului de Chimie (la care el se referă sub denumirea de “Miguel”, înjunghiat și aruncat la groapa de gunoi a orașului) și respectiv cu monstruosul asasinat al șefului Poliției (“ofițerul ăla străin”, cu tâmpla spartă de ciocan, descoperit de fiica sa în vârstă de nouă ani în pivnița familiei) găsite în două dintre povestirile bărbatului.



XVI. Filozofare


Am coborât în tenebrele lumii bărbatului pe treptele fragile ale “cuvintelor-fântână și ale gândurilor de chihlimbar, gândurilor cu Insecte perfect conservate înlăuntru”, încercând să-i judecăm arta, singurul indiciu al demonismului său, după propriile-i indicații regizorale: “o scară înspre întunecat”. Cine a fost însă, cu adevărat, bărbatul cu barbă cărămizie și care ar fi ademenirea acestui “carnaval al corbilor violeți”?
Abia acum înțeleg viclenia bărbatului, jocul lui cu lumea-arici, căci în dosarul acestei anchete nu rămân decât imagini prădate din poveștile incomprehensibile ale unui dispărut; atât de facilă este, spunea chiar el, reconstituirea obtuză, strâmba rearhitecturizare a lumilor de hârtie. Am poftit să-l reîntregesc din propriile-i fraze și pasărea Phoenix a ars din nou. Se poate ca bărbatul să nu fie defapt decât izul tenebrei din fiecare dintre noi?



XVII. Excurs de artă demonică


“Stupizenia voastră nu-i stânjenirea de care dați dovadă în fața simbolurilor mele gelatinoase, în părul desfăcut al poeziilor singurătății se poate oricine-ncurca, stupizenia voastră este că vreți să explicați imaginea, să descumpăniți bizarul; ce-mi trebuie ani, nume sau străzi? Cine sunt eu, Dumnezeule, cine ești tu? Ce rămâne acum dintr-un scriitor? Ce rămâne din voi, încornoraților? Am făcut un experiment ciudat, pe care voi îl veți pângări: am deschis cutia Pandorei și am pus pe hârtie arhitecturile de apă curgătoare ale minților mele. Eu singurul am puterea să încremenesc arborii și să îmbătrânesc statuile! Ceea ce sunt este miezul tăios al sufletelor de argilă, căci eu m-am coborât în carne până la cele mai varii tăișuri, cu mintea. Acesta-mi este testamentul, port numele tău, găsitorule. Să faci cu mine tot ceea ce-ți va fi dat să îndupleci din tine, căci
dincolo de lume îți vor întinde pădurea de cleștar
când vor afla că pașii noștri încremenesc apa
și diminețile ne vor ține până la nori
ca niște copaci de sticlă curgând.
La găsirea mea, pe scriitori să-i lași să ia Frică!” (“Timpul diavolilor”, roman)
“Într-o zi mă găseam la masa de lucru, defapt era masa lui, a lui Mango, ticsită de cărțile-i broască-țestoasă și de foile albe ca niște stele dormind pe pântece, voi scrie despre el ca despre mine căci nu v-aș putea explica unde începe să nu mai fie eu trupul și mintea-i deopotrivă, se găsea la masa de lucru când gândacul, pleoștitul, bătrâiorul gândac, ca o insignă de lemn uscat sau ca un picur de ceară întărită?, se gudurase gândurilor mele dintre foi, dar ele scriau și mintea-mi scria altfel și altceva și altcum, apoi mâinile, mâinile mele nu stau o clipă, deci gândacul se fâțâia pe masa lui de lucru și el, nefericitul erou de mucava, îl turtise deodată de-a binelea, zbârcindu-l cu degetul de birou. Văzuse, auzise, simțise chitina trosnind și scrâșnind, pălind aidoma unui chibrit aprinzându-se de pubisul unei cutii de chibrituri spre a-i afuma nemernicia, după care din fărmitura de ceară strivită nu ieșiseră grămăjoare albe de materie internă, mușchi și mațe și vene sau poate frica și foamea și înfrigurarea pitite într-o moarte abjectă de gândac, ci, pur și simplu, nu a crezut, viermișorii