agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-30 | |
Mana de pamant pe care poti visa… e coltul pe care pasim cu totii… un set de legi, fragmente, sentimente si o magaoaie de tehnologie. Toate sub acelasi soare. Poti dormi fara sa stii de tine insa cu zambetul pe fata poti trece prin ploaie investmantat in aurul furibund catalogat. Am invatat sa zambesc in suflet pe timpul cand plangeam in bratele mamei, la sanul ei, langa care ma simteam protejata. Apoi am crescut firesc si nu m-am indreptat decat cu-n pas spre moarte. Cu celalalt paseam tacit, apasat cautand o groapa care sa ma mai tina… si uite ca am trisat. Am invatat sa ma echilibrez si sa ascult cu ochii deschisi. Mereu mai deschisi, cu respiratia grea sau cu aer suficient. Am balamtzat jocul si am mers pe proprii-mi pasi. Am bagat nasul in foile altora pentru a dovedi ca nu sunt o intrusa si apoi tot pe regulile altora am invatat sa traiesc. Sa rad in drum ca in acea zi, sa plang ca in toate zilele in mine. Si daca uit eu… sufletul nu va rata nici chiar o singura zi. Am mers pe muguri… un mugur-doi muguri… masculinul care ma invata sa admir si nu sa rup. Sa ma lovesc si sa nu rostesc. Sa privesc dar sa nu clipesc. Sa ascult durerea ca pe bataile unui orologiu prafuit si sa nu constientizezam ca sufar pe umila mea viata. Apoi m-am abatut de la ce era normal si-am luat firescul in gluma – pe el il pot crea eu. Insa linistea nazdravana a junglei plina de cuvinte m-a imbibat si atunci am putut deschide ochii spre real. Visul unei plutiri in deriva disparuse si roata era la mine. Am pipait puterea si ea m-a respins. Ca unei virgine i-am intins sperante si eu am murit in ele. Debusolata in taina frunzisului, incoltita vedeam lumina si cu toate astea ochii nu mi se luminau… si atunci am oferit aripi – si am primit noroi pe talpi sub cearsaf si spini pe pietre. Ma dureau picioarele, gandurile. Si atunci a aparut o alta creatura in tabloul pe care il pictam cu mana goala… si cu cat il conturam cu atat l-as fii sters. L-as fii innegrit. Se apropia de gene si parea straniu. Nu fugea, nu canta, nu tipa, nu se tocmea dar stia sa ofere… privire. Cu apa calaie clatea picioarele mele si daca eu le vedeam de broasca, el le investmanta in matase si devneam printesa pe care nu o cunosteam. Si pentru intaias data am avut curajul sa ridic privirea inocenta spre cer. Acolo am descoperit frunzisul fara de crengi, frunzisul fara de otel. Acolo m-am zarit pe mine. Era ca o oglinda, insa era atat de sus incat nu mai puteam atinge. Si fiecare norisor era parte din creatura. Sub el soarele se ascundea si tot el il lasa sa iasa dar doar pentru mine. Egoismul egoului. Si noaptea printre stele, in intuneric il simteam dar nu-l puteam vedea. Nici luna nu ma ajuta si inchideam ochii cu picaturi ce-mi umflau obrajii pana ce soarele iar rasarea. M-a invatat cum poate sa fie si al meu si l-am crezut – a meritat. Apoi pe cand mana sa nu-mi mai atingea gatul si sanul si nici macar piciorul gol ma cufundam in petale pe care tot el le presara in drum sa nu fiu singura… si ma pierdeam. Credeam in el dar nu ca intr-un Dumnezeu si asta pentru ca intelegeam ca Acela e pentru fiecare in parte – e totusi doar unul. Si noaptea trecea si lacrimile picurau in lumanare iar lumanarea ma ardea pe coapse. Nu-mi gaseam nici sutienul, si nici macar bucata de material ce-mi acoperea nuditatea. Nu mai vedeam cu ochii limpezi si atunci am priceput. Cuvantul e cel pe care il citesti nu cel pe care il simti – acolo e increderea care iti spune ca asta e o lectura buna-proasta dar acela niciodata nu va disparea in tablou sub negru si asta pentru ca noroiul de pe talpile mele e si-al lui si soarele ce se ascundea in palmele-i acum e si al meu. Si apa si aur si pamant – oriunde poti trai ingenunchiat insa – pentru ca doar asa poti oferi si ca omagiu si ca jertfa si onorul va veni… o zi… sau o viata… de parca ar mai conta. Doar un lucru e cert - Sunt pe mana de pamant pe care pot trai – eu nu visez.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate