Când am ajuns era încă întuneric. Tot parcursul drumului Anei îi fusese rău, la un moment dat nu se mai putea mișca,îi amorțise o parte din corp, ne gândeam să oprim la un spital, nu știam ce să facem pentru că stările ei oscilau brusc.
- Nu oprim nicăieri, nu e timpul încă, ...mai am, trebuie să vină acea perioadă de calm, asemănătoare unei reveniri, abia când o să mă simt bine să știți că se va sfârși.

Strada unde am oprit era izolată de blocuri, era pietruită și curată, destul de largă, casele erau colorate care mai de care mai viu, galben cu albastru, roz, verde, majoritatea vechi, mărunte, adormite atunci sau cine știa de când.
- Aici e, a șoptit Ana.
Am oprit în fața unui gard înalt, ușor aplecat în față, poate din cauza greutății nesusținute cum trebuie de stâlpii rari sau din cauza vechimii.
Cu greu am deschis poarta, strada era luminată electric dar lumina ajungea palidă și se împrăștia fantomatic pe o alee îngustă de beton a cărei capăt încă nu se vedea.
Am înaintat vorbind în șoaptă, restul edificiului părea o adunătură de anexe cârpite parcă una de alta, acoperite de jur împrejur cu plăci de azbest.
Câinii, doi la număr, pe care Ana-i strigă cu glas blând, încep să scheaune apoi să urle stârnindu-i pe ceilalți din jur.
S-au aprins câteva becuri, dar nu a ieșit nimeni, iar mie îmi bătea inima repede, de parcă așteptam să se întâmple nu știu ce grozăvie.
Casa era mică, practic doar o cameră joasă, cu o fereastră pe care ziua aveam să văd că nu pătrundea lumina soarelui pentru că era acoperită de un șifonier vechi.
Ce bine vorbise Ana despre toate, ar fi putut scrie ea însăși, eu nu am ce adăuga.
Nu ne aștepta nimeni dar lucrurile erau aranjate ca pentru oaspeți.
Ușa era dincolo de niște obloane largi, închise cu un lacăt, Ana își strecoară mâna pe cub ele, găsește cheia și deschide.
Se aud scârțâind jalnic, noi intrăm, în cameră miroase a vechi și a fum de sobă, am văzut imediat teracota într-un colț și mi-am închipuit o zi de iarnă cu focul pocnind, cu flăcări reflectându-se haotic pe tavanul camerei, zăpadă și vijelie...îmi plac sobele.
Un pat simplu în rest, un șifonier, perne așezate în colț, multe chestii tradiționale și țolice puse peste un covor demodat și ăla, probabil pentru a proteja.
În celălalt colț, în spatele ușii, o comodă mică pe care era așezat un televizor Nipon, acel model ieșit imediat după revoluție. Mi-i închipuiam pe moșnegi cărându-l în pătură când i l-au adus...e destul de mic totuși.
E liniște între noi, timpul s-a oprit, parcă am pășit în gol...
Apoi Mirko a rupt mirajul, vorbea repede, nu înțelegeam ce spune dar bănuiam după ton că e nemulțumit.
Am ieșit, ce rost avea să stau acolo, Albert dormea încă în mașină, m-am îndreptat spre el să-l verific.
Se lumina încet, mă simțeam extrem de obosită, mă usturau ochii și-mi simțeam capul greu, probabil de la țigări...migrene...mă gândeam ce m-a putut determina să iau decizia de a veni cu ea, de unde atâta curaj în mine, eu cea comodă ce se mulțumea doar cu „fie ce-o fi”...
Am zărit apoi într-un colț fotoliul ei, m-am așezat și-am privit spre nucul pe care știam că l-a sădit, undeva aproape de rădăcină se desprindea în două, mă gândeam că o să trebuiască să taie una din părți când va fi destul de mare, altfel sigur se va rupe.
Mirosea puternic a floare, nu știam de unde apoi mi-am dat seama că înflorise via, am privit peste gard și-am văzut ruinele a ceea ce fusese pesemne vreo instituție cândva.
M-am trântit înapoi în fotoliu și-am rămas cu ochii ațintiți spre răsărit, se vedea lumina zilei, atât cât se putea printre blocurile turn aiurea așezate...ca dinții neuniformi ai unui uriaș...
