Lassiter mi-a întins câteva hârtii, pe care Anelie mi le-a smuls imediat din mână.
- Ce nevoie avem de niște hârțoage care să ne întărească și mai mult ceea ce știam dinainte...! a explodat ea imediat.
- Nu te grăbi Anelie, nu te grăbi! a murmurat Lassiter. Testul a arătat că în proporție de 99,99 la sută eu sunt tatăl tău!
Omul este cel mai fin diapazon din lume în stare să treacă cu ușurință și exactitate, fără să falseze un diez, de la cea mai joasă notă, agonia, la cea mai înaltă de pe portativ, extazul. Așa eram eu în acea cameră de hotel. Trăisem cu acel nefast sentiment de culpabilitate în urma vizitei de la Paris, amendat apoi de gândul că îmi câștigasem copilul despre care nu știam nimic. Chiar dacă atunci, pe loc, amintirea nopților cu Anelie mă prăbușise într-o prăpastie fără fund: rușinea. Acum, toată acea agonie legată de relația mea incestuoasă cu Anelie se transformase în extazul clipei de adevăr. Îmi pierdeam prin dezvăluirea lui Lassiter fiica, dar îmi câștigam demnitatea umană. Ștergeam cu buretele adevărului tot acel păcat capital, care mă îngenunchease pentru totdeauna în fața Bunului Dumnezeu.
Priveam acel test de paternitate și cifrele îmi jucau sub ochi ca niște musculițe purtate încoace și încolo de o briză de seară. Anelie mă privea cu compătimire, dar mă și condamna, tacit, fiindcă atunci pe aeroportul parizian refuzasem cu cerbicie ideea testului de paternitate. Am fi fost acum împreună sau viața și-ar fi jucat actele piesei ei dinainte scrise de destin, așa cum erau ele azi? Cine știe. Eram fericit însă că lepădasem de pe umeri crucea grea de lacrimi și de reproșuri.
- Deci, Paul, tu ești tatăl lui Anelie...am exclamat eu cu acel izvor de bucurie susurându-mi pe față, izvor ce țâșnește din noi atunci când aflăm lucruri care ne pot schimba în bine viața (chiar dacă nu o puteam ierta pe Fabiola pentru acea noapte sub amăgirea unei aromoterapii nebănuit de meschine, la care apelase Lassiter). Anelie, te rog, du-te un moment lângă el. Vreau să văd ceva...
- Doar nu vrei să ne faci o poză pentru albumul de familie...?! m-a ironizat ea.
- Nu, nu, hai, te rog, ascultă-mă!
Anelie s-a conformat. Stăteau unul lângă altul și privirea aceea, care mă tulburase demult în aula de la Cluj, privire pe care nu știusem atunci unde o mai zărisem, se plia acum ca o copie fidelă peste privirea lui Paul cel de demult și a celui de acum.
- Ochii, ochii tăi, Anelie! am exclamat eu siderat. Știam atunci când te-am văzut la Cluj că îi mai zărisem undeva. Apoi mi-am amintit de afișele uriașe din București cu prim-planul lui Paul Lassiter, celebrul balerin englez, aflat în turneu în România. Aceeași taină, aceeași scăpărare de tentație și mister! Și...și dansul...dansul, Anelie, patima ta nebiruită de a dansa, de a te mișca în ritmul muzicii! Fabiola și Leon erau antitalent, cum singură ai recunoscut. Nici eu nu eram mai breaz ca ei. Moșteneai, fără să știi, eleganța și trăirea unui mare balerin...
- Știți ce, d-le Lassiter, a izbucnit Anelie, tulburând cu lava violenței cuvintelor ei clipa aceea de liniște din sufletul meu. Pe mine mă lasă rece această hârtie, acest test de paternitate. Și știți de ce? Fiindcă dumneavoastră nu veți putea niciodată să purtați pe umeri povara pe care un tată o poartă pentru copilul său. Fiindcă nu m-ați conceput din iubire, din acea pasiune care, cum spunea poetul, face stelele să cânte. Nu, ci dintr-un resort interior specific masculin și meschin. Acela de a vă agăța în panoplia cuceririlor încă un fluture beat de lumină. Pe mama. Acum o înțeleg perfect. Îi înțeleg ura nestăvilită față de mine. A trăit o viață cu dorința de a avea un copil cu tine, Darius. A trăit clipele acelea minunate de la București, dar totul a fost zadarnic. Viața și-a râs de ea cu zeci de guri nemiloase. Acum știu de ce m-a urât. Fiindcă nu am fost copilul tău, care să-i amintească la orice pas, la orice gângurit, la orice zâmbet de bărbatul vieții ei. Fiindcă am fost progenitura - scuzați-mă, d-le Lassiter, dar ăsta-i termenul cel mai potrivit – progenitura unui balerin ce și-a lăsat urma poantelor într-un dans ipocrit și fals prin sufletul ei, așa cum poate a făcut-o în cine știe câte alte suflete. Și atunci dintr-un egoism feminin, străin oricărei iubiri materne, m-a repudiat într-un colț al existenței ei, ascuns mângâierilor și cuvintelor care fac din copilărie o floare minunată. Apoi, când am pus-o în fața unei evidențe terifiante pentru ea, atunci, la Paris, iubirea dintre mine și tine, nu a putut suporta să vadă cum altcineva a gustat un fruct pe care ea, demult, l-a lăsat neatins într-o grădină prin care a trecut spulberând doar frunzele.
