„Nicio legătură nu se stabilește decât prin sânge” îmi suna în noaptea aceea în minte. Încercam să adorm, însă gândul că pe fereastra deschisă pot intra în dormitor umbre sălbatice nu-mi dădea pace. Luiza dormea adânc cu chipul pe pieptul meu. Răsuflările ei calde îmi zbârleau firele de păr de pe trup. Sfârcurile îmi erau ridicate ca două piramide și se izbeau ușor de nările ei umede. Þânțarii roiau deasupra noastră cu trompele pregătite de atac. Era trecut de miezul nopții când, de pe noptieră, căzuse poza mamei. „Sunt definitiv despărțit de casă” mi-am spus atunci. M-am ridicat ușor din pat și m-am îndreptat spre frigider. Am scos o bere rece să-mi potolesc somnul plecat după visare. Laptopul era deschis pe birou.Îi ascultam melancolic culer-ul. Nu mai scrisesem de câteva luni bune un text la el, dar era deschis pentru orice provocare. Uneori când mă așezam în fața lui aveam impresia că tastele fug ca și zilele de mine, ca și pozele sau tablourile din casă, ca și femeile ce plâng ieșirea din religie a bărbaților neliniștiți de hormoni.
Am ieșit din cameră pe balcon cu încă o bere și priveam spre blocurile care stăteau să cadă în putrefacție. Aveam impresia că sunt privilegiat să stau în fața lor ca un dictator. Le înjuram cărămizile din pântece, varul dezlipit de chipuri, ochii ferestrelor aglomerate cu perversități culese din reviste porno, dar mă enervau că mă ascultau și nu îmi răspundeau cu nici un gest.
La parterul blocului de vis-à-vis era o crâșmă non stop. Acolo ne adunam toți bărbații însurați, mai ales în zilele în care juca echipa națională de fotbal. Consuela, chelnerița avea grijă mereu să ne umple halbele de bere, să ne aducă alune sau semințe și să ne cinstească pe bănuții noștri cu câte o vodkă.
Domnul doctor Albert Haar, specialist în psihanaliză era la ora aceea în crâșmă. El nu dormea niciodată noaptea. Avea un program de somn în cursul amiezii. Stătea la masa de lângă fereastră și număra stâlpii fără becuri sau bucățile de moloz care cădeau ca stelele de pe clădirile cu rânjet roșu. Cu mustața lui curbată la vârfuri, cu căștile de la mp3 palyer în ureche, cu degetele înfipte în cărțile lui Stephen Hawking și cu dinții scârțâind a roți de tren semăna, mai curând, în noaptea aceea, cu prima pagină a unui ziar de scandal. Părea furios și încrețit la inimă că singura femeie din viața lui, Consuela, refuzase să îi descifreze cifrul de la barul cu whisky.
Mașinile de pe stradă erau parcate majoritatea pe trotuar, iar între ele abia dacă aveai cum să intri în bloc. Luizei îi lăsasem pe noptieră bilet că sunt jos la cârciumă. Nu suporta mă vadă în compania doctorului Haar. În urmă cu câteva luni acesta violase în liftul blocului o copilă de 16 ani. Procurorii l-au lăsat, însă, în libertate pentru că doctorul i-a convins că gestul lui făcea parte dintr-un experiment. Fata respectivă era vecina lui de palier, iar după accident s-a mutat din blocul nostru. Aflasem din presă că se mutase împreună cu familia undeva într-un sat din nordul Aradului.
În cârciumă erau doar doctorul Haar și Consuela. I-am cerut chelneriței să îmi facă o cafea tare și să deschidă televizorul. Aproape de cârciumă se auzea alarma unei mașini, iar pe trotuar defilau ca pe podium prostituatele cartierului. Mi-am aprins un trabuc cubanez și m-am lăsat ușor peste spătarul scaunului.