albi, limacșii păstoși de plastilină topită, ori poate de ceară?, ce ieșiseră din trupul de balenă naufragiată al gândacului spășit și stropșit și înfipt din bot până-n prăsele în lemnul mesei, erau cuvinte întregi, uluitor, nu-i așa?, mefistofelic și abracadabrant, nu picurau mațe din ceara burții, ci cuvinte, s-a frecat la ochi, desigur, un miracol, un miracol?, cuvintele erau grăsuțe, mofluze și prostuțe, balerci minuscule de adipozitate porcină, dar se mișcau de capul lor și-i pătaseră biroul, drept pentru care taina morții neirosite și a vieții neîncepute s-a dezvăluit și m-am făcut scriitor. Cu toți cei din mine, alături!” (“Caninii speciei”)
“Scrierile mele, scrierile lui purtau toată spaima de soare, de lumină înăbușită în cuvinte, ce ne hrănea. Nu putea scrie mult, de parcă liniile tuturor vorbelor i se legănau în minte la întâmplare, găini bete și grăunțe prostești de idee, și orice vânătoare a lor ar fi fost zadarnică, povestirile lui fără sens străbăteau mințile nepăsătoare într-o veșnic răsfoită, amară, zvâcnire de cursă de cai, povestirile lui alergau fără leac spre neant, și el simțea cum nu-l cuprind marginea abruptă și puterile rădăcinilor ascunse-n abisul de ură al tuturor dorurilor sale neîmplinite și cum nu pot să-l facă să-și domolească slava incandescentă a cuvintelor. Silabele mele, silabele lui galopau pe armăsari arzând. Fusese cuprins, imediat după nelegiuita întâmplare a fetei cu gust de nisip, de credința bizară, huidumă mocnită-n trecutul și prezentul său de Cititor dogmatic ce nu se dădea dus, că fără viețuirea de aur a poveștilor sale, fără geniul vizibil, decantabil, al acestor furioase sticliri de mânie, uitarea îl va hăpăi de NeMaiÎntors și se va face ScrumȘiPulbere definitiv. De aceea i-am dăruit și lui, dragul meu mandarin, ceea ce-mi fusese oferit mie ca idee sau poate, de ce nu?, cuvintele scăpate din burta gândacului se mișcă încă în voie, ca realitate, ca tulburătoare, fremătătoare, neîndurătoare realitate: Frigul din Carnavalul Corbilor Violeți. Anestezicul. Analgesiae mentis. Aplatizarea durerii. Cu acest armament teribil mă pot transforma în toate poveștile-mi neasemuite, în toate poveștile lui îngrozitoare, în Abjectul desăvârșit, Scriitorul care-și torturează Creația, iar el, Mango, poate îmbrăca lesnicios mantia celui mai cinic dintre personaje, a Călăului, a demonului. Frigul ce-mi cauterizează cicatricile sufletului. Ce-l lasă slobod în universul morții pe preascumpu-mi personaj.” (“Timpul diavolilor”)
“Cu Frigul puteam face orice. Ucideam personaje în tihna foilor pline de stele și de sfere magice, apoi presăram nițică gheață din Frigul care se lăsa răbdător deposedat de solzii trupului său de cleștar, presăram nițică gheață peste rana făcută în suflet de uciderea unui copil literar, unui copil de cuvânt, peste stilou și peste degetele amorțite de bestiala lucrare turnam gheață, ca să se zvânte într-un fel păcatul și să nu mai doară atât asasinatul virtual. Creația nu se ucide fără lacrimi, niciodată. Iată ceea ce trebuia să evit dacă aveam de gând să scriu precum un geniu. Cât despre Mango, alter egoul meu ucidea la ordin tot soiul de ființe pe parcursul noros al povestirilor mele, apoi se pansa imperturbabil cu estetice bucățele de gheață din Frigul teribil pe care i-l dăruisem. Și mă întreb, la rându-mi, oare cât Frig ar trebui ca să ucid în lumea-arici, în lumea unde mațele îți pot fi scotocite pe îndelete de boi furibunzi?” (“Caninii speciei”)
“M-am născut într-o zi
când Dumnezeu era bolnav,
fără scăpare1.
