„Dragă Vally,
Terminat misiunea stop. Plec astăzi, sosesc București mâine 23 aprilie 7.50 stop. Vali”.
I se părea că telegrama lui își ia zborul de la ghișeul poștal înconjurată de o anume aură misterioasă. O delegație plictisitoare privind construcțiile de locuințe prezentată drept „terminat misiunea”. Subliniată prin acel „stop” apărut pe neașteptate ca o diversiune bine pusă la punct. Desigur că funcționara care i-a preluat mandatul îl consideră un ins greu de la „secrete”, criminalist cu carieră, din capitală, poate chiar de la interpol, sosit cu acoperire la Baia Mare pentru o anchetă criminală ultrasecretă. Iar Vally și Vali erau probabil numele conspirative de care se tem chiar și cei mai fioroși răufăcători de pe mapamond. Cine știe ce societate de detectivi particulari superdotați față de care Allan Pinkerton și James Bond păreau băiețandri cu pantaloni scurți! Restul textului curgea în clar mai degrabă pentru derută și mascarea mesajului final. Căci ce putea însemna: „Plec astăzi... sosesc București 23 aprilie 7.50?” Și din nou „stop”! Un mesaj important nu se transmite niciodată mură în gură, fiindcă toate sunt pândite și interceptate. Numai un novice ar fi luat afirmația telle qu'elle pe când un experimentat ar fi mai degrabă înclinat să îi atribue un înțeles contrar celui pe care îl afișează în fața tuturor.
Cină la restaurant și în timpul cinei îl rugă pe chelner să se intereseze ce spectacol de teatru ar putea viziona, el fiind liber toată seara. „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu? Ah, da se va duce cu siguranță, adăugase el și părăsise localul după ce oferise un bacșiș generos. Ca să fie remarcat și ținut minte de către chelner.
Oricine se va interesa de mine, chelnerul îl va trimite la teatru în timp ce eu mă voi duce la gară. Ha, ha!
În tren avea locul 9 la cușetă, jos dar îi spusese controlorului că va dormi la 10, sus, lucru cu care însoțitorul său fusese bineînțeles de acord, pentru ca în final să se răzgândească, rugându-l pe acesta din urmă să nu se supere.
Călătorea cu un maramureșean în vârstă și cumsecade care nu făcu nici o obiecție, deși în mintea lui își spuse că musai domnul are o minte sucită rău de tot. Dimineața în București opri taxiul pe strada sfinții Apostoli, deși Vally locuia ceva mai înapoi pe strada Sapienței.
E mai bine. Nu se știe niciodată cine poate să ceară relații despre mine șoferului. Cumpărase un buchet mare de lalele, astăzi cu trandafirii nu mai știi cum o dai și sună emoționat la ușă. Odată, de două ori și a treia oară, scurt. Semnalul convenit. Nici o mișcare. Blocaj. Ceva suspect. Mai încercă o dată dar, fără nici un rezultat. Confuzie. Dar incitant! Vally trebuie să fie la serviciu. Scoase cheia pe are o căpătase de curând și pătrunse în apartament pe care îl găsi gol și contrar așteptărilor, nici un bilet din care să reiasă că Vally primise telegrama și l-ar fi așteptat. S-ar fi putut duce acasă la el dar cum hotărâseră să se căsătorească în curând, renunță.
Își spusese el aseară că mesajele importante sunt interceptate întotdeauna dar nu se gândise că tocmai al lui nu va ajunge deloc la destinație. O căută pe Vally la serviciu și când auzi în receptor „Imediat, domnule,”, el închise sec. Este și aici un mister. Dar o să îl dezlege el. Își prepară nestingherit o gustare, bău două pahare de vin și optă pentru o baie reconfortantă. Apa era fierbinte și se simțea bine. După baie va căuta o carte de aventuri și va citi până când somnul i se va insinua sub gene ca o jinduită și binemeritată recompensă.
Telefonul!
Nu, e soneria. Se înfășoară rapid cu un cearceaf și ia papucii roșii de plajă. Dacă cel de la ușă sună și dispare? Deschide ușa atât de rapid încât bietul poștaș când îl văzu apărând așa de brusc în fața lui, în alb de sus și până jos, crezu că are de-a face cu o stafie.
- O... telegramă, bâigui el întinzându-i borderoul pentru semnătură.
Pe oricine îl iei prin surprindere, reacționează spontan, natural. Deci sincer, Semnează fără să îl slăbească din ochi, deschide și citește:
„Terminat misiunea stop. Plec astăzi sosesc București mâine 23 aprilie 7.50 stop. Al tău Valli”. Și izbucnește într-un hohot de râs pe care factorul nu poate să-l înțeleagă. Drept pentru care fu rândul lui de data asta să se îndepărteze în vârful picioarelor, dar cu spatele. Partea proastă este că o luase fără să vrea, în sus, deși nu mai avea de împărțit corespondență nimănui. Dar acum ce să mai facă? Ãsta cu cearceaful, cine știe ce o fi cu el, că nu pare în toate mințile. Când ajunse pe palier și distanța dintre ei se mări, se simți mai în siguranță și auzi o bușitură zdravănă. Cineva deschisese la intrare și din cauza curentului ușa din spatele individului cu cearceaful, se trântise cu atâta zgomot, încât mai mult intui că acesta rămăsese pe dinafară.