Nu văzusem orașul dar îl ghiceam mic, închis, gri, cu oameni încâlciți în probleme, obosiți de rutină, dimineți cu alergături spre serviciu, seri cu meciuri la televizor, cu bere și manele, cu chioșcuri în scări de blocuri, cu parcuri goale...unde doar pensionarii mai stau resemnați pe bănci de lemn pe alocuri rupte de copii...nu avea cum să fie altfel, așa sunt orașele în România, acolo unde nu există un teatru sau o sală de operă, obiective turistice sau orice ar putea cât de cât hrăni sufletul...
Cum să vrei să-ți petreci ultimele zile aici, de ce? Asta mă rodea, Ana nu era nicidecum o femeie cu prejudecăți, ce anume ar determinat-o să se întoarcă...
...ea știa..sau poate nici ea...
Nu avea logică..

Când m-am întors în casă împiedicându-mă de pragul înalt, am găsit-o dormind. Mirko, sprijinit într-un cot, lângă ea, se uita la niște fotografii.
L-am chemat afară hotărâtă să-i spun că trebuie să facem ceva să o ducem îanpoi, să o adormim și s-o ducem, poate din cauza bolii ea nu mai raționa cum trebuie, eram sigură că și-ar fi dorit să fie cu cei dragi acolo unde a fost fericită.
I-am spus toate astea fără să respir, fără să-l privesc.
M-a ascultat fără să mă întrerupă apoi s-a așezat în același fotoliu din care mă ridicasem eu. Era dărâmat, plângea, pe mine mă intimidează bărbații care plâng, la femei știi ce să le zici dar lor...
- A adormit ca un copil, a reușit să spună, nu pot face nimic, nu știu ce să fac, cum o să mă întorc fără ea în casa noastră?
- O să te vadă că plângi, încearcă să te abții...
Atât i-am spus, ce puteam să-i fi zis altceva?
Ziua a năvălit cu zgomot peste noi, trebuia să ne odihnim, în casă nu era, înafară de patul Anei, decât un fotoliu unde Mirko l-a așezat pe fiul meu încă adormit.
- Dacă vrei, poți veni în mașină sau poți să te așezi lângă Ana. Cum vrei...
M-am dus cu el, îmi era milă să-l las singur, m-am chircit pe scaunele din spate și am adormit instantaneu.
Ne-a trezit apoi o femeie robustă, îmbrăcată în haine strident colorate, mi-am dat seama că e proprietara casei.
Îmi amorțiseră oasele, capul mi-era greu, amețeam și-mi venea să vomit. Nu mâncasem de câteva zile o masă normală, cu poftă, fără acel nod în gât pe care-l simțeam într-una. Mirko nu mai era iar soarele încălzise atât de tare interiorul încât îmi simțeam pielea scârțâind din cauza transpirației.
- Trezește-te mamă, de ce n-a sunat fata să ne spună că ați ajuns, mergeați la noi la deal și aveați unde dormi, cum să stați înghesuiți în mașină țuca.
Mă pufnea râsul...țuca...ce alint ciudat.
În curte se auze vocea Anei, aveam impresia că râde, m-am apropiat de masa așezată sub vie și m-am așezat șifonată toată lângă ea.
- Te-ai trezit? De ce n-ai dormit cu mine, ți-era frică?
- Nu, n-am vrut să te deranjez, aveai un somn liniștit.
- Da, o să mai fie timp Iulia...de aia...mă simt de parcă n-aș avea nimic și mi-e foame, Mirko...unde ești, mi-e o foame de lup.
- Lasă-l pe domnu’ să șadă acolo liniștit, vă face mamaia imediat ceva.
Din casă răzbate glasul lui Albert plângăreț, mă duc buimacă să-l liniștesc, simt nevoia să fac un duș, mi se lipește pielea, dar unde?
- Unde suntem ma’...vreau acasă, ce căutăm aici?
- Am ajuns la Ana, o să o ajutăm o perioadă, nu vii afară, e acolo un motan roșcat, așa cum îți place ție...ce zici?
- Unde?