Zeul oricărei lumi e gol pe dinăuntru. Căci sufletul său e în noi. Venirea Insectei a avut loc în miezul lipsit de umbre al nopții în care mă rugasem și Înaltului și Întunecatului, și Cerului și Străfundului deopotrivă, să pătrundă poveștile meschine ce năvăleau din stiloul meu cu apa vie a NeMaiUitării și să facă din mine un geniu al luminii și un zeu al tenebrelor. Mă zbuciumasem destul, așa că mi-am ales singur ceea ce credeam a fi răsplata cuvenită mizerabilei adolescențe în Poeția, cum poreclisem formarea mea intelectuală de factură autodidactă. Iar răspunsul venise. Dormeam deja ori încă scriam când ceva îmi pipăise obrazul și fruntea și barba și urechile și dinții și nasul, ceva îmi căutase cu aviditate ochii și buzele și mințile, apoi altceva roșu s-a aprins peste tot și am deslușit că mâna mea dreaptă, mâna mea cu stiloul, mâna mea căreia îi jertfisem sufletul și îi dăruisem Frigul, îmi cotrobăia chipul și-mi pipăia ochii și nu mai semăna deloc palma cu o palmă și degetele cu degetele, se făcuseră toate un gândac uriaș și tembel, o insignă enormă de lemn uscat sau un gheizer turbat de ceară?, aș fi vrut să țip și să-mi sfâșii brațul cu dinții, să-l tai cu toporul și să-l azvârlu în stradă, sub roțile lumii-arici, dar vocea mi se oprise cu totul în piept și dinții-mi erau încleștați căci gândacul imens poftea să-mi sfârtece limba și să-mi sugă sângele și m-am oprit, carnavalul corbilor violeți mi-a fluturat în privire, i-am dat cu tifla în gând lui Scaraoțchi și am blestemat Cerul și am fost de acord cu porunca Jivinei și cu Frigul cel nou, Frigul cel Mare și cu Moartea din care trebuia de acum înainte să hrănesc Insecta, să îmbuib cu materializarea obsesiilor mele juvenile Jivina turbată a Nerăbdării, a Silniciei, a Blasfemiei amarnice. Voi ucide! Dar în timp ce gândacul diavolesc va înfuleca, cuvinte năstrușnice vor curge din el, iar secreția drăcească a măruntaielor sale mă va face, pentru toți sfinții din Cer și demonii din Iad, geniul Înaltului și zeul Tenebrelor. Am fost de acord, drept pentru care Fiara monstruoasă mi-a alunecat de pe mână și Frigul s-a așezat împrejur aneantizând mușcătura ce-mi desfigurase brațul, știam că Obnubilarea pândea în toate văile minții, dar pentru moment izbutisem să arunc pe umerii necunoscutului povara destinului meu și Frigul îngheța orice durere cu sticlitoarea-i nepăsare, strădanie de cleștar a zborului meu, apoi insecta a dispărut în încăperile casei iar eu m-am pregătit să o îndestulez.” (“Timpul diavolilor”)
“Acum trebuia să ucid spre a putea scrie. Dar cum scriam! Cuvintele ajunseseră păsări de caolin în mâinile mele. Făcusem flauturi din silabe și viole din întrebări. Inimile neliniștii torceau precum pisicile în brațele calde ale stihului meu. Ce hohot de moarte-i în spusa aceasta! Fântânile înțeleptelor înțelesuri revărsau în mine nectarul insectei și începusem să văd lumea prin mirosul caisului. Mă neisprăveam în brațele nemuririi. Totuși, rolul meu de Faust îmi stârnea în răstimpuri fiori. Fusesem avertizat că Povestea se încheie când Sultanul este pedepsit și proverbul impenetrabil minților mele avea darul să mă exaspereze.” (“Caninii speciei”)
“Îi adusesem sângele celor uciși și trupurile lor înțepenite. Sângele blestemat din care Frigul se retrăgea nemernic ca Insecta să poată sorbi. Ea înfuleca seva rubinie a nașterii, eu înghiorțăiam nemurire. Bestii căutându-ne hrana!” (“Exod în Ininteligibia”)
“Eu ucideam și lăsam insecta să mănânce. Mă retrăgeam la masa de scris, așteptând în adâncurile mâinii mele înarmată cu stiloul străvechi secreția diavolească a inspirației sublime. Așa ar fi trebuit să se întâmple și cu Femeia Maimuță. Dar, mai întâi, simfonia mea, Vallejo.
E un uriaș păianjen neclintit:
păianjen incolor, al cărui trup,
doar cap și pântec, sângerează.
------------------------------------
E un păianjen uriaș, ce nu-și poate urni
capul din pricina pântecului.
