A trecut mai bine de un an de când ne-am întors de la copii. De fiecare dată când am încercat să reiau scrisul în jurnal simțeam o reținere, poate pentru faptul că în câteva rânduri am recitit mai multe consemnări anterioare și asta mi-a dat numeroase motive de a reflecta la tot ce am scris.
Astăzi m-am decis să reiau acest obicei, chiar dacă nu o voi face cu regularitate. Pe vremea când scriam constant aveam parcă un echilibru, o măsură, o oarecare liniște. Când ne-am întors am avut senzația că ceva s-a schimbat în comportamentul lui Mihai. Nu îi pot reproșa nimic în mod evident, a păstrat aceeași atitudine creând aparența că totul e ca la început numai că există un simț anume al îndrăgostiților pe care îl exercită privitor la persoana iubită. Acest simț atrage atenția atunci când ceva nu merge bine. Mihai pleacă cu aceeași regularitate la pescuit, nu lipsește de acasă, nu se îmbată, nu face scandal, se ocupă cu aceeași dragoste de casă și de grădină.
Atâta doar, atenția asupra lui Adam a devenit mult mai concentrată. Petrece mult mai mult timp cu el și pentru el. A scris un volum de povești pentru copii pentru Adam. După ce l-a tipărit l-a și înregistrat pe CD. M-am mirat și am cerut explicații dar mi-a spus că dorește să îl trimită și Evei. Flori îmi mai aduce, e în continuare prevenitor, e atent și merge cu mine în vizite, la cumpărături sau oriunde îl solicit. Remarc pe fruntea lui un șir de cute nou apărute, parcă peste noapte. Cutele astea nu dispar nici când doarme.
Despre vizita la copii aș putea să scriu pagini întregi, reproducându-le după reportofon. Le-am ascultat de nenumărate ori cu aceeași plăcere. Seara, când ajungeam la culcare, eram năucă. Primele două zile mi-au rămas bine întipărite în minte.
Eva este o zvârlugă brunetă, cu păr mult și creț, cu o fețișoară albă ca laptele. Degetele lungi și picioarele frumos conturate îmi dau certitudinea că va fi o fată frumoasă și îndelung curtată.
Ioana își intrase cu bine în rolul de mămică, plină de griji și de importanță. Peste tot avea cărți și publicații despre îngrijirea, hrănirea și educarea copilului. Hrana sănătoasă și servită la timp și în cantități controlate, era o prioritate. Am și certat-o în câteva rânduri pentru că exagera, ajungând ca un produs tipic al societății americane. O îndemnam mereu să alăpteze la sân cât va dori copilul, dar uneori mă lua în râs. In prima dupăamiază, când băieții erau singuri în oraș, Ioana a ieșit, pentru puțină vreme, după cumpărături. Am rămas singură cu nepoata mea. Gânguritul dulce, freamătul mânuțelor ce mă mângâiau pe piept și gurița mișcând a supt m-au făcut să îi dau sânul meu. A supt de parcă aș fi avut lapte. A adormit după câteva secunde, cu o mână ținându-și trofeul. Brusc mi s-a făcut dor de Adam. Ce ciudată senzație! Am dorit să sun acasă dar fusul orar îmi demonstra că nu e o oră tocmai potrivită pentru un telefon așa că am amânat sunatul. Am rămas pe gânduri încercând, pentru a câta oară să stabilesc gradele de rudenie corect dintre mine, Mihai, Ioana, George, Adam și Eva. Totuși tatăl Evei era fiul soțului meu, frate vitreg cu fiul meu dar și unchi. Liniștea și zâmbetul Evei, cu sfârcul umplându-i gurița, îmi provocau un val de căldură. Am revăzut-o pe Ioana când era la fel de mică. Câte griji aveam pe atunci! Costel era mai mult plecat, banii erau puțini și atent drămuiți. Toate grijile zilnice, dintr-o țară în eternă tranziție, le duceam singură pe umeri, cu inconștiența vârstei și puterea de rac, care își dorise acest mariaj, luptând cu mulți dintre cei ce nu îl aprobau. Poate am dorit să dovedim ceva dar am rămas să dovedesc singură, mult timp, poate prea mult timp. Înainte de a pleca din nou într-una din lungile lui călătorii i-am permis să aibă relații sexuale cu alte femei dar să îmi spună totul. Și dacă nu i-aș fi permis? Cred eu că nu ar fi avut? Dând acest verde, mă asiguram că am controlul asupra situației. Pentru toată durata acestor, enorm de lungi, călătorii pe mare mi-am propus să îi fiu fidelă, poate și pentru a demonstra altora și mie că vom reuși să trecem cu bine orice încercare, dar cu ce preț și cât de mare era acesta? Gândurile despre Costel mă bâzâiau ca niște muște. Am dat din cap energic și le-am alungat fără greutate. A fost și gata! Când a revenit Ioana, Eva dormea la sânul meu. Nu am auzit-o intrând. George și-a luat concediu și ne-am pregătit de botez.
