Despre serile de iunie, știa că sunt cele mai frumoase. Zilele erau atât de calde, înabușitor de fierbinți… Dar seara era altceva. Seara este ca și cum se aerisește un cuptor de țară și, deși miroase a fierbinte, ceva proastăt ia locul dorinței de a-ți smulge pielea de pe tine. Într-o seară ca asta a ieșit Maria din casă. Ieșea să se plimbe agale pe lângă cladirile vechi din București. Din ce în ce mai puține și din ce în ce mai dărăpănate. Așa arătau clădirile vechi din București. Ei îi plăcea să le privească îndelung, să își imagineze oamenii care au stat cocoțați și au lipit bucată cu bucată, până au construit casele alea care miros a efemer și nemurire, în același timp.
Primăvara durează atât de puțin… Din iarnă, ai două săptămâni de tranziție, și apoi vine vara. Copacii nici nu au timp să înfrunzească, să înflorească. Nu au timp. Vin rafale de căldură și transformă seva frunzelor în sânge bătrânesc, sânge care nu mai vrea să curgă prin venele obosite de timp. Apoi clădirile. Totul. Totul pare bătrân în vechiul București. Și totul contrastează. Depinde de ce ochi ai. Uni văd puștani care fumează marijuana, în parcuri, alții clădirile, alții mașinile luxoase care au destinații luxoase, parte a vieților lor luxoase…
Maria s-a întrebat de multe ori de ce sunt destinele atât de diferite. Aceleași locuri, aceeași cultură, dar atât de diferiți.
Nu poate râmăne mult prin oraș. Mama ei este singură acasă. Mama ei este mereu singură. De când a rămas singură, este mereu singură. Nu are prieteni, nu are dorința de a-și face prieteni. O are pe Maria și îi este de ajuns.
Și Maria o iubește mult. Este o mamă bună. Nu exista nici un moment în care să nu ai nevoie de o mamă bună. Așa spune Maria de fiecare dată când mama ei se plânge că îi ține destinul fetei în loc.
Acum se plimbă pe lângă Operă și își face curaj să urce tot dealul ăla aglomerat care trimite către Drumul Taberei. Acolo locuiesc ele, împreună. Și Pac. Motanul Pac. Bătrânul motan Pac.
Pentru cei aproape 20 de ani, Maria are tristețurile ei. Un tată prea bun… prea puțin. O mamă surprinsă de viață ca de un val cu ape sărate. Și ea nici că s-a opus. Nu s-a opus deloc. Nu a mai avut de ce.
Și Tiberiu. Profesorul Mariei de filosofie. Maria zâmbește în timp ce urcă dealul. Se gândește la Tiberiu. Tiberiu. Un bărbat frumos, de 35 de ani. Nu. Chiar nu este un bărbat frumos. Este deștept, asta cu siguranță. Dar frumos, nu! Nu este chiar înalt, nici chiar scund, slab și cu un început ciudat de burtică. Cu capul alungit în sus, cu ochi bruni și buze cărnoase. Nu este deloc un bărbat frumos. Dar ei îi place.
Maria se consideră norocoasă, Tiberiu și-a ridicat genele și a privit-o. Pentru că ea îl privea de multă vreme. Era atentă cum își ținea degetele când citea dintr-o carte, cum își descheia sacoul. Își imagina că mâinile alea firave ale lui ar mângâia-o pe obraji și ea ar exploda, într-o cascadă de emoții.
Apoi, după un curs destul de interesant “despre Platon și albine”, cum zicea un coleg de-al ei, Maria a mai zăbovit prin sala de clasă. Cât să își strângă și Tiberiu lucrurile. Apoi, când să iasă, a mers la el și i-a mulțumit pentru că filosofia arătă altfel, pictată de cuvintele lui delicate. Tiberiu nu a înțeles. Apoi a înțeles. Dar nu a știut cum să reacțineze. Nici ea nu mai știa ce să spună, așa că au stat pentru câteva clipe fără să spună nici unul, nimic. Destul de stânjenitor. Nu, nu a fost așa. A fost magic. Bărbia Mariei era pe punctul de a tremura, când Tiberiu a rupt tăcere.
“Poate ar fi mai bine să mergem.”
Acesta a fost al doilea moment stânjenitor.
“Unde?”
Păi, el la sala profesorilor, să depună cursul din ziua respectivă, ea acasă. Sau… nu putea ști el unde va merge Maria.
“Nu vreau să plec fără tine!” s-a surprins Maria spunând. “Vreau să îmi mai povestești despre gânduri, despre concret și imaginat.”
