A doua zi a năvălit pe geamurile mari luminând parcă prea tare patul răvășit, în care fiul meu încă mai dormea. Mă simțeam de parcă cineva îmi furase toată energia, mă usturau ochii de la lumină, îmi vâjâia capul de la oboseală, aveam un gust amar de la prea multele țigări fumate și sufletul uscat, supt parcă de orice senzație.
Mă uitam în jur și nu reușeam să mă pornesc în vreo direcție de parcă peste noapte se anulase însuși scopul meu.
E atât de copleșitor sentimentul de inutilitate!

Pe geam am văzut un chioșc ieșit puțin înafara scării de bloc și m-am hotărât să cobor să caut cafea, ar fi fost bine să fi găsit instant. Nu era, am urcat din nou cele patru etaje ascultând zgomotele de pe scara blocului, închipuindu-mi ce fac oamenii după acele uși.

- Ana ești bine?
- Hai Iulia, tu abia acum te-ai trezit, te aștept să mergem la țară.
- Așa repede, dacă o să-ți fie rău?
- Nu mi-e rău, îmbracă-te și vino odată!
- Ana, nu reușesc să vorbesc cu el.
- Lasă, o să fie bine, ia-ți haine de schimb pentru Albert și pentru tine, s-ar putea să rămânem peste noapte acolo.
Am fugit rușinată că trebuia să fiu lângă ea, în loc să-mi fac gânduri negre aiurea, am încurcat străduțele, m-a salvat memoria lui Albert și-am ajuns în cele din urmă.
- Cum te simți? am întrebat-o gâfâind din cauza efortului.
Strada ei era cea mai abruptă iar eu destul de obosită.
- Mă plictisești. Nu vezi că sunt bine? Și știi ce înseamnă asta nu? Nu mai e timp mult Iulia, hai la tata.
- Înainte nu ar fi bine să trecem pe la spital, le cerem niște sfaturi, îți schimbi...unde ți-e fluturașul?
- Nu mai am nevoie de el. Am visat că eram pe un deal înalt, de fapt o potecă ce urca în munți pentru că mirosea a pământ de pădure și erau multe frunze căzute. Mergeam spre o biserică, am trecut pe lângă un cimitir și m-am înfiorat, tu erai cu mine și-mi spuneai că e bine când visezi biserica, apoi am rămas singură, se făcuse iarnă, eram pe drumul ce duce spre biserica de la țară, malul se înălțase mult, Mirko și Andrei erau jos, voiam să sar să ajung la ei dar a venit mama, era așa cum o mai văzusem în pozele când era încă tânără, m-a luat de mână și mi-a zis că mai departe nu am voie să merg, că ea așa vine mereu până acolo, și ne așteaptă să ne întoarcem acasă.

Mamaia ei ne așezase deja în față farfuriile cu mâncare, nucul ei umbrea curtea, moșul bodogănea chinuindu-se să pună o plasă de țânțari la geam, iar eu stăteam așa, cu ochii în gol, cu sufletul strâns grămadă , fără să știu de ce...pentru că nu era durere brută, era altceva, era dezamăgire, tristețe, neîmplinire și sentimentul că voi rămâne singură, că nu mă voi mai putea agăța de ea ca de un scop, va trebui să-mi caut de viață...ce viață!
- Am vorbit cu Mirko și a zis că după, va veni și te va lua înapoi, vei sta, dacă vrei desigur, în casa noastră, el nu va mai locui acolo, se mută cu tot cu Andrei în SantoStefano pentru că acolo are afacerile, acolo e și Dănuț...i-am stricat viața aiurea...de unde să fi știut...

Apoape de plecare a sunat telefonul ei, aveam impresia că se face că nu-l aude, vorbea cu Albert.
- Ana e Mirko!
- Răspunde-i tu, zii că dorm, nu pot vorbi acum...
Am luat telefonul și m-am îndepărtat de ea, hotărâtă să-i spun lui să vină, nu știu de ce voiam să vină.
- De soțul meu nu știi nimic?l-am întrebat cu glas slab, rușinată că aduc în discuție problema mea într-un astfel de moment.
- Nu știu Iulia de el, nu a mai venit la noi, nu nu am timp să mă duc, încerc să mă obișnuiesc cu Andrei, e trist mereu, venim acolo, să nu-i spui Anei.
- Sigur n-o să-i spun, poate vrea și el să vină, te poți duce să-l întrebi tu?