„Am încercat să mă sinucid” a spus doctorul către mine. Consuela nu era mirată. Se uita de parcă acest lucru era normal să se întâmple unui violator cu remușcări. Nici eu nu eram cine știe ce surprins, dar mă întrebam de ce ar face asta un psihanalist. „Eram la o pensiune din zona Voroneț. La cabana în care eram cazat venise o domnișoară din Franța. Anne-Caroline era numele ei și venea din orașul Avignon situat pe malul stâng al Ronului în departamentul Vaucluse, la 640 km sud-est de Paris și la 80 km nord-vest de Marsilia. Tânăra era studentă în anul doi la Institutul de Artă și Arheologie, din cadrul Universității Sorbona din Paris. Venise în România să studieze tainele ascunse ale îndeletnicirilor măicuțelor de la mănăstirile din nordul Moldovei, dar și secretul albastrului de Voroneț”.
Îmi plăcea să îl ascult pe Haar, mai ales atunci când îmi vorbea de experiențele trăite cu studentele străine. Era cunoscut în cartier pentru astfel de aventuri. Avea publicat chiar și un jurnal cu astfel de experiențe. Consuela a observat că mi se termină cafeaua și mi-a adus un pahar de coniac țărănesc, făcut în Vrancea. M-am apropiat de masa lui Haar, am scos cașeta cu trabucuri din geacă și i-am dat o columbiană. Consuela se așezase în spatele meu. Își plimba elegant unghiile lungi pe ceafa mea. În unele clipe mi-aș fi dorit să îi simt greutatea corpului peste trupul meu.
"Anne era înaltă, avea părul castaniu, ochii ei erau verzi, iar de cele mai multe ori purta fuste voalate lungi până în pământ. Aproape toate rochiile ei erau roșii și aveau corset. Prima dată am întâlnit-o la recepție. Își lua cheile de la cameră. Avea camera pe același palier cu mine, cu vedere spre râu, în timp ce eu aveam camera cu vedere spre drumul forestier. Mă nelinișteau zgomotele porcilor mistreți din zonă, în special pe timp de noapte. Liniștea o regăseam în cafeneaua pensiunii, unde Anne își rezerva în fiecare seară masa de lângă pianină, aproape de bar. Nu suportam să stau singur la masă, decât dimineața când obișnuiam să citesc ziarele. Proprietarul pensiunii avea grijă să ne aducă, încă de la primele ore ale dimineții, ziarele din oraș, chiar dacă trebuia să parcurgă cel puțin zece kilometri. În una din serile mele singuratice Anne s-a apropiat de mine și m-a întrebat de ce sunt disperat, de ce nu am grijă de sănătatea mea fizică și mintală, de ce nu mănânc nimic și beau doar cafea. Observase că nu dormeam noaptea, că fereastra de la camera mea nu era niciodată deschisă, că nu lăsam bacșiș la chelner, că citeam ziarele ca și când cineva m-ar fi urmărit, că eram îmbrăcat foarte gros. După aceste lungi observații tânăra studentă dispăruse din cafenea. Eu mă gândeam la răspunsurile pe care ar fi trebuit să i le dau. Nu eram obișnuit să răspund rapid unor întrebări care îmi cereau niște argumente despre stilul meu de viață, mai ales că ele veneau din partea unei domnișoare. Pe moment, m-am întrebat dacă nu cumva am greșit față de Anne, că nu i-am răspuns la întrebări, că am lăsat-o să înțeleagă că nu îi cunosc limba. Îmi aduc aminte, Robert, că m-am întors în camera mea și am deschis fereastra, era pentru prima dată când făceam acest gest de când venisem la cabană. Am ascultat în noaptea aceea cred că toate orătăniile pădurii. Îmi era frică. Stăteam cu perdelele trase să nu intre țânțarii. Pe pat aveam întinsă o cuvertură populară, iar sub ea îmi ascundeam ziarele pe care le citisem. După patru zile de plimbări pe drumurile forestiere am observat-o din nou pe Anne. Venea de la mănăstirea din apropiere. Ne-am salutat politicos și ne-am văzut fiecare în continuare de ale noastre. Eu mergeam spre cascadă. Eram îmbrăcat de această dată cu pantaloni scurți, un tricou alb și purtam în picioare sandale.
Seara când m-am întors în cabană Anne mă aștepta în dreptul ușii de la cafenea. M-a invitat la o plimbare prin pădure să vorbim despre decizia mea de a mă îmbrăca mai subțire. „Mereu punem pe noi lucruri care să ne ascundă. Fericirea mea este că tu le-ai tăiat ca din carne și poți acum să mă privești ca pe o gară lipsită de secunde și demență.” i-am răspuns.