În febra cumpărăturilor, a invitaților, a prezenței la biserică, am uitat că eram în America. Doar radioul și programele TV ne aminteau de locul în care ne aflam. Botezul creștin ortodox a reunit peste douăzeci de familii de români. Nașii erau niște medici tineri, veniți de mici cu părinții. La două zile după botez copiii au dorit să ne arate țara lor adoptivă. Am colindat din sud la nord și de la est la vest. Oamenii zâmbitori întâlniți la tot pasul, lipsa inhibițiilor și manifestarea liberă mi-au făcut o impresie excelentă. Mai vedeam câte un om beat sau drogat dar nu se întâmpla mai des ca la București.
Am făcut plajă și baie în aceeași zi în două oceane. Obositoare expediția, dar George a dorit să ne lase această amintire despre Atlantic și Pacific.
Taxiuri, avioane, rulote, motocicliști, autobuze, toate se mișcă rapid și obositor către o nouă destinație. La Niagara am văzut un tip care și-a dat drumul într-un butoi, în cascadă. Poate e prea multă libertate. Zilele au trecut repede și Mihai era fascinat de viața indienilor din rezervații. Adesea îi vizita, zăbovind câteva ore în preajma lor.
Înainte de plecare, am cumpărat cadouri pentru prieteni, rude, dar și medicamente pentru Sanda. Copiii au făcut câte un pachet pentru "ceilalți părinți". Când Ioana a strâns darurile pentru Costel, i-am strecurat în pachet un "ceva". Cumpărasem două perechi de cercei, cercei care îmi aduceau aminte de Narcisa și de vremea când eram foarte apropiate, iar pasiunea mea pentru Costel încă mai avea resurse. Am luat câte un cercel din fiecare pereche, i-am pus într-un plic și i-am strecurat în pachet. Își va aminti oare Costel de acel "două plus unu"? De fapt ce voiam să demonstrez? E neimportant dar a rămas undeva o amintire dintr-o perioadă fierbinte din viața mea.
La revenirea în țară am redevenit aceeași Dalia, bunică și mamă, iubită și răsfățată.
La Sanda m-am dus singură, i-am dus medicamentele și niște fleacuri ce aminteau de George și familia lui, de America. Nu am uitat un CD cu poze. Lupul stătea cuminte pe podea iar Sanda mă privea întrebătoare. Într-un târziu mi-a spus:
"Nu ai venit numai pentru a-mi aduce darurile. Este ceva ce te frământă, poate nu știi ce este dar ceva este."
"Da, Mihai a căpătat niște cute pe frunte și petrece mult mai mult timp cu Adam. Ieri seară a căutat în bibliotecă harta Spaniei și a privit-o îndelung."
"Probabil că dorește să finalizeze călătoria la Santiago."
"Poate, dar nu mi-a spus nimic."
"Relația voastră este O.K.?"
"Nu-i pot reproșa nimic, dar acel simț al femeilor îmi spune că ceva nu e în ordine."
"Dacă ai vreun semnal concret să-mi spui."