N-am mai stat mult. Am chemat un taxi și-am plecat spre satul ei.

În treacăt am încercat să îmi fac o impresie despre oraș, dar fie că strada principală pe care mergeam era nouă și poate din acel motiv clădirile erau ba în construcție ba dărâmate, fie că șoferul, un bărbat libidinos mirosind a transpirație și a picioare nespălate, mă deruta cu discuțiile lui lipsite de importanță, legate doar de chestii materiale, pentru că n-am reușit să văd ceva ce ar fi putut să-mi rămână întipărit în minte.
Am ieșit repede pe autostradă, am traversat o cale ferată, am trecut apoi cu greu și destul de încet printr-un sat de țigani care nu se sinchiseau mai deloc de mașini, privindu-ne peste umăr sfidător, de parcă le încălcam teritoriul și am ieșit în câmp.
- Aici a vrut Ceaușescu să facă un fel de bug, dacă mai trăia aducea toate corile din oraș aici...
Pe un deal destul de abrupt niște copii frământau lut, adulții de lângă ei, slabi, negri, cu pielea lucind în soare, îl așezau în forme pătrate.
Făceau cărămizi, erau atât de multe, stăteau stivuite în grămezi imense.
I-am lăsat în urmă și-am început să urcăm, strada se înalța parcă spre cer acolo , pe margini erau ruinele uzinelor, curțile lor erau acum pustii și neîngrijite.
- Știi Iulia, așa sunt toate fabricile din țară. Sau erau, mă trimitea mama să-i duc lu’ tata mâncare caldă. Mă duceam când știam că are pauza la doisprezece, plecam mai devreme de acasă și-l așteptam în curtea fabricii. Peste tot aceeași brazi, garduri vii, bariere, hale și oameni derutați, transpirați ieșind buluc
...ieșind parcă din iad.
Mă așezam în iarbă, într-un colț lângă poartă pentru că portarul mă cunoștea și-mi dădea voie și mă uitam până mă usturau ochii la hala de unde știam că iese tata.
Mă plictiseam, el uneori uita și trebuia să mă rog de portar să-l cheme.
Într-o zi am găsit ascunse în crăpăturile pavajului din curte două familii de furnici, unele roșii celelalte negre. Drumurile lor nu se intersectau deloc, fiecare știa în ce direcție să meargă în așa fel încât să nu se întâlnească.
Și din curiozitate am luat o furnica roșie și-am băgat-o printre cele negre. Nu s-a întâmplat nimic, nu s-a creat rumoare, aceasta și-a făcut loc printre suratele ei și-a plecat. Apoi invers, una neagră la cele roșii. Nu-ți pot spun ecum au copleșit-o. Cât de repede, parcă-i simțeam disperarea.
Tata a ieșit între timp cu șorțul murdar cu pete de cositor, mirosind a fier, m-a mângâiat, a luat mâncarea și am plecat, nu direct acasă ci întâi printr-o poeniță de unde culegeam muguri de brad din care mama ne făcea sirop de tuse. Dar nu de asta mergeam ci pentru că acolo erau cei mai mulți fragi.
Și la țară, unde mergem, sus la biserică sunt, o să vezi ce aromați sunt.
S-a oprit și-a privit spre lacul care a apărut deodată când am ajuns în vârful dealului. Acum înțelesesem de ce am urcat atâta, era un lac de acumulare destul de întins, peisajul mi s-a părut deodată prietenos și pitoresc.
Șoferul mormăia odată cu vocea manelistului care scârțâia mono din casetofonul mașinii.
Versurile erau prea vulgare iar el rânjea uitându-se în oglindă la noi. Albert mă privea râzând și-mi arăta rațele sălbatice de pe lac, erau multe în pâlcuri dese, apa era limpede și-n ea se oglindea perfect celălalt deal.
La următoarea cotitură Ana mi-a luat mâna în mâinile ei reci și mi-a strâns-o cu putere. Am simțit, fără să știu de ce, un fior care mi-a răcit șira spinării pentru câteva clipe.
- Aici și-a dat mama sufletul! Uite în satul ăsta s-a născut, aici ne-am petrecut zeci de ani o săptămână din fiecare vacanță de vară.
M-am uitat la ea nu știu cum, ca la o soră, ca la un om pe care simți deodată că-l iubești din tot sufletul fără să-ți explici de ce, aveam impresia că într-adevăr numai acel sat putea să fie al bunicilor ei. Era așezat acolo unde se îmbinau două dealuri, casele, majoritatea albe și mărunte arătau împrăștiate ca niște firimituri de pâine în poala unui uriaș. Erau mulți copaci, drumul era pietruit, undeva la capătul lui se zărea o biserică, am ghicit mai mult după strălucirea turlelor de tablă.
N-am mai mers mult și am ajuns în satul ei. Drumul șerpuia urcând un deal, era prost pietruit, când am trecut podul de lemn am avut senzația că ne clătinăm și m-am uitat cu mirare la Ana.
- Ce-i? Era mult mai rău dacă erai acum pe pod, ai fi avut senzația că e cutremur, dar e rezistent să știi...până la următoarea revărsare de ape...
Am zâmbit amândouă, ea și-a sprijinit capul pe umărul meu, părea extrem de obosită sau poate era de la emoții, mâna care se mai afla încă transpirată într-a mea, tresărea uneori de parcă atunci voia să-mi mai spună ceva dar se razgândea între timp.
Se făcuse liniște în mașină, șoferul cred că și-a dat seama că ea era bolnavă și a oprit muzica, a închis geamurile pentru că praful care închidea drumul în urma noastră de parcă pătrundeam într-o altă lume, intra și înăuntru. Mirosea ciudat, a bălegar și a iarbă a căldură, nu știu cum, era un miros nou pentru mine.
Satul părea pustiu, casele erau aliniate perfect pe ambele părți ale drumului, parcă toate erau costruite de aceeași mână, nici una mai mare decât alta, colorate strident. Lipseau oamenii, era vremea amiezii poate de aia, poate stăteau undeva la umbră, coroane bogate de salcâmi țineau soarele captiv în desișul lor.
Am coborât în apropierea unui dâmb, deasupra era o troiță cu un Isus prost cioplit, sângele din răni i se prelingea macabru și parcă prea roșu în comparație cu pielea albă, prea albă, ca de var. Am citit inscripțiile, de fapt am rămas uimită, numele aveau rezonanță rusească, m-am uitat spre ea...
- Da, satul se zice că e de moldoveni veniți după război, tata zice că eu semăn leit cu bunică-sa care era rusoaica venită cu bărbată-su cu tot și stabilită aici. Cine să mai știe Iulia, bunicul meu din partea mamei a făcut Academia militară în Germania, al doilea război l-a prins acolo, ăsta de aici, a tatălui meu a dezertat din armată, a omorât o groază de ruși, pentru că necinsteau fetele din sat când au venit să ne elibereze...cine mai știe...poate-s doar povești, nu mă pricep și nici nu m-a interesat...