Vasile, un motan destul de bătrân, a sărit însă pe lângă el și s-a așezat pe marginea fotoliului, lângă Ana. S-a lipit de ea mieunând spre dezamăgirea vizibilă a băiatului.
Am început și noi bieții oameni, cu moartea în preajmă, să râdem, să ne prefacem, cu inima strânsă, că trăim un moment de tihnă.
Între timp a apărut și bătrânul, nu știu de ce dar am simțit că devine obositor totul, orice schițare a vreunui zâmbet, orice gest care se îndrepta spre mine, mă uitam la Ana și mă miram de roșeața obrajilor ei, îl surprindeam apoi pe Mirko cum închidea telefonul fără să răspundă, stăteam parcă la marginea mării, într-o zi în care valurile deja spumegau a furtună, știind că e posibil să ne smulgă în orice clipă spre larg...prea resemnați totuși ca să ne retragem...
- Iulia, pe unde ți-s gândurile țuca?
Mă amuza teribil acest alint, Ana știa, o întrebasem de unde vine și n-a știut să-mi spună, doar am râs amândouă.
- Păi pu-țuca să fie?
Cum poate să-ți rămână atât de clare unele amintiri? Să nu-ți aduci aminte nimic despre lucruri esențiale și să reții totuși amănunte banale?
- V-am găsit garsonieră, când vreți să mergeți să vă odihniți o să-l sun pe Ion să vină să vă arate acolo. E gata mobilată, aveți și televizor și telecablu, nu vă trebuie nimic, turuia într-una mamaia Anei.
- O să mai stăm, nu Albert?
Fiu-miu îl prinsese pe Vasile și îl întreba ce fel de conserve îi plac...cu carne de miel, de ton, de vită poate?
Ana stătea cu capul sprijinit pe pieptul lui Mirko, erau atât de frumoși, aveau atâta lumină în ochi, mă gândeam atunci la o soluție, auzisem despre minuni, eram dispusă să cred, poate dacă mă rog cu tot sufletul la Dumnezeu, deși uitasem demult cum se face, o să îi mai amâne odată termenul.
Îți trec prin minte tot felul de soluții și vrei să crezi în ele atunci când vezi cât de neputincios ești. Și la urma urmei nu înțelegeam de ce, nefiind totuși cea afectată direct, nu mă puteam resemna...poate fusese prea din scurt, poate undeva în mine se născuse o revoltă..de ce ea?
Gânduri inutile, neclare desigur...
Apoi, odată cu amiaza s-au pus la punct sarcinile fiecaruia.
Mirko s-a retras cu ea să-și ia rămas bun, trebuia să se întoarcă, pe mine începuseră să mă enerveze moșnegii că vorbeau mult, prea mult, total înafara subiectului sau plângând parcă prea des realitatea, ori cine știe, poate eram doar obosită, din acest motiv simțeam așa și voiam să scap cumva de ei. Deși această impresie, de posesiune, de oameni care fură din energia ta, am avut-o mereu în preajma lor, nu am înțeles cum Ana avea atâta calm să-i asculte, să se implice în discuțiile lor, pentru că de fiecare dată era la fel...cutare s-a însurat, plecat, murit, născut...
Mă chinuiam să desfac geanta să-mi caut un alt pachet cu țigări și mă gândeam că bărbată-miu nu mă sunase de când ne despărțisem atunci când Ana m-a chemat în casă.
M-am împiedicat din nou de pragul înalt și am înjurat fără rețineri...ce idiot l-o fi ridicat atât de sus și în ce scop?
- Hai Iulia, nu te mai plânge atâta, vino să-ți predau sarcinile de serviciu, n-ai spus tu că nu e sănătos să vorbești singură? mi-a spus Ana, râzând de bodogănelile mele.
Mi-o aminteam uneori cum era când am cunoscut-o. Ea nu vorbea mult atunci, nu făcea glume, eu eram cea care turuiam continuu, ea doar asculta. Acum părea că rolurile se inversaseră deși curajul trebuia să-l am eu, nu ea.
A scos din geanta ei un plic. Mă pregăteam s-o cert iar, uitasem parcă de ce ne aflăm noi acolo, în casa aia mică și sufocantă, dar mi-am întrerupt discursul văzând pe masă înșirate medicamentele. Mirko îi pregătea o perfuzie și-i spunea că va trebui să mă trimită pe mine după cineva care să-i schimbe fluturașul în altă venă, să nu fie probleme, erau deja două zile de când îl avea.
