Răzvan ieșise devastat din sala de lectură. Ca și cum ar fi zărit o fantomă dintr-un timp de care nu mai voia să-și aducă aminte. O fantomă ce împrumutase o mască într-un carnaval al răzbunării, cu care viața ne pedepsește câteodată. Laura și Sorana o priveau pe Antonia fără să se miște de pe scaunele lor. Înțeleseseră că între cei doi se consumase un dialog tragic, ce-i va face din acea zi ireconciliabili unul față de celălalt. Antonia așteptase atât de mult îndărătul nopților dureroase din spital revederea cu el. Și sperase, după ce făcuse cunoștință cu noua ei identitate, că revederea va însemna și începutul unei iubiri la care visase. Dar totul se tulburase. Ca o apă ce pătrunde pe un teren mlăștinos și rău mirositor. Șerpuind printre liane înșelătoare. Zăgăzuită de pereți abrupți, ostili, de netrecut. În acea clipă, Antonia revăzu literele înnegrite ale zodiacului ce parcă o avertizaseră în acea noapte de magie că între ea și Răzvan nu va putea fi niciodată nici măcar o scânteie de iubire. Își amintise acum deslușit că la câteva zile după ce rostise formula ce spera că o va lega pentru totdeauna de Răzvan răsfoise într-o seară zodiacul și găsise în ultimul capitol, numit “Răstălmăcirea zodiilor”, un fragment ce o tulburase. Pumnalul, zodia ei, insignifiantă în raport cu strălucirea sabiei, se putea transforma sub hotărârea destinului personal într-o zodie de aur. Pumnalul atașat sabiei se transforma în lance! Antonia devenise o lance căreia nu i-ar fi putut sta în față nici cea mai măiastră sabie din lume. Dar, odată devenită lance, previziona zodiacul, va căpăta un aer distant față de toți și de toate. Datorită alonjei sale față de orice armă din lume. Va fi plină de farmec în relațiile interpersonale și nu va ezita să abordeze fără complexe marginea îngustă și ascuțită dintre ceea ce este admis și ceea ce nu este admis în relațiile sociale. Ascendentul său față de celelalte arme o va duce la infatuare. La o răceală ce va ridica un zid impenetrabil între ea și semenii ce nu se vor înălța la standardele ei de frumusețe fizică. Ceea ce Antonia simțea că se și întâmplase. De aceea, pentru ea proiecția actuală a acelui bărbat pe care-l visase noapte de noapte într-un timp greu și negru devenise aceea a unui homuncul. Un bărbat care nu o mai atrăgea prin nimic, decât prin defectele lui poleite abil în trecut de ignoranța sa de fată bătrână. De dorința de a fi iubită de un bărbat la care râvneau atâtea tinere la fel de inconștiente ca și ea. Inconștiente de faptul că nu vei putea vedea niciodată defectele omului pe care-l venerezi. Oricât de evidente ar fi ele pentru alții.
În ziua următoare acelei întâmplări, Antonia purtase cu secretara facultății, d-na Zoicaș, o discuție ce făcuse cât zece lecții de viață. Se interesase de niște hârtii pe care le lăsase la secretariat privind vechimea ei la facultate. Căci încă mai visa să se desprindă de acel mediu și să plece într-un loc unde să-și pună în valoare pregătirea și noua înfățișare. Acum, după discuția cu Răzvan, mai mult ca oricând dorea să plece.
- Antonia, dragă, am auzit tot ce ți s-a întâmplat și în clipa aceea m-am gândit la ce este mai rău! Dar destinul a ținut cont de sufletul tău bun și te-a răsplătit cu un dar la care râvneai – stai liniștită, nu numai tu, ci orice femeie din lume: frumusețea! Vrei să pleci de la noi?
- Da, am alte planuri de viață și aici nu cred că le mai pot realiza...
- Iartă-mă că te întreb, eu sunt femeie în vârstă, am trecut prin multe, dar îți pot da un sfat, cum l-aș da fetei mele. Niciodată să nu cauți să pleci dintr-un loc unde ești apreciată, iubită, atât pentru ceea ce faci, cât și pentru ceea ce ești! Vei fi primită ca un ghimpe în altă parte. Egoismul, orgoliul altor femei le vor șopti că ai venit să le iei locul. Să iei de-a gata un lucru pentru care ele au luptat poate: o poziție privilegiată în fața șefului, un salariu bun, admirația masculilor ce până atunci roiau ca muștele numai în jurul lor. Câte și mai câte... Știu de iubirea ta secretă pentru Bobeică. Acum nu văd ce te mai împiedică să crezi că ea poate deveni realitate?