Era acolo și o fântână acoperită, cu băncuțe de lemn de jur împrejur, mi-am amintit că Ana spunea cum că aici se adunau femeile să se jeluie despre viață și despre muncă, tinerii aici poposeau seara să se despartă, mi-am închipuit-o pe mama ei înconjurată de multe femei cu batic și cu șorțuri colorate, explicându-le despre nenorocirea fetei ei. Odată dar nu demult, prea repede chiar.
Mâna Anei s-a desprins de a mea, am simțit-o tremurând, i-am cuprins umerii cu brațul încercând s-o încurajez cumva dar tremurul ei era atât de puternic încât îmi străbătea cumva și mie corpul.
- Gata Ana, ești acasă de-acum. Liniștește-te!
- Nu mă simt bine, mi se face rău.
S-a chircit ca atunci în vârful munților și a început să vomite un lichid verde.
Verde era și iarba măruntă împestrițară cu flori de mușețel din jurul nostru, și copacii aveau prea mult verde...era vară de fapt, deși așa mi-a rămas în minte acel moment.

- A schimbat tata porțile, pe astea le-am ținut ani întregi degeaba, mama nu le-a prins, sunt aduse de dincolo, le-a făcut tata în fabrică, era mândru că o să aibă porți diferite, de fier.
Taxiul a dispărut într-un nor de praf, în urmă am rămas noi două pentru că fiul meu se chinuia să prindă niște pui de găină.
- Cum se cheamă mamă păsările să vină la tine?

În curte ne-a întâmpinat iarba înaltă și o cățea bătrână care până a ajuns în fața Anei a mers doar târâș, de parcă se închina unei arătări.
- Hera, fată ce bătrână ești! N-am lipsit mult doar. Unde ți-s puii?
Nu-i răspundea dar și-a lipit scâncind capul de pieptul ei slab și-a închis ochii. Erau căprui, deosebit de blânzi, nu mi-a fost nici o clipă frică de ea.
- Unde e tata, Hera? E venit sau tu păzești casa asta singură?
De parcă ar fi înțeles cățeaua s-a ridicat sprintenă și a început să latre făcând ocolul nostru cu o viteză uimitoare, de parcă abia atunci și-a dat seama că i s-a întors stăpâna. S-a oprit apoi în fața porții, ieșind și intrând, ignorându-l pe Albert care uitase de găini și încerca s-o mângâie.
- Nu fetițo, nu acum, mai târziu mergem, după ce mă odihnesc puțin, ai și tu răbdare că mai e timp.
De pe prispă sau auzit pași târâți și a apărut un bătrân, prea bătrân parcă pentru a fi tatăl ei.
Ana s-a întors într-acolo și iar am simțit firele invizibile care leagă oamenii, părinții de copii, iubiții între ei, acele schimburi de emoții eterice și mi s-a strâns stomacul.
Nu-mi plac revederile poate și pentru că n-am fost niciodată pusă în situația de a-mi dori să reîntâlnesc pe cineva...Nu-mi plac nici începuturile, sunt încărcate de emoții nejustificate și obositoare.
Iar lacrimi, prea multe lacrimi, prea multe inimi strânse și mâini frământate a disperare, voci triste și cuvinte grele.
M-am retras într-un colț de curte privind spre ei cum stau așa nemișcați fără să-și spună nimic, poate își vorbeau doar sufletele lor...am cărat gențile pe prispă și i-am lăsat acolo. Nu puteam face nimic, ce rost avea să zic ceva. Bătrânul avea mâinile imense, îi mângâia într-una spatele Anei, îi cuprindea apoi fața între ele, fața ei era mult mai mică și prea albă parcă, era fiica lui, copilul care-i ducea mâncare, care se juca în părul de pe pieptul lui când se întorcea de la serviciu și se întindea pe pat, în camera în care mama ei broda la mașina de cusut pe bluze de vară, pălării de soare cu flori de câmp.