Apoi am pălăvrăgit despre fleacuri. Am ajuns acasă și Mihai era cu harta în față și cu un carnet în care nota câte ceva, din când în când. Adam s-a apropiat de el și a cerut să urce pe genunchi. Mihai și-a scos ochelarii și a abandonat studiul. Se juca cu Adam privindu-l cu intensitate. L-a mângâiat cu palma stângă pornind din creștet și coborând spre gât. A repetat mișcarea și am recunoscut gestul pe care îl făcea cu mine cu multă vreme în urmă. I-a prins căpșorul între palme și l-a sărutat îndelung pe frunte. După câteva minute, în care l-a ținut lipit de corpul lui, l-a luat în brațe, a mers la biroul lui, l-a așezat pe scaun și i-a aranjat în față câteva pietre, cristale de cuarț, o punguță cu pământ și un amnar. M-a înfiorat. Bănuiam că e vorba de un ritual de inițiere dar nu am intervenit. Mihai s-a așezat în spatele scaunului prinzând mâinile micuțului în palmele lui și, în timp ce îi plimba palmele peste obiecte, s-a oprit și a lovit amnarul cu putere. Scânteia așteptată s-a răsucit scurt și alb. Gura lui Mihai era lângă urechea lui Adam. Tot acest spectacol straniu s-a repetat de trei ori, apoi Mihai l-a adus pe Adam pe genunchii mei. Era tăcut în timp ce se apropia din nou de birou. A pus obiectele la loc în sertar și a ieșit pe terasă. Îl simțeam neliniștit, încordat, interiorizat. Era prima dată când nu-mi vorbea despre gândurile lui. Cornelia a intrat în cameră iar Adam s-a dus către ea cu brațele deschise. Am ieșit pe terasă. Mihai plângea molcom. L-am îmbrățișat încercând acea tăcere în doi care nu avea nevoie de cuvinte. L-am perceput ca absent sau poate se refuza dialogului mut. A intrat pe site-ul lui și a început să scrie cu febrilitate. Am apucat să citesc doar titlul care se refera la ceva în genul despre iertare. Să fi aflat cumva despre accidentele cu Costel? Putea înțelege că îl iubesc numai pe el? Putea înțelege că ce s-a petrecut nu a însemnat nimic pentru mine? Eram cufundată în întrebări la care nu găseam răspuns. Dacă m-ar fi întrebat direct, despre acele întâmplări, ce i-aș fi spus? Aș fi urmat sfatul Sandei, să neg? I-aș fi spus adevărul așteptând înțelegere și iertare? Despre iertare scrisese pe site și nimic nu era întâmplător. Am simțit nevoia să deschid discuția și să mărturisesc totul.
Mărturisește și te vei izbăvi.
Modul meu de a fi m-a îndemnat să amân clipa pentru altă dată în speranța că nu va fi un altă dată.
Era liniște. Lăcarii se acompaniau cu cu brotacii de grădină. Mihai privea cerul spuzit de stele.
"Voi pleca la Santiago. Doresc să mă împac cu mine și cu lumea. Cuvintele lui au tăiat noaptea ca o ghilotină. Am privit cerul și am căutat Calea Lactee.
Au trecut câteva zile de la acea seară și nimic nu anunța momentul plecării lui. Nu mai mergea la serviciu. Chiar dacă se pensionase încă mai lucrase dar acum nu mai mergea la serviciu.
Într-o seară a redevenit brusc cel de altă dată. Am vorbit mult, am făcut dragoste și ne-am culcat. După un timp l-am simțit când a coborât din pat și s-a dus la Adam în cameră. Urechea electronică a perceput vorbe pe care Mihai le rostea la pătuțul lui Adam.
A coborât, fără zgomot, pe scări, s-a asigurat că dorm și a deschis calculatorul. Într-un târziu am adormit dar el nu venise la culcare. Dimineață arăta ca un bătrân obosit".
"Drumul care-l fac va fi lung și anevoios. Ai aici un plic în care sunt tot felul de acte, polițe de asigurare, un testament."
"Pentru ce toate aceste masuri?" am întrebat cu o undă de îngrijorare.
"Poate că azi e "luni zi de întâi", acea dubletă a începutului, când e bine să îți faci ordine în viață, în casă și în sertare și să încerci să te împaci cu cu tine, cu lumea, cu Dumnezeu."
Am tâcut. Trebuia să plec la serviciu. Mihai mi-a adus cafeaua, un pahar cu suc de fructe și țigările. Stăteam amândoi pe terasă. Era preocupat în timp ce mușchii maxilarelor se contractau ritmic. Nările, puternic dilatate, întregeau pe acel care era "locomotivă" în viața multor oameni. Ne-am sărutat și eu am plecat. Când am venit pe seară acasă, Cornelia era cu Adam în curte, dar Mihai plecase. Pe adresa mea expediase un mail: "când vei ști că timpul se închide, caută capătul firului la Saint-Jean-Pied-du-Port. Pe strada care duce la Porte D'Espagne, la ultimul han, este o săgeată galbenă ce-ți poate lumina drumul."
L-am sunat dar mobilul era închis. Am simțit un fior rece prin inimă. Mai dispăruse odată tot așa brusc. Am stat să mă liniștesc apoi am intrat pe site-ul lui dar nu am găsit nimic în afară de acel "Despre iertare." I-am deschis sertarul de la birou. Deasupra săculețului său cu pământ era un bilet pe care era scris de mâna lui: ULTREYA!
Am adormit cu greu, încercând să-l invoc în fel și chip, dar toate încercările mi-au fost în zadar. Am adormit cu greu și a doua zi eram frântă de oboseală. Toți colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă. După prânz m-a sunat Cornelia și am sperat că îmi dă o veste de la Mihai dar, ea mi-a spus că Adam nu se simte bine. Am plecat imediat acasă , am mers cu băiatul la doctor, dar totul părea în ordine, numai că acel plâns, alternat cu scâncete, nu se opreau cu nici un chip. I-au fost prescrise niște sedative ușoare care și-au făcut efectul, dar pentru scurt timp. Nu puteam face abuz așa că nu i-am mai dat medicamente. Seara, târziu, când a reânceput o partidă de plâns, l-am luat în brațe și am început să-i cânt, așa cum îi cânta Mihai, când era micuț. Pentru câteva minute s-a potolit
dar a început să plângă din nou. Nu știam ce să mai fac, așa că, l-am așezat la biroul lui Mihai, am scos din sertar toate pietrele, cristalele, punguța cu pământ și amnarul și i le-am așezat dinainte. Le-a atins cu palmele și s-a potolit brusc, așa cum începuse. Am lovit amnarul așa cum îl văzusem pe Mihai că făcea. Scânteia lungă și albă l-a făcut pe Adam să înceapă să râdă, ca apoi să întindă mâinile să-l iau în brațe. L-am dus la culcare și totul a reintrat în normal. Au trecut deja câteva zile dar eu nu primisem nici un semn telefonic sau electronic, cu toate că eu am tot încercat. Eram în dificultate, așa că, am sunat-o pe Sanda. Mobilul ei era închis iar pe fix mi-a răspuns robotul: "ați sunat-o pe Sanda. Sunt plecată dar după lătratul sonor vă rog lăsați mesaj. Sunt plecată pe Calea Lactee și vă rog să reveniți după 27 iulie, ham!" Mihai era plecat cu Sanda la Santiago?! Uitând că între ei era numai o prietenie puternică și veche, m-am lăsat cuprinsă de gelozie. Mi-am revenit curând, dar nu știam ce să mai fac. Adam se simțea bine dar eu nu mă mai puteam odihni, măcar. Mi-a luat ceva vreme până am decis să plec după ei, spre Santiago de Compostela. Cei 8oo de kilometri de drum pe El Camino Santiago de Compostela îi voi face cu mașina. Am răsfoit însemnările lui Mihai, lăsate pe birou. Am rămas pe gânduri. Îmi va aduce acest drum rezolvarea conflictelor legate de mine? Mihai lăsase tot felul de citate din scrierile celor care parcurseseră El Camino. Voi căpăta acea claritate în gândire la care se făcea referire în acele citate? Îl voi regăsi pe Mihai al meu?
Fratele lui Ioan apostolul, sfântul Iacob, era unul dintre cei trei martori la "schimbarea la față".
Am dus mașina la o revizie amănunțită, am făcut plinul, am umplut mașina cu bagaje și am pornit la un drum, pe care cu ani în urmă, nu credeam că voi fi dispusă a-l face. Harta lui MIhai îmi arăta punctul de plecare, acel Saint Jean undeva în nord vestul Franței, la granița cu Spania. Înainte de plecare m-am oprit la biserica la care fusese botezat Adam. Preotul-pictor era acolo și parcă mă aștepta. Mi-am privit chipul zugrăvit pe perete în timp ce l-am salutat cu un "sărut mâna, părinte". Același "Doamne ajută", plin de căldură, m-a învăluit, apoi preotul mi-a spus: "La capătul fiecărui drum vom începe un alt drum, pentru că drumurile noastre nu au sfârșit. Doar credem că ni se închide cercul timpului dar el este fără de margini și se reia până la izbăvirea noastră." M-am înfiorat, de parcă auzeam cuvintele lui Mihai: "Când vei simți că timpul se încheie, caută-i capătul la Saint-Jean-Pied-du-Port." Cuvintele lui Mihai răzbăteau sub bolta pictată. M-am rugat îndelung, apoi am plecat mai liniștită.
