Mai sunt trei zile! Ba nu, dacă scădem acele 45 de minute până la miezul nopții, atunci rămân doar două! Sunt atât de fericiă, încât nu îmi pasă nici de mirosul câinesc pe care îl răspândesc(la urma urmei, nu consider că ar trebui să fie vina mea că al casei păzitor/paznic e bolnăvior). Cine a zis vreodată că geamurile termopan izolează perfect... complet? Mda...eu aud aproape perfect, complet, bucata de populară ce se servește cu câteva case mai sus de mine. Dar nu asta contează acum. Contează doar că mai sunt trei zile fără un pic, sau, cum vrei, două zile și un pic. Mi-a apărut un coș în dreptul buzei, dar asta nu poate fi din cauza fericirii. Pentru că sunt așa doar de când am aflat cât timp a rămas. Ca o replică la un gunoi ce mi-a fost aruncat în față acum mai bine de un an, aș spune „Gândesc. Gândesc. Gândesc.” , varianta originală fiind „Repet. Repet. Repet.”
Da, știu că pare o prostie să fii fericit, și în plus, să și gândești, dar parcă asta aș face tot timpul, de când mă știu. E o atitudine, în final. Există o gloată gânditoare, în timp ce restul privesc. Cred că așa se împart oamenii pe care îi văd pe stradă. Atunci gândesc poate cel mai mult. Încă nu m-am gândit la cum aș putea să trec peste fețele multora(nu cu piciorul, nu cu gândirea, ci cu privirea). Gândirea/Gânditul devine o atitudine când ea se confundă cu comportamentul adoptat când firul telefonic e deranjat, însă tu continui să zici „da” sau „nu” la orice bâzâit de la partenerul de conversație.

Subit, au trecut cele trei zile. Aproape de o lună. Dacă gândesc din nou bine, astăzi trebuie să te reîntorci, sau... poate chiar azi pleci. Nu pot fi niciodată sigură, căci demult nu mai sunt eu cea care știe totul despre tine. Poate n-am fost asta niciodată. O mascaradă a fost totul, dar eu m-am distrat. Atât de mult, încât nici acum nu te pot scoate din mine. E posibil ca tu să fi murit, dar ți-ai rătăcit locul de veci în mine. Câtă insolență! Să mă faci bocitoare înainte de vreme! Dar ce îți pasă, când tu țu însuți vrei să mori perpetuu? Poate câteodată gândești că ți-ai dorit dintotdeauna o criptă ca și creierul meu. E destul de mic, deci frig nu îți poate fi. Și având în vedere că fierbânțeala nu ți-a făcut niciodată bine, acum zaci. Cred că tot ce a rămas din tine e ceea ce îmi plăcea. Și știi ce îmi plăcea? TU-ul tău, secretul tău, „altfel”-ul tău. Trist, dar adevărat... Sunt doar un pământ uscat, neroditor, care în continuu își așteaptă apa,. Cât de penibil! Sunt handicapată sentimental... Demult, când aveam destulă apă, nu mai puteam vedea nimic... Dar apa am absorbit-o deja, și acum mă sfarm încet. Antidotul ar fi un nou jet, care m-ar înmuia, până norii știu când... La ce folos să fiu tot timpul udată? Odată, tot voi găzdui un trup gol, neînsuflețit, căruia nici apa nu-i va prii. Și ar fi absurd să mai cred că într-o viață, sau un ciclu, am dreptul la o singură ploaie, din partea unui singur nor. Nu cred în asta, dar... tot o cred. Atâtea pietre ar dispărea pur și simplu din trupul meu, cu puțină apă, încât aș renunța la multe inutilități pe care le practic de când nu am cu ce a-mi ocupa timpul. Scăpam atât de repede de sentiment, însă tu nu vrei să mă lași să dorm. Să dorm, și să nu-ți mai simt aerul. Cât de mult mă voi sfărma când vei fi fericit... De fapt, eu asta îți doresc, și tot timpul mi-e frică să cred că nu te voi mai înveseli vreodată. Deși țin morțiș să simt că nu mai ai nici un farmec. Doar gândirea mea pustiită de neputință te cere. Dar tu te-ai terminat pentru mine, nici nu o să mai stai cu mine la masă vreodată. Și ce dacă suntem meniți unul altuia, dar ne despart drăciile care distrug orice relații? De ce să nu ne lăsăm purtați de prejudecăți? De ce să nu lăsăm lucrușoarele ordinare, meschine, să ne pătrundă? Așa știm sigur că nu va mai exista fericire supremă pentru noi. Ne vom înscrie supus în rândul anonimilor, care trăiesc sârguincios și modest având o meserie, o casă, un partener ascultător(acesta ține câteodată locul animalului de casă, dacă stai la bloc) și copii proști. Gândește-te: dacă n-ar fi așa, nu te-aș mai putea visa. Și ce e mai frumos într-o viașă de muritor decât visul, dorința interzisă, fantezia? Să-ți depășești cele 24 de ore închise în trup, să te uiți în gol, văzând doar varianta sublimă a vieții mici pe care o duci. Dacă ai fi mereu lângă mine, nu aș mai putea visa. Cum să-mi furi chiar tu o dexteritate ca asta? O oază în care fug de fiecare dată când mă prinde furtuna de nisip pe drum. Nu-mi cere să-ți mărturisesc stările inimii mele; sunt perioade când mi-e rușine de tine, când te văd înnoroiat, la pragul ratării, și sunt alte momente, când e noroi și supărat afară, și când cred că tu ai fost marea lovitură pe care am ratat-o, neputînd pune pe foc cercurile care ne sufocau prin perfidia lor.