M-am tot gândit la ochii săi
și la nenumăratele-i picioare…
O, cât m-a întristat azi călătorul!2
[1,2 Fragmente din “Spergezie” și “Păianjenul” de César Vallejo. Traducere de Mihai Ursachi]
Ca atrasă de miere, femeia străină îmi dăduse târcoale. Frigul din mine, demon turbat, și foamea insectei îmi străluceau în ochi ca niște zări de lumină polară, femeia avea carnea moale precum miezul lămâilor dolofane de Neapole și umerii albi ca laptele stelelor, buzele îi erau de mărgean tremurat, ce stupid!, buzele femeii ardeau lacrimile încremenite ale sufletului meu și mă gândisem deodată la Mirabel, la buzele fetei cu gust de nisip, la clătitele de trandafiri sfâșiate cu dinții pe plajă și iarăși la gustul cosițelor, horă de alge zbânțuindu-se în străfunduri magice de Ocean moribund, apoi fierea-mi cursese în gura necunoscutei, otravă barbară de mied fierbinte, și mângâiasem pulpele de zahăr ars și făgașul pietros al rodiei ei femeiești, iar dinții mei, prefăcându-se că iubesc piscurile fade de carne, căutaseră vătuitele căpșuni ale sânilor, femeia ultimului poem avea gustul dulceag al untului proaspăt și o întovărășea dezmățul amintirilor antenatale, avea, cu adevărat, moliciunea smântânii, visasem fistic și soc și agrișe mirosindu-i buricul, era atât de aproape de mine, dar fusese nepermis de veselă și se dezbrăcase prea repede, drept pentru care, fulgerător și înebunit de plăcerea confuză ce vestește ejacularea, am mușcat adânc din friptura vie a Insectei și sfârcul desprins din rotunda-i cămașă de carne mi-a fript limba și mi-a umplut gura cu lichior amărui de cireșe vineții și de mure întunecate, femeia a chițcăit și s-a zbătut sub mine ca o șopârlă eviscerată, din sânul ei spart insecta va bea tămâioasele cuvinte de leac ale inspirației mele secate, apoi i-am sfâșiat buzele groase ca perinile de țară și obrajii pufoși, am mușcat coapsele, sângele mirosea a iepure fript și a caprioară născând, era o duhoare de abator, dar tot i-am mestecat vinele și i-am înghițit gusturile sărate ale nărilor și tremurăturile umede ale ochilor. (…) Nici nu mai știam cine înfuleca din femeie: eu sau insecta. Însă am fost pedepsit pentru că vrusesem să mă îmbăt înainte de vreme cu gustul tăios al cuvintelor năstrușnice. Al silabelor fermecate și dătătoare de moarte. Sperasem că voi dobândi inspirație fără intermedierea hapsână a Fiarei, că mă voi putea adăpa direct de la izvorul subtil al nemuririi.” (“Timpul diavolilor”)
“De aceea, aidoma lămâilor-agate de Phraxos al căror puf se înnegrește doar după căderea fructului, odiosul efectum al actului meu de canibalism se dovedi înșelător, lăsând trupului putința să se răcească și împiedicând descifrarea Cabalei. Mascate de ciudata invazie, rănile se pietrificară grabnic. (…) Vechii fenicieni considerau premonitorii asemenea pilozități monstruoase care invadau pe timp de secetă cadavrele tinerelor femei aduse ofrandă Zeului.” (“Memoriile unui temnicier”, nuvelă)
“Căci făcut-au fioroșenie nemaipomenită necurații străfundurilor și multdrepții nălțimilor de chircitu-i-s-a izbăvitu și rău ostenitu trup al muierii și sângele îngroșatu-i-s-a ca vreascu de pădure bătrână și putoare întâmplatu-s-a să fie ca-n gurile mormântului de s-a scârbit Gândacu netrebnic și l-au înghițit netocmit încăperile turburate ale Casei, dar nu doar pentru așa afurisite trebi ci dintru pricina grozăveniei grozăveniilor și a nemilostivirii celor nemilostenii ce ridicat-au din toate îmbucăturile cărnii păru de femeie nalt și subțiratec până la muchea tavanelor, atâta de multu că năpăditu-i-s-a trupu și acoperitu-i-s-a fața cea hâdă cu astă osârdioasă lucrătură a Hârcii.” (“Hrisov lui Necuratu”, nuvelă)
“Femeii Maimuță, nectarul de-arginte
băut-am cu buze de tină,
ningea în biserici și cruci de morminte
din rane-i urcau spre lumină.”