- Ai dreptate, Anelie, a îndrăznit Lassiter să curme torentul verbal al lui Anelie. Asta mi-a mărturisit-o și mie când mi-a dat scrisoarea către tine. În scrisoare te roagă să o ierți, de fapt, să o iertați amândoi, fiindcă s-a folosit de o minciună, vrând să vă despartă. Căci știa prea bine că tu, Anelie, ești copilul meu, nu a lui Darius...
- Nu mă interesează ce știa ea! Sau ce știți dumneavoastră! Vă rog să vă luați gândul că vreodată am să vă consider tată!
- Trebuie să mă ierți, Anelie! Să-mi ierți tăcerea atâtor ani! Fabiola, după ce am aflat rezultatul testului, mi-a interzis să mai calc vreodată în casa ei sau să emit vreo pretenție față de tine...
- Și dumneavoastră v-a păsat atât de mult, încât n-ați mai dat niciun semn de viață treizeci de ani! Îmi închipui cât ați suferit!
- Nu fii rea, Anelie, te rog! N-am avut nicio opțiune de a mă comporta ca un adevărat părinte! Am revenit peste un an în Germania. Eram hotărât să fac totul pentru ca să-ți dau numele meu, dar Fabiola nu mai locuia la adresa respectivă. Abia acum, când m-a contactat, am aflat că se recăsătorise în Franța. Chiar dacă aș fi vrut, nu aveam cum să te mai regăsesc.
- Nu trebuie să vă faceți procese de conștiință, fiindcă hotărârea mea este una singură: Darius, bărbatul pe care mama l-a iubit dintotdeauna, rămâne tatăl meu și bunicul copilului meu, care se va naște în curând. Puteți să vă întoarceți în Londra dumneavoastră fumurie și să uitați că m-ați întâlnit.
- Anelie, am încercat eu să îndulcesc pelinul ce se macerase în vorbele ei, nu fii rea! Este tatăl tău și până la un punct are dreptate. Fabiola este cea care a greșit...
- Nici nu vreau să aud, tată! mi-a răspuns ea, ridicându-se de pe fotoliu. Hai, să mergem, i-am acordat și așa destul din timpul nostru prețios acestui domn!
- Anelie, a adăugat Lassiter cu o voce încărcată de amărăciune. Îți dau dreptate, dar nu vreau să mă urăști! Am greșit și te rog să mă ierți! Și, chiar dacă nu mă consideri tatăl tău, te rog să nu uiți că oricând poți veni la Londra. Ceea ce este al meu, este și al tău. Ai aici cartea mea de vizită. Înainte să plecați, aș vrea să vă dau ceea ce Fabiola v-a lăsat ca ultimă dorință.
- Ultimă dorință? am întrebat eu gâtuit de emoție. Ce înseamnă asta?
- Când m-a chemat acum două săptămâni la Paris și am purtat o lungă discuție, starea ei de sănătate era critică. Mi-a dat pentru tine, Anelie, această scrisoare, iar pentru tine, Darius, acest colet. Jurnalul ei intim și un tablou...
- Foișorul nostru cu vise...
- Da. M-a rugat să aștept până voi primi un telefon de la Leon. Acesta m-a sunat acum trei zile și mi-a spus că Fabiola s-a stins. Că pot să îi îndeplinesc această ultimă ultima dorință. Ceea ce și fac acum cu inima împăcată...