Maria este o femeie, mă rog, o fată destul de atrăgătoare. Cu părul lung și greu, negru, cu sprincene groase, care se împreunează deasupra nasului, și cu privire violentă. Mama ei râdea, spunându-i că Dumnezeu i-a dat așa o față, ca să sperie oamenii răi, să-i sperie și ei să nu poată vedea cât este Maria de timidă. Era timidă. I-a luat aproape doi ani ca să se afle în fața lui Tiberiu. Și nu era sigură că ceea ce se întâmpla era bine.
“Bine, duc cursul în sala profesorilor și mă întorc în clasă. Apoi mergem să ne plimbăm. Vrei?”
“Vreau.”
Mai are câteva minute și ajunge acasă. Este destul de târziu, dar nu i s-a întâmplat niciodată nimic. Nu îi este frică de târziu. A auzit tot felul de povești cu hoți, cu violatori, dar pe ea nu a oprit-o nimeni, niciodată. Numai câte un puștan care și-a exprimat dorințele sexuale, de pe celălalt trotuar. O dor picioarele, călcâiele, din cauza sandalelor ieftine și prea tari pentru cât de mult îi place Mariei să se plimbe. O dor și coaptese și capul puțin.
Se gândește că o să ajungă acasă și o să se culce fără să mai facă duș. Mai face așa uneori. De lene.
Mama stă pe fotoliul verde, de catifea. O catifea tocită, care miroase a secolul trecut. Pe celălalt fotoliu stă Tiberiu. Ferchezuit. Cu un ghiveci în poală. Maria salută politicos și îl privește pe Tiberiu cu surprindere și teamă. Nu o anunțase că urma să vină. Asta nu înseamnă că nu îi face plăcere. Doar că nu știa… Surprizele de genul astă te pun pe gânduri.
Mama o liniștește, însă. Tiberiu a venit să ceară ceva. O magnolie cu flori multe, de un roșu aprins, îi înveselește costumul abastru, prea elegant pentru casa Mariei.
Două luni? Aproape doua luni au trecut de la secvența din facultate. Iar spontaneitatea și sinceritatea Mariei l-au cucerit definitiv pe inadaptatul profesor de filosofie. Îi cerea mâna.
Un tavan prea greu pentru capul ei, care oricum își anunțase prezența cu o durere destul de sâcâitoare.
“Să mă căsătoresc?”
Și mama, și Tiberiu aveau zâmbetele cele mai largi din lume.
“Sa mă căsătoresc?”
Se pare că amândoi pregătiseră destul de bine seara asta. O masă bogată, un inel drăguț, lacrimile de bucurie. Maria, între doi oameni care nu se gândeau o secundă și la ea, stătea. Pur și simplu stătea. Nici măcar nu a spus da… Ce sărbătoresc ei aici? Poate că ea ar dori să mai aștepte. Să petreacă măcar un sfârșit de săptămână cu el, undeva, doar ei doi. Nu au avut nici măcar o plantă împreună. Să nu mai vorbim despre un câine. Sau un hamster maro. Ea nu are habar dacă se iubesc atât de mult încât să se respecte.
Avea și ea o filosofie, diferită de orele de filosofie pe care Tiberiu i le-a predat.
Și… măcar se putea? Ar fi trebuit să renunțe la facultate, sau el la slujbă? Ce l-a apucat? Ce l-a apucat? Era nervoasă și nu îl mai suporta pe Tiberiu. Era urât, egoist și nu îi păsa de cei aproape 20 de ani ai ei, de foamea cu care vrea să simtă totul. Iubirea, așa cum a învățat-o mama ei. Mama ei bună, care acum era de partea lui. Parcă filmau pentru o pelicula. Amândoi înfulecau veseli, vorbeau, râdeau și… ea nu mai exista.
“Și, când stabilim data nunții?”
“Stați! Ce Dumnezeu v-a apucat. Stați puțin. Nu am spus că vreau. Nu știu dacă vreau. Tiberiu, aș vrea, doar că este atât de curând, este atât de neașteptat, sunt confuză.”
“Nu este nimic prea repede, dacă simt că nu am mai iubit așa cum te iubesc pe tine.”
“Tu mă iubești, tu vrei să te căsătorești. Dar la mine te-ai gândit? Dar eu?”
“Tu nu mă iubești?”
“Ba da, dar căsătoria este… altceva.”
“Să înțeleg că răspunsul tău este nu?”
“Nu, nu spun asta, doar că…”
“Ba exact asta spui.”
Venele de la tamplele insesizabil grizonate au devenit atât de proeminente încât Mariei îi era teamă să nu pleznească. Tiberiu a spus câteva cuvinte destul de urâte, că dorea să o scoată din mizerie, că ar fi făcut lucruri mari împreună, că o femeie trebuie să țină cu casa, nu să bată băncile facultăților și străzile astea periculoase. Și-a luat magnolia și a plecat.
Maria a rămas liniștită, zâmbind, pe fotoliul verde, de catifea.

Va urma…