- De ce murim atunci când intrăm într-o biserică străină, m-a întrebat, bulbucându-și ochii.
- Probabil că, pentru tot ce ne este străin trebuie să ne facem un nou botez.
- Dar nu mă lepăd de ce am printr-un nou botez?
- Nu, pentru că Dumnezeu nu se joacă de-a v-ați ascunselea. Îl găsești în toate bisericile același. E ca și cum același ceas bate la Roma, la Paris, la Moscova, în Irak, în Bollywood și în Tokyo, i-am răspuns.
Liniștea pădurii mi se părea absurdă în momentul acela. Abia atunci mi-am dat seama că scăpasem de fițele vitezomanilor din oraș, de muzica pe care o ascultau vecinii mei din bloc. Eram numai eu și Anne, călători clandestini printre copacii învățați să moară frumos, printre pietrele ce nu-și poartă grijile pe valuri, printre cozile de șopârlă ce-l plimbă ordonat pe Iisus pe culmile disperărilor noastre. Ane m-a luat de mână ca și când ar fi luat în palme primul fluture, m-a mângâiat pe frunte ca pe un copil abia născut și m-a sărutat. „Sărutul acesta este drumul pe care l-am făcut de la Avignon până aici. Inima mea este cavoul în care te las să intri” mi-a șoptit lângă ureche.
Spre miezul nopții ne-am întors la cabană. Nu am mai intrat în cafenea. Am urcat direct în camera ei. În spatele ușii era prinsă în cui o vestă galbenă de ploaie. În fața patului un cap de cerb stătea de veghe, iar de pe lustră coborau alge verzi. Patul arăta ca un câmp de floarea soarelui, iar pernele ca bulgării de zăpadă aruncați de copii pe ferestre. Anne se dezbrăcase complet și se privea în oglindă. Cu mâinile mele și-a învelit sânii ridicați, iar cu mâna ei dreaptă mă dezlega de hainele ce le purtam. Simțeam cum în chiloții mei se zbătea sfârcul meu de tată. Ne-am întins pe câmpul de flori galbene țesute. Mâinile mele coborau pe coapsele ei, în timp ce părul ei lung mă gâdila ușor pe piept. Era umedă și strâmtă între paginile-i lungi și albe, iar buzele ei pline de carne mă ascundeau de șoaptele valurilor râului ce fulguia sub fereastră. Era pentru prima oară când ea se dăruise unui necunoscut, iar pentru mine ea era a doua femeie din ziua aceea. Prima fusese fata cea mare a proprietarului cabanei, care în ziua aceea a insistat să îmi aducă ziarul în cameră.
Când m-am trezit a doua zi Anne era deja plecată. Îmi lăsase un mesaj pe noptiera din partea dreaptă a patului. „Îți mulțumesc că ai fost drăguț cu mine. Bulgării de zăpadă sunt roșii și asta pentru că nu mai sunt virgină. Orice legătură se stabilește prin sânge”. Atunci, Robert, mi-am dat seama că Anne devenise disperarea mea. M-am dus în baia camerei mele, am scos din borseta cu cosmetice briciul și mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Devenisem astfel criminalul propriului meu trup.” povestea doctorul Haar.
Consuela s-a ridicat și a stins lumina din cârciumă. Pe geamurile mari ale crâșmei intrau primele raze de soare. Era dimineață. M-am ridicat de la masa doctorului, am aprins un trabuc și am ieșit în fața localului cu chelnerița. „Este un început de zi destul de roșu” îmi spuse ea.
Avea dreptate, povestea doctorului nu mai era ca celelalte. „Înțeleg de ce a violat-o pe vecina de pe palier. Căuta motiv să își ia viața. Orice virgină îi amintește de Anne, iar orice dezvirginare înseamnă pentru el o nouă salvare, o nouă viață.” i-am spus Consuelei.
Când m-am întors în apartament, Luiza dormea exact cum o lăsasem din timpul nopții, cu fața spre tavan. Am luat biletul de pe noptieră și l-am citit ca și cum ar fi fost scris pentru mine. Am acoperit fereastra cu o pătură ca să fac întuneric în cameră și m-am întins lângă Luiza. „Nicio legătură nu se stabilește decât prin sânge” îmi suna în dimineața aceea în minte.