Epilog

V-ați despărțit vreodată pentru totdeauna de o ființă care a însemnat totul pentru voi? Sau de un obiect care a crescut alături de voi prin ani? Sau de un spațiu primordial – o casă, un oraș? E ca și cum ai sta în fața unui viscol nemilos și încetul cu încetul hainele tale s-ar dezintegra, lăsându-te dezgolit și singur. Cu mii de ace de zăpadă înfigând-se prin porii pielii răvășită de durere. Așa stau eu acum în acest foișor, amintindu-mi de clipa ce mă cotropise când Lassiter îmi dăduse în palme jurnalul intim al Fabiolei. Jurnal în care toate acele crâmpeie de viață parcă îmi șopteau muribund, readucându-mă în seara magică, când sufletele noastre s-au intersectat pentru prima oară în fața porții d-nei Bachner. Și mai apoi cu tot ceea ce a însemnat trecerea noastră prin ani. Cu gândurile care au hăituit-o departe de mine, gânduri ce întotdeauna se plămădeau din amintirea și chipul meu. Fără ca ea, Fabiola, să încerce vreodată să aducă acel chip lângă ea, pentru totdeauna. Þinându-l într-o colivie de aur, a cărei ușiță era deschisă timid și rar, pentru ca dulcea pasăre a tinereții și iubirii noastre să simtă măcar pentru câteva clipe senzația că se va elibera din spatele gratiilor minuscule și va putea zbura liber. Eram azi tatăl unui copil, Anelie, ce nu era, de fapt, al meu. Bunicul unui nepot, Ciprian, care avea departe, sub ploaia londoneză, un bunic autentic, de carne și sânge. Pe cel adevărat. Și cu toate astea viața, care-mi luase mereu totul, lăsându-mi doar o fărâmă de iluzie, hotărâse să o pierd pe Fabiola, dar să-i câștig pe Anelie și pe Ciprian. Acum, aici, pe băncuța foișorului realizez că am fost iubitul unei singure femei. Neprihănirea asta m-a ajutat la ceva sau m-a făcut mai mult să sufăr? Să-mi îngrop viața într-un foișor cu vise? Dacă am putea păstra toate locurile unde am iubit cu adevărat, planeta asta ar fi o lume de ruine, amintiri și lacrimi. De ce nu putem lua cu noi toate acele locuri, ființe și lucruri dragi? Să le închidem ca în basme într-un măr de aur, pe care să-l ascundem în sân. Pentru totdeauna. Numai pentru noi. Mă ridic cu greu de pe banca mea de vise, căci seara cutreieră sufletele oamenilor, cerându-le tainul de pace, de liniște. Anelie și Cosmin poate sunt îngrijorați. De obicei, mă sună în fiecare zi să vadă cum mai trece viața mea. Ciprian, nepoțelul, ar vrea să locuim împreună, dar nu vreau să fiu o povară pentru ei. Simt că totuși noaptea asta nu voi putea să o petrec singur. Îndărătul perdelelor mele de mătase, ce foșnesc la orice respirație a lucrurilor bătrâne, ce se odihnesc și ele, și așteaptă ca și mine sfârșitul. Nu știu când am ajuns în fața casei lor. Dincolo de întunericul ce se cațără pe copaci, Anelie și Cosmin, probabil, că-și fac griji. Mă întâmpină Ciprian care îmi sare de gât. Nu are decât zece ani, dar sunt atât de mândru de el. O moștenește pe Fabiola și cântă la pian de la vârsta de cinci ani. Poate va călca pe urmele bunicii lui.
- Tată, mă ia în primire Anelie, încă din prag. Unde ai hoinărit toată ziua? Eu te-am sunat de la spital de două ori. Cosmin te-a căutat și el acasă...
- Am fost să o mai văd o dată pe Fabiola!
- Ai fost în foișor?
- Da, de mâine el nu va mai exista. Modernismul calcă totul în picioare, chiar și amintirile oamenilor.
- Ce-ai mâncat de azi-dimineață? Glicemia ta...
- M-am hrănit cu amintiri... La vârsta mea asta este dieta cea mai potrivită, care te poate ține în viață...
- Voiam să te rugăm să stai în seara asta cu Ciprian. Noi suntem invitați la un prieten. Un prieten foarte bun, a cărui onomastică nu admite rabat de la prezență.
- Cu mare plăcere stau cu micul meu muzician! Mai ales în seara aceasta, când nu cred că aș fi suportat singurătatea...
Anelie l-a luat deoparte pe Ciprian și au șoșotit preț de câteva clipe. Cosmin m-a ajutat să mă fac comod, dându-mi un halat de casă. Apoi, Ciprian m-a luat de mână și m-a dus în salon. Mi-a arătat pianul, apoi mi-a zis:
- Vreau să stai pe terasă, bunicule. Să lași ușile deschise și eu să-ți cânt. Știu că în seara asta ai nevoie mai mult decât oricând de muzică. După aceea vom mânca împreună, bine?
- Asta ți-a șoptit Anelie?
- Asta, bunicule! O să-ți cânt piesa ta preferată, Clar de lună. Dar să știi că eu nu sunt atât de virtuoz ca bunica...
M-am întins pe un șezlong și am privit stelele. Cobora o pulbere scânteietoare de pe irisul lor tainic și eu am înțeles că este clipa reveriei. Sunetele lui Debussy m-au cufundat într-un trecut pe care niciodată nu l-am părăsit spiritual. Poate doar fizic. Ascultam și simțeam cum în trupul meu urcă aroma unor vremuri minunate. Că din spatele fiecărei note urcă spre tăria cerului fuioare de imagini cu ființa dragă mie, cu acele întâmplări ce au făcut soarele și luna să existe în și mai multă armonie. Mi-am dat seama că nu am de ce să mai fiu trist, chiar dacă de mâine curtea Fabiolei și foișorul nu vor mai exista. Ele vor dăinui etern sub aroma acelor sunete magice ale Clarului de lună. Ori de câte ori am să vreau să-mi amintesc de copilăria mea, de Fabiola, toate acele clipe vor fi ascunse sub notele partiturii, gata să reînvie în orice clipă. Știu că în orice moleculă, în orice atom din corpul meu, în structura fiecărui mușchi sau sub osatura nevolnică se află povestea mea și a Fabiolei. A fost nevoie să stau însă o zi în curtea părăsită a Fabiolei, să rememorez acele clipe unice, ca să-mi dau seama că foișorul cu vise am fost dintotdeauna, de fapt, chiar eu...