S-a lăsat moale iar bătrânul surprinzător de ușor a luat-o în brațe și a dus-o în casă.
I-am urmat ca o umbră eu cea care trebuia să știu tot.
Camera, unde a așezat-o pe un pat vechi, avea ferestre mari și o perdea cum nu mai văzusem demult, pe pervaz o cană cu o lumânare înfiptă în făină, pe marginile patului două candele fără lumină.
Semăna la aspect deosebit de mult cu camera ei din oraș, o copie a fotoliului ei de acolo se afla într-un colț, pe pereți erau tablouri cu portretele ei și a-l fratelui ei, un goblen cu un cerb într-o pădure, un alt tablou cu pisici și o icoană fără chip.
M-am apropiat de ea încercând să disting ceva acolo în fibrele lemnului negru.
- E veche Iulia. Are peste o sută de ani, într-un timp venise cineva să o cumpere dar mama n-a vrut s-o dea, când aveam coșmaruri mă ridicam și o înhățam tremurând din perete. Mi-o puneam sub pernă și reușeam să mă încurajez.
Înăuntru era răcoare, o ușă mică și îngustă ducea spre o altă cameră unde trebuia să cobori un prag înalt. Acolo nu era decât un cuier cu oglindă, un pat, soba și un raft suspendat pe care era așezat un serviciu de boluri pentru diverse mărunțișuri culinare:sare, piper, zahăr, făină, scria pe ele. Și mai era un dulap de bucătărie păstrat într-o stare perfectă, cu vitrină și borcane cu gem.
Am aflat că era făcut de mama ei, înainte să se stingă dar nu a mai vrut nimeni să-l folosescă, l-au ținut ca să le amintească...ce inutil!
M-am întors, ea aprinsese cele două candele, tatăl ei îi aranjase două perne mari și deschisese televizorul de parcă nu știu ce confort i-ar fi asigurat bietul de el. M-am așezat lână ea și-am simțit asprimea patului.
- E prea tare, nu ai altul să-l schimbăm?
- Nu, nu trebuie, e bine așa, aici am dormit tot timpul apoi în camera cealaltă când o vegheam pe mama.
Toate cele spuse de ea până atunci căpătaseră viață, erau reale, puteam în sfârșit să le văd nu doar să-mi imaginez.
- Iulia, eu acum o să încerc să dorm puțin, îmi simt sufletul greu, e prima dată când nu mai știu dacă am făcut bine sau nu, poate trebuia să rămân cu ei, deși ceva m-a tras să mă întorc, mi s-a înfipt ideea în minte deodată, că eu aici trebuie să rămân, uite, acum am ajuns și tot nu simt liniște, probabil o să sfârșesc la fel de neliniștită...
- Ana, ne putem întoarce, îl sun pe Mirko, sunt avioane, în câteva ore sutem acolo, ce rost are să te pedepsești așa, ce rost a avut să vii aici unde simt că e doar durere, marea acolo trebuie să fie caldă acum, străzile pline de oameni, Mirko și Andrei ar fi fost lângă tine, simt eu că tu nici măcar n-ai vrut să lupți și nu știu de ce...
- Păi cum să poți muri când vezi atâta frumusețe dragă! Hai, du-te și fă turul casei, vezi că în camera de dincolo de sală, cea bătută în cuie, e bibliotecă, poți să citești, poți să și scrii, acolo e cel mai liniște și e multă lumină. Dacă ți-e foame, du-te la tata, de fapt vezi că el e rușinos de aia nici n-a mai intrat... că ești tu. Trebuie să vorbești mult cu el, altfel fuge de tine.


