“Empatii” – ...Acum și-ntotdeauna!


Nori plumburii se adunaseră deasupra orașului. Era o seară târzie de început de septembrie și toată suflarea aștepta o ploaie care parcă nu mai vroia să cadă. Un vânticel cald prinse a adia catifelat dinspre miazăzi.

Un corb negru, ca tăciunele, croncăni solitar ca un avertisment bizar sosit prea târziu.

Lumina soarelui dispăruse de mult și sub amenințarea stihiilor naturii toate obiectele păreau a-și fi pierdut umbra. Clădirile afumate erau mai moarte ca oricând iar trotuarele pustii, prăfuite, păreau a fi uitat de oameni. Ca singură dovadă a existenței astrului solar, undeva la marginea orașului, un nor sângeriu luase foc pentru câteva minute întărind astfel ideea: urma o noapte lungă și neagră.

Tensiune.

Primul strop căzu neștiut, ca o părere, iar dacă n-ar fi fost urmat îndeaproape de o sumedenie alții asemenea lui am fi trecut prea ușor peste efemera lui existență.

Un bărbat a cărui siluetă difuză dispăru aproape imediat în dosul unei clădiri întunecate contrastează violent cu lipsa de mișcare a întregii naturi. Ploaia îl afectează puțin, chiar deloc.
Apoi apare din nou în lumina oarbă a unui semafor. Pași mari, rapizi. Vântul care se întețise o dată cu începerea ploii îi flutura zburdalnic halatul alb pe care îl purta peste costumul negru. Expresia plină de hotărâre nu putea masca îngrijorarea și suferința ce se puteau citi pe trăsăturile lui aristocratice. În privirea dârză sclipea însă ceva curios, imposibil de definit, ca și cum complexitatea simțămintelor lui ar fi depășit-o cu mult pe-a orișicui.

Traversează fără să se asigure și aproape e lovit de un taximetrist care reușește să-l evite în ultimul moment. Șoferul oprește furios, gesticulând, strigând ceva în urma lui. Aiurea. Bărbatul îl ignoră așa cum ignori praful de pe drum. În fața porții spitalului se opri preț de o bătaie, ca și cum ar fi avut nevoie de o scurtă rugăciune înainte de a-și continua misiunea.
- Domnu’…, domnu’! Un’ te duci?
Abia intrase când se pomeni apelat de o voce spartă ce venea de undeva din spatele lui. Se întoarse cu inima mică, mică. Paznicul remarcă halatul alb, leoarcă și murdar cum era.
- Scuza-ți dom’ doctor, scuzați…
O clătinare imperceptibilă din cap fu singurul răspuns pe care paznicul îl mai primi din partea străinului. Și fu de ajuns, omul de pază mai privi câteva clipe intrigat în urma lui apoi își văzu de ale sale.
Ciudatul ins alergă apoi undeva în spatele curții și nu se opri decât în fața clădirii pe care se putea citi, cu tot întunericul: Morgă. Fără să cugete se avântă înăuntru.
Ploua infernal și noi ne iubeam…
Cinci minute mai târziu bărbatul năvălea în ploaie. Nu mai aruncă nici o privire mortuarei clădiri și se avântă spre poartă. Doi pași… stop! La douăzeci de metri, în fața porții, cu o pelerină pe cap, paznicul închidea cu greu poarta mare. Un fulger fragmentează cerul și în clipa de lumină o grozăvie de imagine se naște în curtea spitalului. Bărbatul are în brațe un corp de om. Paznicul ratează scena și hoțul apucă să așeze, cu infinită grijă, trupul rezemat de un perete din apropiere. Încordat ca o pisică așteaptă ca paznicul să intre înapoi în ghereta lui. Se destinde puțin privind chipul lipsit de viață al fetei. O mângâie tandru pe obraz.
- Te iubesc! șopti el, apoi privi în față. Paznicul plecase. Drumul era liber!
Ridică în brațe prețioasa captură și dispare în adâncul perdelei întunecate a nopții. Cu adevărat era o noapte neagră!

