După o lună de armată am depus jurămîntul militar și am obținut prima învoire. M-am plimbat prin Parcul Izvor, am băut o bere... Mă simțeam stînjenit în uniforma militară, parcă făceam parte din altă lume, o lume care nu-ți mai oferea prea multe. M-am întors în cazarmă înainte de ora scrisă în biletul de voie.
Perioada de instrucție mă fascinează, învăț alfabetul morse. Osteneala mea este recompensată cu brevetul de specialist radio clasa a treia, avansarea la gradul de fruntaș și o scrisoare de mulțumire trimisă acasă de comandantul plutonului, locotenentul Sîrbu. Iau în primire și o mașină pe care se află instalată o stație de emisie-recepție. Cu ea plec în prima mea aplicație, la Brăila. Aici văd pentru prima dată Dunărea , în momentele de respiro, ducîndu-mă pe malul fluviului, unde îi vînturam apele prin palme, nevenindu-mi să cred că apa aceea care îmi uda mîinile, trecuse și stropise malurile Vienei, ale Budapestei... Ne pregătim pentru cea mai importantă acțiune militară, aplicația de la Cincu, de lîngă Brașov, la care participă toate armele. Comandantul regimentului, colonelul Brediceanu vrea să luăm locul întîi. Plecăm la Cincu peste două săptămîni, după întoarcerea de la Brăila. Misiunea mea este să tin legătura, în condiții deosebite, cu cazarma de la București. Reușesc acest lucru și la întoarcere sunt avansat la gradul de caporal, iar după examenul dat, primesc brevetul de radiotelegrafist clasa a doua, un brevet cu care nu mulți se puteau mîndri. Aceste succese mă recomandă pentru școala de gradați, unde comandant era colonelul Fogoroș, un militar pur sînge. Nu cred că am fost făcut pentru a conduce, de aceea refuz propunerea făcută și în cele din urmă sunt lăsat în compania mea și la intervenția locotenentului Sîrbu.
În armată, ciclul unu trece repede, fiind tot timpul ocupați cu programul de instrucție, orele de gardă și plantoanele, inclusiv umilințele de răcan, pe care trebuia să le îndurăm atunci cînd eram puși să pescuim în chiuvetă cu șiretul de la bocanc sau să ne dezbrăcăm cît ardea un băț de chibrit. Niciodată nu eram treji de-abinelea, tot timpul ne era somn. Ciclul doi abia se tîrăște, numeri zilele rămase pînă la liberare. Acum începi să auzi pe cîte unul strigînd „ hai liberare !”
Mai rămăseseră cîteva luni pînă la terminarea armatei și un eveniment important se produce, eveniment ce ne-a marcat pe toți, de la soldat la comandant. Turcii au ocupat treimea de nord a insulei Cipru, ceea ce a dus la consemnarea tuturor militarilor în cazarmă. Nimeni nu mai pleca din unitate. Cadrele dormeau la club, pe saltele improvizate, noaptea plecau mașini în direcții necunoscute, eram obligați să purtăm semnul individual la gît, primisem cîte trei încărcătoare cu muniție de război… Se dădea alarmă la cîteva ore una de alta. Așteptam din clipă în clipă să ne îmbarcăm în mașini și să plecăm .
Eram în dormitor, după ce servisem masa de seară. Sergentul de serviciu pe companie cam la această oră aduce corespondența. Nu mai primise nimeni nimic de cîteva zile. Mă strigă și îmi dă un plic, destul de voluminos. Era de la Nicoleta, care în ultimul timp îmi scrisese tot mai rar.