„ s-au dus deja două zile, e groaznic să locuiești la țară, părul meu e aspru și încâlcit tot timpul nu știu de ce, mâinile mi s-au asprit, Albert e murdar mai toată ziua, seara apa din balie, așa se zice, balie, se face neagră, săpunul scârțâie aiurea și se strânge ca brânza pe care ne-o facem singuri din lapte de la vaca mătușii Anei, când ne clătim.
Ziua e extrem de cald, păsările umblă cu aripile desfăcute și cârâie enervant de tare, vântul nu adie deloc, oamenii trec la amiază ca niște fantome spre case unde se odihnesc până aproape când apune soarele. Apoi se întorc pe câmp și vin seara odată cu vitele care stârnesc praful drumului și miros de balegă.
Noi ce adăpostim la amiază sub un nuc imens cu crengile desfăcute pe jumătate din casă, sub el e o masă lungă și niște scânduri susținute de țăruși ce servesc în loc de scaune. Mă simt grozav de străină față de acest mod de viață, nu reușesc să mă adaptez cum se zice deși poate nici nu-mi doresc simțind asprimea traiului lor.
Ana a fost bine doar prima zi, în noaptea celei de-a doua a adormit, s-a trezit apoi în miezul nopții și-a început să țipe, vorbea cu cineva, mi-era frică să mă duc la ea, m-am încurajat și-am urcat pragul, era așezată la marginea patului, ochii îi erau goi, nu mă cunoștea, de fapt privea parcă prin mine continuând să vorbească repede și clar de parcă o pusese cineva să recite. Am zgâlțâit-o puțin, m-a privit, în acel moment am simțit-o că-și revine apoi a căzut leșinată. Și-a revenit însă repede și mi-a zis că nu-și mai simte corpul deloc.
Într-adevăr o mână îi atârna fără viață la marginea patului.
Într-o clipă de disperare am început să o masez, ea mă privea fără să spună nimic, am simțit că-i este frică nu știu de ce, din cauza pupilelor ochii ei păreau negri.
Atunci mi-a părut rău că am acceptat să fiu cu ea, doar atunci, pentru că nu a mai suferit mult.
I-am șters fruntea tanspirată, am schimbat-o, hainele îi erau ude, nu știam de ce am crezut că de la acel efort al minții ei bolnave, i-am ridicat capul, i l-am potrivit pe umărul meu și-am mângâiat-o pe frunte până a adormit.
Nici n-o simțeam, abia tresărea nu părea s-o doară nimic, poate depășise faza aceea acum erau ultimele zvâcniri ale vieții , era atâta liniște în ea.
A doua zi dimineață își revenise doar atât cât să mă recunoască, mă privea doar, fără să vorbească.
- I-a tăiat mortea graiul, a oftat femeia oacheșă cu care trăia tatăl ei. Venise și ea între timp și era destul de utilă, știa să facă focul în sobă într-un timp record, ea se ocupa de mâncare în locul meu, eu nu reușisem deloc să învăț că lemnele pentru ațâțat trebuie să fie doar uscate și subțiri, hârtia trebuie pusă între ele, apoi ușița musai închisă” să-și ia vânt focul”
Albert își găsise prieteni, se ducea cu ei să aducă vacile seara, să cumpere bomboane umplute cu miere pe care le mânca cu tot cu hârtia în care erau învelite, pentru că nu se mai putea desprinde. Era roșu în obraji și avea un chef de viață molipsitor în el, îi plăcea mediul.
- Tu nu vezi ma’ ce curat e aerul, bei lapte proaspăt, poți țipa cât vrei, te poți murdări...