Drumul până la "capătul timpului" l-am făcut în patru zile. În tot acest răstimp, am tot încercat să iau legătura cu Mihai sau cu Sanda, dar totul a fost inutil.Vorbeam des acasă așa că eram liniștită.
Adam era bine și se juca zilnic cu cristalele lui Mihai.
Am ajuns la destinație. Am găsit hanul dinspre Poarta Spaniei. Am cerut o cameră și, la auzul numelui meu, hangiul s-a înclinat și mi-a spus că am o cameră rezervată. Am urcat în camera pe care o rezervase Mihai. Gazda mi-a oferit un plic și un baston cioplit dintr-o creangă decojită. Mânerul se încheia cu simbolul ce pornea întruchiparea "spațiul iubind timpul." Mi-am privit tatuajul de pe piciorul întins pe lângă baston. Parcă vedeam havuzul de acasă. Bastonul, pe care mi-l lăsase, era rugămintea de a parcurge acel drum pe jos. În plicul voluminos am găsit câteva cochilii de scoică, simbolul pelerinilor, dar și amintirea acelei nopți de iarnă la mare. "Realitatea noastră este acolo unde ne este gândul", parcă era unul din citatele lui favorite. Dacă El Camino oferă tuturor călătorilor o poveste de dragoste, eu venisem cu ea de acasă. Poate că în altă viață Mihai mi-a fost tată și toate acele înclinații ale mele către bărbații mai maturi au fost căutări ale lui.
Dimineață am mâncat bine și am cerut gazdei permisiunea să las mașina acolo pe timpul călătoriei. Mi-am procurat un rucsăcel în care nu am știut ce să pun mai întâi. La început l-am burdușit dar apoi am început să scot din el puțin câte puțin. În afară de reportofon și telefon am păstrat câteva schimburi de lenjerie, o pereche de adidași și obiectele de igienă personală. Când s-au ivit zorii, hangiul m-a trezit și mi-a înmânat un "carne" pe care aveam să-l vizez din loc în loc. Doream să mai lenevesc dar hotătârea mea era de a încerca să trăiesc în ritmul astral.
Săgeata galbenă mă purta spre o mare aventură. Am ieșit prin Poarta Spaniei, hotărâtă să ajung la primul popas, ROCENVALES, la mănăstirea Real Colegiata. Hangiul îmi indicase mănăstirea și doream să parcurg acest El Camino pe ruta iacobină. Am lăsat în urmă biserica Notre Dame și casele cochete, cu pereți albi și cu acoperișurile roșii. Am pătruns în Þara Franceză a Bascior. Drumul m-a purtat până la poalele Pirineilor. Peisajul se schimba, încet încet apărând arbuști. Ceilalți călători aveau ritmuri diferite față de mine. Puțini erau aceia care parcurgeau drumul solitari, de obicei fiind adunați în grupuri de două sau mai multe persoane. La un momentdat am simțit că nu mai am aer, că am dificultăți de respirație. Am continuat drumul, micșorând ritmul și admirând alunii, mestecenii albi, castanii. Mi-am amintit de "două castane într-o coajă".
Pe drumul acesta au mers dealungul vremii arabi, romani, Napoleon, Sfântul Francisc. Am trecut granița Spaniolă pătrunzând spre muntele Txangoa, printr-o pădure de fagi. Până la trecătoarea Ibaneta, care avea să îmi deschidă drumul spre Rocenvales, am întâlnit numeroase fântâni cu apă rece și limpede. La intrarea în Rocenvales o călătoare stătea pe marginea drumului și plângea. Am crezut că are nevoie de ajutor și am întrebat-o de ce plânge.
"Aici a murit Roland" unul din cavalerii lui Charlemagne." Am lăsat-o să-l plângă pe Roland în liniște și mi-am continuat drumul după săgețile galbene. Intrată în localitate, am căutat mănăstirea Real Colegiata. Mi-am spus numele și am arătat carnetul de călătorie. Am fost găzduită într-o chilie curată. Un călugăr în vârstă mi-a adus o cutie de carton pe care era scrisul lui Mihai cu numele meu. In cutie am găsit două scoici pietrificate spate în spate, de parcă ar fi fost un fluture și alte câteva feluri de scoici. Am adormit cu gândul la Mihai și la Adam.