(“Vinurile Femeii Maimuță”, poezii)
“De la femeia botezată Maimuță s-a pornit războiul fără scăpare cu Gândacul nesățios, iar aceasta fiindcă Insecta bezmetică a lugubrelor mele scrieri a refuzat să se mai înfrupte vreodată din sângele celor uciși. Astfel că a trebuit să o hrănesc din piciorul meu stâng, bucățică cu bucățică, sânge și carne și vene peste care presăram sârguincios steluțe înghețate din Frigul cel Mare și care îmi înveleau degrabă tot corpul și tot zbuciumul în nepăsare stârnită și în exonerare de parcă nu mi-aș fi ciopârțit carnea ci doar mi-aș fi cizelat nițeluș gândurile. Dar nimic nu a mai fost ca înainte și m-am pomenit că îi promit, într-una din nopțile cu poezie neverosimilă ale atâtor ierni de bestialitate lucidă, ochiul meu drept în schimbul celei mai falnice și mai mărețe dintre scrieri.” (“Sufletele discipolului”, roman)
“Așadar ajunsese acasă trăgând în lanțuri de mătase urile înflorite ale trecătorilor și după ce-și mai colindase o dată miraculoasa-i grădină suspendată a vieții petrecute, vieții din care gustase cu toate înfățișările minții și în care privise o veșnicie întreagă, făcându-se că nu vede cusăturile fotografiilor vechi și că nu înțelege că toate visele sunt viermănoase, desigur că bărbatul ar mai fi stat în simfonia de ore a carnavalului corbilor violeți, desigur că s-ar mai fi bucurat nebunește de figurinele ochioase și drăgăstoase însă moarte de-a binelea ale muzeului de ceară unde se retrăsese la plecarea înspre Ocean a fetei cu gust de nisip, numai că ultimul pas nu putea să aștepte prea mult, bărbatul nu mai știa să plângă, dar ar fi plans, melodramele îl înduioșaseră dintotdeauna și toată cruzimea acelor nemernice făptuiri parcă ar fi vrut să se șteargă din el, însă carnavalul trebuia să se încheie cumva, jocul burlesc de-a Scriitorul Călău și de-a Personajele Gata Asasinate, balul mascat al lui Mango și al sărmanului Alejandro Burenda, cel ca din ouăle cucului, astfel că se desprinse din toate câte îl legau de lumea-arici și de lumea-hârtie și porni, cu cuțitul în mână și ochii strălucitori, prin încăperile turburate ale Casei, să găsească Insecta și să semneze pactul promisiunii supreme. Cel mai înalt dintre poeme pentru ochiul lui drept. Un rânjet prostesc i se întipărise pe figură și, în timp ce mergea, tremurând din toate mădularele și împleticindu-se aidoma unui om beat, se gândea că însăși ideea trocului acestuia mai presus de rațiune cu Neștiutul face din Sofocle un pitic urât și diform, un scriitoraș penibil de drame răsuflate. Un simplu grăunte de vâsc îmbumbat în dosul rotund ca un vas grecesc al Antichității literare.” (“Exod în Ininteligibia”)



XVIII. Easy way out


Când l-au găsit, era spânzurat de lustră, în bucătărie, și îi lipsea ochiul drept. Medicul legist afirma că, probabil, și-l scosese singur cu cuțitul. A fost căutat ore în șir. Acel mic și lunecos obiect alburiu care trebuia să sfârșească povestea.
La momentul respectiv făceam de zor practică la criminalistică și eram o speranță a facultății din orașul meu. În secret scriam poezii, manufacturam volumașe de proze bizare și îl adoram pe Huysmans. “À rebours” devenise biblia mea. Mă consideram introvertit și profund, deci de neînțeles.
Pe masă, în bucătăria spânzuratului, se afla un poem ininteligibil. Sonoritatea versurilor sale era copleșitoare, dar ermetismul lor impenetrant. Apoi, căutând fără succes prin dulapuri, cot la cot cu vajnicii polițiști ai orașului, am întâlnit ochiul, nimeni altcineva nu știe, ochiul pe care îl port ascuns în inelul meu cu camee. Marguerita, dacă vreodată vei găsi acest manuscris, distruge inelul cu camee și chipul lui Nefertiti de pe șemineul dormitorului nostru. Ochiul mi se lipise de degete, biată ființă înlăcrimată, o, voi, Gorgonelor cu parcimonioasă simțire, și fusesem silit să-l iau cu mine. Ulterior aveam să înțeleg că arta reprezintă o religie a zilnicului Faust, o neîncetată hrănire a Insectei și un perpetuu război împotrivă-i. Și că Insecta-însăși poate fi “frică sau foame sau dor” ori poate fi frigul tentant și abulic din “carnavalul corbilor violeți” ori toate acestea la un loc. Însă m-am dovedit nespus de blând cu voi.
Corbii violeți își vând cu toții ochiul drept pentru cel mai înalt dintre peoeme iar voi, nemernice făpturi de duhoare și glod, închina-vă-veți lor și sfinți-ne-veți căci carnavalul nostru vă poate șopti oricând la ureche. Despre noaptea Insectei și despre oricare dintre morțile fetelor cu gust de nisip.