Starea Anei se degrada parcă mai mult cu fiecare oră, era ciudat că începusem să mă obișnuiesc cu ideea și mă credeam egoistă și nepăsătoare din acest motiv. Era realitate, avea să moară, era deja pornită pe acel drum, nu-mi mai rămânea decât s-o ajut pe cât posibil pe o ană care nu mă mai cunoștea, care nu mai era conștientă nici de ea, care își aștepta moartea să vină să încheie ce începuse cu câteva zile în urmă.
Ce rost avea să mai spun cum se miorlăia mătușă-sa...” n-a mai avut timp săraca să fie fericită, să meargă la deal în Iazul Dracului, acolo unde are via și unde știau toți că ea și cu taică-su o sădiseră, ce rost avea să audă, pentru că sigur auzea bocetele alea inutile și enervante...
m-am chinuit urcând dealul bisericii în acea zi să-l sun pe Mirko să văd dacă plecase să-l anunț că trebuie să se grăbească.
Nicăieri în sat nu aveam semnal la telefon.
Erau pe drum, asta m-a liniștit puțin, Ana părea că mai rezista, eram groaznic de obosită și mă gândeam că așa trebuie să se fi simțit și ea când o veghea pe maică-sa din aceași cameră, nu foarte demult...
Hera urla în fiecare noapte de ți se încreșțea pielea, ziua curtea se umplea de lume, un du-te vino obositor, parcă veneau în pelerinaj la o sfântă, așa intrau de smeriți, vorbind în șoaptă și frământându-și mâinile.
Deși erau aceeași oameni care o blamaseră când purta un copil în ea, care refuzaseră apoi să o ajute să-l încreștineze...m-am gândit puțin răutăcioasă că doar curiozitatea îi aducea s-o vadă.
Ana avea momente scurte de luciditate când mă îmbrățișa blând cu privirea ei verde și clară, atunci iar simțeam că e femeia aceea de la malul mării pe care o admirasem și simțem cum inima mea palpită dureros.

Sau cine știe poate era sufletul, acolo în centrul inimii sau două palme deasupra inimii de carne cum îmi povestea ea...