- Am avut ieri un dialog cu el și am realizat cât este de meschin, de slab sufletește. Că nu va fi în stare să iubească sincer vreodată. Și nu numai pe mine!
- Poate ai dreptate. Niciodată bărbatul ăsta nu mi-a făcut o impresie de om echilibrat. Deși este foarte bine pregătit. Moral, emoțional, este însă un zero barat. În viață trebuie să știi cum să lupți ca să îți găsești omul potrivit. Și, crede-mă, nu este un lucru prea ușor de la o anumită vârstă...Nu vreau să te jignesc cu nimic!
- Am luptat, să știți! Am luptat cu viața pentru ca Răzvan să poată fi al meu! Poate într-o bună zi veți afla tot adevărul despre lupta mea...
- Ascultă-mă, Antonia! Cu atenție! Am fost căsătorită de trei ori. Dar nu am fost ceea ce numim vulgar o femeie care a tocat banii și viața celor trei soți, și apoi i-a băgat la doi metri sub pământ. Nu. Pur și simplu nu am avut noroc în viață. Norocul, care se zice că și-l face omul, este alunecos ca un peștișor de aur. Când zici că îl ai în palmă, atunci scapă în valurile grozave ale vieții. Și nu-l mai găsești niciodată! Indiferent câte eforturi faci! Așa a fost și în cazul meu. Eram în primele luni ale activității ca secretară. Se îndrăgostise de mine administratorul facultății. Un om de vârsta mea. Harnic, modest și bun la suflet. Dar ochii mei s-au răstignit într-o bună zi pe crucea mare a unui chip frumos. Un profesor venit după o specializare în Franța. Lingvistică romanică. Dar “experiența” de viață dobândită de el pe podurile Senei m-a făcut să-mi pierd capul. Și odată cu el și virginitatea. Bineînțeles, că profesorul nu m-a lăsat să-mi fac iluzii deșarte și m-a condus nonșalant, fără urmă de regret, la un cabinet particular. Să scap de copil. Atunci am iubit și am suferit pentru prima dată. Și tot de atunci norocul care-mi surâsese alături de acel administrator cuminte și bun m-a părăsit pentru totdeauna. Deși am încercat de trei ori să-l regăsesc.
- Tulburătoare experiență de viață! murmură Antonia.
- Am trecut prin viață, fără să știu ce este aceea fericirea. Îmi este rușine să afirm asta după 40 de ani de căsnicie, dar ăsta este adevărul! Ascultă-mă cu atenție! Și învață, dacă poți. Iubirea este un urcuș greu. Împovărător. Pe un munte al cărui pisc te-a vrăjit prin claritatea cerului ce se reflectă în zăpezile ce-i atârnă pe fruntea de piatră. Vrei să ajungi cu orice preț în vârful lui. Faci orice efort ca să-l urci! Uman sau inuman. Ajungi în pisc și totul este minunat! Răsăriturile si apusurile văzute de pe el sunt magnifice. Dar într-o zi zărești un alt munte în zare. Cu piscurile înălțându-se mai trufaș, mai strălucitor în pulberea de soare. Și cobori muntele pe care l-ai urcat cu atâtea sacrificii. Te pregătești de un nou urcuș. De o nouă cucerire a înălțimilor. Fără să vezi că pioletul sufletului ți s-a tocit prin vremi. Că îmbrăcămintea de sentimente ce trebuie să te apere de furtunile vieții, dese și nemiloase, a început să se descoasă pe ici, pe colo. Că tălpile încălțămintei gândului au găuri nefirești de mari, ce fac ca la fiecare pas orice piatră cât de mică să îți zdrobească talpa. Toate se strică, se deteriorează alarmant de tragic! Înflorește, crește doar disperarea că nu vei mai ajunge de data asta pe vârful acelui munte. Disperarea, deznădejdea fetei bătrâne. Ca o floare neudată la timp. Uscată. Fără putință de a mai mirosi vreodată frumos. Există aici un bărbat care te-a iubit. Atunci când nu străluceai ca acum. Și care te va iubi mereu. Și tu știi asta...
- Felecan? întrebă Antonia, cu vocea sugrumată de o emoție instantanee.
- Da, Felecan. Nu pleca dintre noi! Cărțile tale, pe care atât de mult le îndrăgești, ca pe proprii tăi copii, ele nu te-au părăsit și nu o vor face niciodată. Și nici mulți dintre noi. Nu pleca spre un necunoscut ce te poate arunca în deznădejde. Nu da cu piciorul norocului de a fi înconjurată de oameni adevărați, ca acum! Vei păți ca mine!