Și eu ce mă fac acum? Dacă nu intră în casă, nici mort nu mai trec prin fața lui. Uite-l că se întoarce și dă să intre. Cucu! Acum se plimbă pe lângă ușă de parcă nici nu i-ar păsa. Și cum flutură faldurile cearceafului pe el mai ceva ca pe Ovidiu în fața primăriei din Constanța!
S-a închis ușa. Hm! Asta nu făcea parte din scenariu. E nelipsitul neprevăzut de care ai parte în orice anchetă. Și zevzecul ăsta de poștaș nu mai pleacă o dată de pe palier! E nevoie de raționament. Rapid, lucid și mai ales fără panică. S-a întâmplat și altora. Ce îi pasă lui dacă eu mă plimb meditând prin fața ușii și nu în spatele ei?! Poate mă interesează transcendența sau nirvana. Diogene umbla pe străzi ziua în amiaza mare cu lumânarea aprinsă iar Salvador Dalli se arăta când avea chef, fără veșminte. Toți oamenii de geniu sunt considerați de către vulg, scrântiți. De către vulg... Fără ca ei să fie scrântiți. Uite-l că a dispărut. Sună la apartamentul de deasupra.
- Da, vă rog. Lumina am plătit-o, televizor nu avem, ce mai doriți?
- Sst, vorbiți mai încet, doamnă.
Șoaptele lor nu se mai aud acum.
- Un etaj mai jos este unul în pielea goală, doar cu un cearceaf pe el. Îi sticlesc ochii și nu lasă pe nimeni să treacă pe lângă el.
- Eu sunt femeie serioasă, domnule.
- Mai încet că dacă ne aude... Eu cred că a scăpat de la balamuc și dacă o fi și din ăia periculoși, brrr nu știu cum să mai scap eu de aici. Uitați-vă încet, îl vedeți, nu?
- Nu cumva o fi vreun șeic, sau emir? Aoleu, au venit și arabii peste noi!
- Sigur nu, că nu-și pun burnusul pe pielea goală. Și când mai duc eu restul de corespondnță? Hai să sunăm la poliție.
- Sau la spitalul 9?
- Uite, coboară cineva.
- Mai bine să nu îi spunem, să vedem...
O bunicuță cu geantă și umbrelă. Pantofi cu toc: țoc-țoc, țoc-țoc. O treaptă, două, trei. În dreptul ferestrei, lângă un lămâi decorativ, un cearceaf pe alocuri ud pare să înfășoare din cap până în picioare o statuie din acelea pe care le dezvelește primarul prin parcuri.
A cui o fi că dimineață nu era aici?
Se apropie neîncrezătoare, o înțeapă cu umbrela și o simte moale. O dată, de două ori. Până când aceasta face o voltă neașteptată cu dreapta ridicată ca pentru o lovitură de kendo arătându-și dinții.
- Ha, să nu dai că îți scot ochii!
Zâmbet larg, dezarmant.
- Ce timp frumos e afară doamnă! De ce nu vă duceți să faceți o plimbare prin Cișmigiu? Sunt sigur că o să vă priască. Sărut mâna stimată doamnă.
Bunicuța coboară mai departe și până se pierd din vedere, nu contenesc să își facă semne prietenești cu mâna. În hol se întâlnește cu un tânăr având mai multe cărți sub braț. Nu se aude ce îi spune dar în golul din casa scărilor se vede gesticulând energic după care fandează surprinzător cu umbrela și pleacă râzând.
Tânărul urcă îngândurat. Și când ajnge la momentul critic, statuia îl așteaptă impasibil. Ca un Sfinx hotărât să ceară probabil o nouă vamă la trecere. Se oprește trei trepte mai jos studiindu-se în tăcere.
Apoi:
- Fericit cel ce cunoaște necunoscutul.
- Și nefericit acela care se încumetă dincolo de mine, fără să îl fi cunoscut.
În rest mutism, imobilism ca într-o tragedie clasică. Mai departe, pleacă fără alte incidente.
Între timp se aud zgomote și tropăieli, pașii grei ai unor oameni care urcă zorit. Și apar patru haidamaci cu o targă și prosoape ude.
- Gata băiatul, ora închiderii! Hai să ne grăbim că se face apelul de seară și te dă absent.
- Stați așa că eu am alibi.
- Asta e partea proastă dragul meu, că toți nebunii au câte un alibi.
- Eu sunt un om sănătos. Și liber! Mă înțelegeți voi? Atâta doar că ușa, s-a închis în urma mea.
- Păi aicea e tragedia domnule, că la noi toți nebunii sunt în libertate și de aici necazurile. Hai că noi suntem patru, orice opoziție este inutilă.
Șfichiuie prosoapele. Îmbulzeală, lupte. Se deschide ușă după ușă. Gemete, urlete.
Per pietà.
Cei patru pleacă să raporteze misiune încheiată, ducându-l legat pe targă și fără să mai facă vreo anchetă.