Să fim sinceri, noi doi nu am fost niciodată sinceri unul cu altul. Cum aș fi putut fi chiar eu sinceră, cea care practic minciunile într-un mod de-a dreptul vicios? Sau tu, cel care te-ai avântat fără nici o obligație sau motiv pe un tărâm străin și nepotrivit ție? Nu sinceritatea ne leagă sau ne aseamănă, ci simplul fapt al existenței. Însă și aceasta se împuținează. Admirabil cât aș putea scrie despre ceva ce n-a fost niciodatâ. De ce nu aș putea trece mai repede peste sentimente? Culmea, de ce mă afectează ceva ce nu se vede? Ceva ce nu-i ascuțit, fierbinte sau otrăvitor? Oare a fi ateu sentimental e să nu crezi în sentimente? E să țți spânzuri simțurile? Să redevii ființa vegetativă fără griji sau stări?
Aș vrea să trec nemișcat prin toată viața. Dar atunci aș fi blamată că nu sunt om. Și? Faptul că am cap, gât, trunchi, picioare, mâini, mă obligă să și simt? Mai mult sau mai puțin, da. Dar rațiunea, gândirea sunt boli tipic umane. Deci pot fi om, fără să simt, pentru că orice cocostârc, de exemplu, simte, dar nu gândește. Unde mă învârt acum, totuși?! De ce încerc să găsesc o explicație suferinței mele, când toată lumea conchide alături de mine că nu am nimic, dar în liniște, fiecare, inclusiv eu, știm că de o vreme încoace sunt actriță zi de zi. Și din nou mă întorc de unde am pornit, pentru că mă înnebunește insuficiența opțiunilor(bine, rău), și toate urmările ei. Dar lumea e clădită de atât de multă vreme... Atunci de ce îmi permit să fac pe sfânta sfetnică, îndrumând pe mulți, sau, și mai grav, pe sfânta gânditoare, care se întreabă de ce nu e fericit sau mulțumit „x” cu „y” și invers. Totul izvorăște din crasa mea incapacitate de a-mi umple timpul. Din nou mint. Nu îmi pot umple inima. Doar ea mi-ar ocupa timpul. Dar în tot acest timp am trăit după paravan, și acum contemplu exteriorul mult prea dinamic, oarecum incompetent cu ce aveam eu după paravan. Un semn bun e că m-am alăturat mai mult sau mau puțin vitezei exterioare, dar probabil n-am făcut-o corespunzător. Deși va veni o vreme când nu voi mai avea deloc paravan, și va trebui să mă adaptez vieșii duse în medie de cei din jur.
Destinul excepțional îl primești. Viața pe placul tău o cumperi. Totul depinde de cost.
Lipsa paravanului oglindește și această absurdă deplasare de la subiect. Poate nici n-am avut subiect, poate am avut două, care par(așa simt) unul și același:tu și viața. Am încercat să scriu ce era în văgăuna ochilor mei. Era o apă pompată de inimă, care acum irigă filele scrise. De vreun an arunc pielea adolescenței... poate chiar se simte, poate nu... Doar un singur lucru e sigur: că sunt singură, și în ciuda tuturor beneficiilor oferite de vreo relație sau cazul extrem, de mariaj, voi rămâne la fel. De aceea te rog să nu mă mai cunoști. Să nu îmi iei și ultima șansă de a te dori: în visul minții mele ipocrite.