- Uite, aici sunt banii care vor trebui atunci...o să-i ții tu, e mai bine, eu...se poate să am din nou crize și să uit unde-i pun...știi cum e...mai uiți când obosești...
- Þi-e rău iar? am întrebat-o sufocată.
- Nu, sunt doar obosită, nu mi-e rău, dacă îmi va fi la fel și mâine, vom merge la tata, o să vezi în sfârșit dealurile mele, locurile despre care ți-am vorbit , o să fie frumos, nu te strâmba, tu n-ai de unde să știi cum e la țară dacă n-ai stat niciodată.
Nu, nu fusesem la țară, nu aveam la cine, nu aveam rude, prieteni, frați...fusesem dată de mică la o mătușă, exista o tradiție absurdă care spunea că poți fugi de soartă dacă ai tăi te vând cuiva.
Eram bolnăvicioasă în permanență și, așa îmi povestise mătușă-mea care murise demult, ai mei părinți, mama de fapt, că despre tata nu mi-a zis nimeni, disperată că o să mor, auzise la o babă țigancă, ghicitoare sau ce-o mai fi fost ea că, dacă mă vinde simbolic altcuiva, destinul nu mă mai poate urmări și voi trăi.
Am trăit cei drept, de parcă boala a rămas acolo în casa mamei...
Eram mică când am plecat cu mătușă-mea, prea mică să rețin chipul mamei mele pe care n-am mai văzut-o niciodată pentru că acel simbolic s-a transformat în permanent și am crescut într-o austeritate profundă, într-un mediu rece, cu reguli bine stabilite, de la care nu aveai nici o șansă să te abați.
Și numai în oraș.
De atunci probabil mi se trag unele obsesii...

Încredințarea banilor m-a făcut să tremur iar. Mirko îi așeza perna, aveam impresia că evită să spună ceva tocmai pentru că nu era de acord, mă simțeam jenată de el.
Apoi, când l-am condus la mașină mi-a spus că n-o să mă ierte niciodată dacă nu o să-l sun atunci când Ana se va apropia de sfârșit.
Cum să nu-l sun...sigur aveam să-l sun, i-am spus încurcată de sticlirea rece din ochii lui.
Probabil se gândea că dacă nu aș fi existat eu, Ana lui nu s-ar fi încumetat să se întoarcă de una singură, poate din acest motiv simțeam că nu mă suportă, nu mă privește în ochi, nu-mi vorbește decât dacă era forțat de împrejurări.
Și totuși m-a îmbrățișat strâns, înainte să urce în mașină, de parcă eram singurul om pe care avea să-l vadă, am simțit că mi se moaie picioarele de emoție, era surprinzător gestul lui.
Ce disperat trebuie să-i fi fost sufletul!
M-am întors în casă repede, mă gândeam că Ana sigur plânge, îmi pregătisem deja în minte cuvintele cu care s-o alin, s-o încurajez.
Dar ea dormea, mamaia o învelise și plângea lângă ea de parcă deja murise, m-am enervat văzând-o, dacă o trezea...
Am chemat-o afară motivând că vreau să plec și eu, să-mi duc bagajul la garsoniera.
S-a șters la ochi, s-a așezat pe un scaun șchiop și a început să povestească.
- Când am văzut-o prima dată cărând o geantă mare în care avea lucrușoarele ei și-a băiatului, am simțit-o ca pe fata mea. Atâta bun simț, liniște sufletească nu am văzut până acum, Dumnezeu îi alege doar pe cei buni și-i ia, ce-o să se facă copilașul ăla fără mamă!
- Gata tanti, nu mai plânge, trebuie să fim puternici, o să rămâi dumitale cu ea până mă întorc, nu? Nu cred că ar fi bine s-o lăsăm singură.
- Stă mamaia, du-te cu moșu-tu și odihnește-te și tu, ai apă caldă acolo, las’ că pe Ana o să o ajut eu când se trezește.
