ANODINÃ

Sar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă m-ar fi lovit fulgerător. Titir poate fi și pentru mine omul acelor mlaștini, care stă cocoțat pe patul moale și cu ochii stinși de somn.
Anodino ` Și ce s-ar întâmpla dacă aș încerca să nu-i mai spun c-o iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros s-o mai spun și Ei.
Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când n-avea nume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, dar se dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu ochii ațintiți prin geamul șurei țărănești, să vadă, să vadă bine când vor sosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar mai târziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în ochii numelui Ei, care-am uitat cum o cheamă. Frugal, pe alt pat, când mama ei gemea așișderea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan, când ea tăcea și eu voiam să geamă, și când mă auzisem gemând, spunându-i și ei te iubesc .Și s-a putut. Și mai apoi, când ea mă rugă să-i fac sfârlează copilului său și când îmi încălzise mâna rebegită între picioarele primitoare, și apoi să-i întreb bărbatul, de Damian, preotul din Damian Leprosul , și când ea mi-l arătă acolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecetluidu-mi buzele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după miezul nopții. Și apoi, când sălbatic la 19 ani, sărisem să pecetluiesc la rându-i buzele. Și când gemea de durerea sacrificiului și când îi spuneam mirat și nervos te iubesc . Și mai apoi, când de multe ori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung în fața altarului, pentru ca în sfârșit să dispar `
Sau poate că l-am spus în toate limbile pământului, sau poate pentru că l-am spus când trebuia întărită regula și când nu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce să-i spun te iubesc ? Pentru ce? Și apoi știu bine că nu-mi place să aud, că m-am săturat de vorbe și că sunt iritat, când îmi spui și-mi recunoști meritele pentru care te-ai lăsat convinsă să te iubesc.
Sunt dificil? Te cred și eu. Când eram mic, îmi plăcea să dorm cu mama, pentru ca mai apoi să-mi placă să dorm cu tine, oricare ai fi tu, dar mă bucur că ești așa cum ești Tu și nu alta.
Și tot din lumea amintirilor mele mă mai surprind că-mi plăcea să vorbesc și să mă asculte lumea aceea, ca o mulțime îndobitocită de vorbe și că acum aș vrea să vă adun pe toate în tine și să vorbesc, pentru că toate aveți același temei și totuși alte și alte forme și pentru că pe toate le vreau în tine.
Anodină?! E poate pentru alții, dar pentru că eu mă cred lângă ceea ce poate fi însăși ziua de ieri sau de măine, pentru mine, nu.
Și când istovit mă reașez în patul verde, Titir mă fulgeră cu aripile lui de om care stă sprijinit într-o undiță și nu prinde nimic. Pe când eu mă sprijin în Te iubesc și nu prind nimic. S-au poate îmi ceri să-ți spun aceste vorbe, doar așa pentru ca tu să fii mulțumită, când nimeni nu dorește de fapt să spună decât într-un târziu, după ultimul geamăt, când îți trebuie apa cu sau fără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranțele toate și mă lași cu un pol și un pateu de ficat pentru două săptămâni, știind că în drum voi fi oprit de coloanele negre, luxos de negre și negru de negre, ale Mercedes-urilor, când chiar dacă voi întârzia, ele tot vor trece — implacabil șirag — oprindu-mă la intersecția plină de nervii celor ce mereu sunt alegătorii ce niciodată n-aleg.
Anodin. Când plec și mă strigi să-mi spui că am uitat noaptea trecută să-ți spun te iubesc și eu știam că n-am spus-o de sete sau de plăcere sau de foame. Și când caii mureau de altă foame în Buzău, iar în Săgeata, Mînzu și Gălbinași oamenii beau apă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni, dând cailor apă sărată ca lacrima pământului. Și parcă tot nisipul adunat atunci în mine îl frământam între buci zgârâindu-mă, în timp ce dinții îmi crățăneau pâinea plină cu același nisip, cumpărată cu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpădit, cu palmele crăpate și unghiile negre. Și știam că atunci când am să mă întorc, toate cucoanele acelea care-mi spuneau Ce bine arăți, domnule! , căci eram bronzat, doreau și ele același te iubesc , dar nu de la mine și mie-mi era silă să le-o spun.
Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, care mă irita arătându-mi piciorul până aproape de dosul arămiu, pârjolit de soare și de dorință, care vroia și tot nu de la mine, același te iubesc . Anodin?!
