Pornind de la un material referitor la mijloacele media contemporane...
Presa noastră este așa cum este sau cum o merităm. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun cine ești. Cine insultă pe altul, pe oricine, pe sine se insultă. Deschid televizorul și când văd lucruri detestabile, închid. Cui prodest? Panglicăria a fost mereu la modă. Sub toți ceilalți. Pâine și circ să rămână plebea în ascultare. De ce acceptăm spectacole jalnice care ne trag în jos? Și la televizor și în viață? Greu de răspuns, dar uite că le acceptăm. De ce gradul nostru de cultură ca națiune, nu crește? O să spuneți că avem și vârfuri. Da, dar acelea sunt excepțiile. Datorită lor supraviețuim. Tâlcul este mai profund decât pare la prima vedere. De ce nu ne dăm seama că în loc să urcăm, de fapt stăm pe loc? Și a sta pe loc însemană de fapt a coborî. Pentru necazurile și tragediile vieții cotidiene, ne-am obișnuit să dăm vina pe mai marii zilei. Dar nu mai marii zilei ne-au depărtat de Dumnezeu. Ne-am depărtat singuri. Și singuri trebuie să ne ducem jugul, sau crucea dacă vreți. Călcarea legilor făcute de noi oamenii, atrage suportarea unor rigori. Dar călcarea legilor dumnezeiești cu atâta crasă și jovială indiferență, să nu ne aducă nici un fel de suferință?! Mai suntem și naivi pe deasupra. Sau ne prefacem? Dar când ajungem la greu, băgăm mâna în noroi și zvârlim în dreapta și în stânga. Măcar să ne răcorim. Și iarăși ne lăsăm cuprinși de mocirla morală care ne învăluie din toate părțile.
Suntem toți de acord că lumea noastră este (foarte) prost așezată și trebuie schimbată. Toți cei care vor să iasă în față, vin cu surogate în loc de soluții. Fiecare după cum vede problema, cere să se schimbe câte ceva. Fără să uite folosul personal pe care ar putea să-l tragă el din asta. In România s-au făcut legi și pentru câteva persoane sau un grup de interese. Acolo sus. Mai puțin cunoscute de noi ceilalți. Și dacă vom coborî cu sinceritate în adâncime, la scară individuală, eu despre mine, voi constata că nu sunt cu nimic mai bun decât alții. Poate chiar mai rău! Și atunci de ce nu încep schimbarea cu mine însumi? Pentru că nu pot sau pentru că nu vreau? Pentru că nu vreau să cunoască ceilalți punctele mele vulnerabile sau nu doresc pur și simplu să mă schimb? Aici este un mare secret dar și o mare de resurse la îndemâna noastră a tuturor. Și subiectul comportă în continuare comentarii și contra-comentarii. În viață nu există decât două drumuri, de la apariția omului și până astăzi: unul care urcă în permanență și unul care coboară în permanență. Dacă mă preocupă pe care din aceste drumuri mă aflu, mă voi strădui să apuc pe cel care escaladează muntele. Dacă însă mă complac, merg în dorul lenii, din rutină, din indiferență sau ignoranță, îl accept pe cel de al doilea, că este mai ușor. Acesta este larg, aproape toate îmi sunt permise. Sau îmi iau eu libertatea de a mi le oferi cu nonșalanță. Sau din frondă. Sau dintr-un orgoliu care se va dovedi (foarte) păgubitor. Și dacă m-aș întreba unde (va) ajunge fiecare dintre ele, aș deveni cu siguranță mai înțelept. Măcar pentru mine, că viața este foarte scurtă și nu ni s-a dat chiar așa pe degeaba. Să trag și eu ceva învățătură. Pentru mine sau pentru cei de după mine. Fiecare din noi poate să adâncească și să scormonească după adevăr.
Unde duc aceste drumuri de fapt? Până unde urcă unul din ele și până unde coboară cel de al doilea?
Primul duce la lumină, la adevăr, la viață. Pe scurt la Dumnezeu.
Al doilea se înfundă, merge numai în jos, spre întunericul cel mai din afară de care pomenește Biblia. Acolo de unde sufletele celor căzuți, nu se mai pot ridica fără ajutor de sus. Dacă mă interesează propria mea mântuire, mă voi strădui să nu mă abat de la primul oricât ar fi de greu. Nici un munte nu se escaladează fără efort. Dar acest efort nu mai are nicio o valoare dacă îl comparăm cu dumnezeiasca răsplată promisă de Dumnezeu celor care-L iubesc, fiilor Lui, moștenitorilor împărăției Sale.
Două drumuri...