Camera e luminată și întreg tavanul e presărat cu neoane incandescente acum stinse. Același bărbat intră, cu aceeași moartă în brațe. O așează pe patul medicinal din mijlocul încăperii și îi scoate halatul de hârtie. Se dezbracă și el precipitat aruncând hainele la întâmplare apoi, rămas în tricou, o învelește cu un proaspăt halat alb de bumbac. Își apropie urechea de pieptul înghețat și se concentrează. Nimic. Sau…, parcă…, dar nu. Nimic. Dezamăgit se repede spre un mic panou electric de pe un perete și apasă câteva butoane. În același moment neoanele se aprinseră scăldând odaia în lumina lor ireal de puternică. Pe un display micuț se poate citi: 41,5 ˚C. Încă un resort apăsat și un vuiet înfundat se născu deasupra lui. Un ventilator imens se punea încet în mișcare. O mai privește o dată, plin de regrete, de vinovăție, apoi iese. În holul fără sfârșit își permite să alunece în scaunul de lângă ușa camerei luminate. Vuietul ventilatorului se aude acum surd. Tot ce mai poate face acum e să aștepte. Își îngroapă disperat chipul în palme.

Își amintea totul cu lux de amănunte și asta îl mulțumea. Dacă, Doamne apără…, ea… El va mai putea trăi puțin cu gustul amintirilor. Va rezista…, oricum..., nu mai avea mult.


Se întâlniseră cu doi ani în urmă și de atunci fuseseră doar ei doi. Ea renunțase la mica închisoare înjghebată de familie, iar el… el nu avusese la ce renunța. Era medic generalist și își iubea meseria chiar dacă ajunsese să uite de viața lui personală. Era un dialect pentru care nu mai avusese timp. Apoi diagnosticul: hematom cerebral, inoperabil. Undeva pe cerebel un mic cheag de sânge semnase pentru viața lui. Viața lui! Când totul începuse să se aranjeze conform planului său, când ar fi trebuit să culeagă laurii muncii depuse, totul se încheiase înainte de a începe. Apoi o întâlnise pe ea. Miruna murise de trei ori în mâinile lui într-o singură dimineață. Era la început și aproape își pierduse mințile când o întâlnise câteva zile mai târziu pe o alee pustie din parc. Era împreună cu mama ei și în mod ciudat își vorbiseră. Se întâlniseră din ce în ce mai des până când se îndrăgostise de forța ei, de bunătatea și de încrederea infinită cu care aborda viața așa stranie cum era.
- Sunt bolnav, îi spusese el după prima noapte împreună.
- Știu, răspunsese ea simplu. Dar, ce nu-i spusese era că și ea suferea de aceași boală pe care o avea și el. Cel puțin cât timp erau împreună. Apoi, după un timp, și afecțiunea ei devenise permanentă. Ar fi murit deodată. Urmau să trăiască împreună pentru ca apoi să moară împreună. Nu se căsătoriseră. La ce bun? Miruna n-ar fi suportat aglomerația oricum, ar fi murit de zece ori până la altar. Ar fi făcut-o bucuroasă dacă el i-ar fi cerut-o. Era convins și se simțea și mai vinovat. Tot ce trebuia să facă ea pentru a trăi era să uite de el, să rămână în acea cameră blindată pe care i-o construiseră părinții ei. Nici nu vroise să audă.
- Tu mă iubești? îl întrebase cu lacrimi în ochi.
- Știi bine că da.
- Crezi că eu te iubesc?
- Desigur.
- Atunci, cum poți să-mi ceri asta?
- Vreau ca tu să trăiești!
Nu-i vorbise două săptămâni. Apoi el pricepuse că destinele lor erau unul, că ei erau unul și că aveau aceeași karma. Își aparțineau.
De ce ieșise singură? Știa bine cât de periculos era, de ce o făcuse? Știi bine de ce! Azi e ziua ta și vroia să-ți facă o surpriză. Idiotule! De ce nu te-ai gândit?
Sări în picioare și-și lipi fața de gemulețul roșu care atenua intensitatea luminii din interior. Nu-i veni să creadă ce vedea! Dacă nu cumva ochii îl înșelau pieptul ei se mișca, încet, dar se mișca. Dădu buzna înăuntru acoperind-o de sărutări. Va să zică mai aveau timp! Chipul ei se colorase ușor. Scăpase. Nu știa cum exact se producea fenomenul dar ce știa era că lumina, căldura și aerul ajutau întotdeauna.
Deodată mâna fetei se relaxă și din ea căzură pe podea două verighete de aur. Le ridică plin de uimire și…:

Tavi și Miruna, acum și-ntotdeauna!