Anodin, când tocmai plecam spre școală și mi se părea că mi-am uitat pantofii cu tocurile nefăcute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci, sau eventual mama, că abia în armată voi fi om și că eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de așa ceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a sudoare de sub tun și-mi explicau despre avantajul modernizării armatei, apoi mai făceau sute de metri de alergări cu masca pe figură și târâșuri combinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea și-mi spunea lucrul acesta, dar bani nu mi-a dat decât o singură, dată când i-am spus c-o voi lua de soție.
Anodin. Când TU nu mi-ai dat niciodată. Și nici telefon nu vrei să-mi dai pentru că te costă și nu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensia bătrânului tată ce nu mai poate munci. Sau pentru că vrei să vii în București și nu poți să repeți jocul pentru faptul că pur și simplu nu te-ai culcat cu șoferul unui ministru sau pentru că rudele tale încă n-au venit să-ți pună o pilă.
Și-atunci să-ți spun te iubesc . Pentru ce? Așa, ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiți?
Nu eu am făcut cărări pentru furnici și nici nu mă născusem când voi erați. Ați ucis atunci, pentru mai binele de mai târziu, când ne ucidem doar pentru a trăi. Și-atunci pentru ce să-ți spun te iubesc ?! Pentru ce?
Eram copil, când tata mi aducea carne și pește proaspăt, acolo, într-o comună uitată-n Moldova. Și erau bune.
Anodin. Și tu vrei să-ți spun că te iubesc. Nu-ți ajunge că te cuprind în brațele mele și te ocrotesc cu trupul meu și că fără să vreau mă topesc de beție. Oare nu e deajuns?
Și Titir își va aduce copiii. Un milion de copii, un milion de undițe, care nu vor prinde nimic, pentru că pur și simplu apele sunt poluate. Dar ei știu și nu cred că i-ar deranja dacă le-aș striga dintr-o căruță plină cu pește, că acolo nu este nimic. Nu. Ar sta mai departe în undiță și din nou ar vota fără să ceară nimic sau `
Iar Titir?!
De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde știi tu? Are undițe, are`
Stă și așteaptă `, știind dinainte că nu vor prinde nimic. Stă, și ce dacă? În orice caz, eu să fiu ca el, n-aș cere să-mi spună te iubesc , le-aș crede pe cuvânt. Pe toate le-am crezut și pe Ana și pe Rodica și pe Tatiana și pe Tania, Bertha și pe Jeane și pe ` ajunge, știu! Și tocmai de aceea n-am să pot spune încă odată Te iubesc !
Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cu tine vreau mușchiul verde al pădurii cu frunza veștedă, căzută, și cu cerul albastru sau înrourat de lacrima ochilor tăi scăldați de plăcere. Sau când gemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nu știu precis, cuvertura verde, dată moștenire. Acolo vreau ziua zilei de mâine.
Anodin. E dreptul lor să-și spună de câte ori simt plăcerea să se convingă prin auz, te iubesc! . Eu nu am nevoie de așa ceva!
Îmi spui că am pieptul păros, dar nu știi că am coastele rupte așa de tare, încât de doi ani se străduiesc să-l găsească pe făptaș, și n-au dat de el, așa că nu mă mai strânge în brațe așa de tare!
Îți aduci aminte când ți-am adus flori în gară? Cred că eram stupid. Tu nu știai că eu, cu cinci garoafe trăiam două zile. Acuma știi, dar îți place camera mea cu cinci sute de lei și nu-ți place că nu am acces și la baie. Mie nu numai că nu-mi place, dar mi-e și frică. Dacă o să ai un copil? Pleci pe naiba în lume! Anodin. N-ai unde pleca. Să-ți spună te iubesc , un oarecare care-ți aduce seara parale și tu să-i spui că ești fericită?
De-aceea Titir stă cu un milion de copii să prindă pește și iarăși votează.
Nu-mi stoarce coșii, știi că nu-mi place! A, nu! Nu pentru că mă doare și că n-aș fi bărbat. Dar pentru ce să mă doară? Folosește cuiva? Despre femei și dragoste, despre coși și durere.
Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu, Titir. Eu voi fi celălalt. Și mlaștina din fața lui va fi și-n fața mea, iar atunci când te vei culca pe florile pajiștei mele, ai să te uzi de-a lungul spinării și n-are să-ți placă.
Titir știe ce face când și-a luat scaun de-acasă. Am să-mi iau și eu, poate un balansoar. E dreptul meu, anodin, dar există! Și undița. Da, undiță să-mi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nici măcar acel Te iubesc . Te asigur! Și totuși vreau sau mai bine zis am nevoie de un balansoar și-o undiță, Anodin...