Am coborât strada în sens opus celui pe care venisem, am trecut pe lângă case cu oameni stând pe bănci, mâncând semințe și privindu-ne curioși, de o bodegă unde fumul de țigară plutea morbid în seminîntuneric și am ajuns la bloc.
Am urcat apoi cele patru etaje gâfâind, cu geanta pe umăr, în spatele lui Ion care mirosea cumplit a transpirație, a tutun prost și a băutură și am intrat în sfârșit în locuință.
Înăuntru era surprinzător de frumos. Poate pentru că nu era mai nimic, în general îmi plac spațiile largi, consider sufocant să te acoperi cu lucruri doar pentru a umple goluri. Un hol mic ducea într-o cameră destul de largă, cu ferestre mari, cu un pat simplu,acoperit cu o pătură de pluș, o măsuță și două taburete, comoda cu televizorul către care a sărit fiu-miu dornic de desene în limba română și pe jos o mochetă gri petrol, o culoare care iar mi-a plăcut.
Bucătăria era mică într-adevăr dar avea, la fel, geamurile mari, de acolo se vedea foarte bine câmpul și o apă curgătoare care trecea pe lângă blocuri.
Am rămas apoi singuri și, după ce am frecat bine cada care avea depuneri pe fund, am dat drumul să curgă apa caldă.
Mă simțeam destul de confuză, mi se părea ciudat că nu mă plâng de singurătate, că mi-a plăcut când am încuiat ușa și am ridicat din umeri către Albert, cu gândul că n-avem ce face, o să ne acomodăm.
Apoi baia fierbinte, ochii închiși și tâmplele pulsând de oboseală mi-au adus aminte de soțul meu. Cum se simțea oare singur în casa aia mare, fără noi? Sigur a mâncat ce era deja preparat de mine și pus în frigider, s-a așezat în pat și a adormit cu televizorul aprins, cu telecomanda în mână, probabil nici nu s-a mai schimbat și ne simte lipsa.
Dacă nu cumva o fi prin oraș, străzile sunt pline, e sezonul turiștilor, poate a fost ziua pe plajă cu băieții cum zice el și a cunoscut vreo femeie...
Mă scutur de gânduri ca de niște insecte sâcâitoare și-mi înnec capul cu tot cu mintea mea rătăcită sub apă. Se-aud înfundat zgomote de la etajul inferior, apa îmi presează tâmplele, îmi impun să rezist pentru că-mi trec prin minte doar tâmpenii dar ies tușind...
prea multe țigări...
În cameră Albert a adormit îmbrăcat, îl desfac încet la pantaloni, îl strânseseră lăsâdu-i urme pe pielea pe care o sărut și simt că miroase a viață și a proaspăt, îl schimb în pijamale și mă rog ca nebuna să mi-l țină cerul sau pământul sănătos, apoi închid luminile și încerc să adorm.
Mă gândesc la Ana, o să dorm câteva ore apoi o s-o sun să văd cum se simte, poate o să dau o fugă până acolo, nu era departe, prin fața ochilor mei închiși dansează sclipiri colorate și-mi țiuie urechile, îmi spun că e de la oboseală și încerc să dorm.
Și totuși, e senzația aia că a rămas ceva neterminat sau neclar de peste zi, încerci să afli ce și nu reușești decât să te afunzi în alte gânduri, nu știam ce mă rodea în plus. M-am ridicat și mi-am aprins o țigară apoi am știut. Pe măsuța mică stăteau împachetate în prosopul meu de plajă goblenele Anei despre care eu știam că i le-am dat lui să le ducă acasă la noi, acolo unde voiam să mă întorc. De ce mi le pusese în geantă? Era ca și cum odată cu mine voia să scape...nu, n-avea cum...de ce să gândesc așa..
Și ca să mă liniștesc am sunat, nu era târziu, poate nu dormea și oricum el auzea telefonul de obicei...
M-a prins miezul nopții ascultând broaștele de pe șes, sunasem de zeci de ori și de fiecare dată îmi răspunsese doar robotul...
Poate dormea, telefonul s-o fi descărcat, o să încerc dimineață, îmi ziceam.
El e atât de indiferent uneori, n-are ce să fie, o să vadă și o să sune.
M-am așezat în pat și nu mai știu dacă ultimele gânduri înainte să adorm, au fost către Ana sau către el...