Discuția aceea însemnase enorm pentru Antonia. Revederea cu Felecan fusese una de o încărcătură emoțională poate mai mare ca cea cu Răzvan. Antonia nu își putea explica de ce acesta purta o tristețe nerostită în ochi. Pe care nu i-o zărise niciodată, ori de câte ori stătuseră de vorbă înainte de accidentul ei. Trebuia să aibă o explicație din partea lui.
- D-le Felecan, am așteptat să te văd aici mai repede decât ai făcut-o. Mai ales că dumneata ai fost unul dintre cei pentru care accidentul meu a însemnat ceva...Voiam să-ți mulțumesc pentru tot. Pentru liniștea pe care mi-ai inoculat-o pe patul de spital. Pentru prietenia caldă, pe care am simțit-o în cuvinte și gesturi. Pentru vitrina asta minunată, cu noile ei manuscrise...!
- Mă scuzați, domnișoară Antonia, dar am fost plecat...
- Departe?
- La Dubrovnik...
- Croația...! Frumoase locuri...! N-am fost niciodată acolo, dar am auzit că Adriatica are un farmec aparte pe coastele ei.
- Așa este. Am fost să pregătesc alături de alți etnografi din sud-estul Europei apropiatul festival ce va avea loc acolo.
- Interesant! Ce fel de festival?
- Festivalul de vară, ce se organizează acolo an de an. Seri de muzică și poezie, spectacole de teatru. Și, de anul acesta, și o secțiune ce mă interesează direct: conexiuni etnografice în sud-estul Europei.
- Minunat! Munca dumitale este apreciată și afară. Ãsta este un lucru de care poți fi mândru. Spune-mi, voiam să te întreb un lucru care mă frământă. De ce, de când ai luat cunoștință cu noua mea fizionomie, de atunci, de la spital, ești mai rezervat? Parcă un pic mai trist...
- Nu, nu este adevărat! Este o impresie falsă...
- D-le Felecan! îl admonestă Antonia pe un ton tăios aproape, privindu-l adânc în ochi. Nu uita că sunt femeie! Și nu mă pot înșela... Te cunosc destul de bine. Ce s-a întâmplat?
- Nimic, v-am spus, nimic! Este o simplă supoziție de-a dumneavostră... nefondată...
- O femeie nu se poate înșela atunci când este privită de un bărbat. Lumina din ochii dumitale, cu care mă inundai în trecut, a devenit acum o palidă umbră. Să fie de vină schimbarea fizionomiei mele?
Felecan tăcea, mototolind formularul pe care nu apucase să i-l dea Antoniei. Ca și cum ar fi vrut să renunțe la a-i mai solicita cartea. Ca să scape de acel rechizitoriu. De clipa aceea stânjenitoare.
- Crezi că odată cu acest chip s-a schimbat și sufletul meu?
- Nu, nu cred asta...
- Atunci? De ce ești atât de reticent? De ce nu te comporți dezinvolt, ca înainte?
- Nu știu...așa simt...frumusețea asta mă inhibă...
- Erai obișnuit cu vechea Antonie?
- Da, era mai apropiată de gândurile mele...de modul meu de a fi...
- Și acum te temi că voi considera că frumusețea asta, care ustură, crede-mă, mă va împiedica să mă comport cu dumneata altfel decât o făceam înainte? Altfel decât o meriți pe deplin? Crezi că am devenit mai orgolioasă la adăpostul acestei frumuseți? Că privesc lumea de pe un piedestal unde cu greu mai pot urca alții? Spune-mi, fii sincer!
- Cred că odată cu frumusețea unui chip crește și impresia de superioritate față de cei din jur. O trăsătură împrumutată de noi, oamenii, de la zeii olimpieni...
- Infatuarea..! murmură Antonia, gândindu-se simultan la simbolistica superbiei lancei față de celelalte arme ale zodiacului arab.
- Da, infatuarea... Sau cel puțin așa cred eu...asta este umila mea părere...
- Și, crezi că dacă m-ai invita, să zicem, să ne plimbăm prin parcul din apropiere... Să mirosim teii în floare... Infatuarea mea, frumusețea, mă vor împiedica să accept invitația?
- Nu știu...
- Încearcă atunci! rosti Antonia cu o siguranță deplină în glas. De ce nu încerci? Sau poate vrei să mă inviți la Dubrovnik...! Nu am fost niciodată în Croația, pe Adriatica...!
- Ați merge cu mine acolo? întrebă bulversat Felecan, pe care modul de adresare direct, la care apelase Antonia, îi dăduse o rază de speranță.
- Dacă mă inviți, de bună seamă că aș merge!
- Atunci...îngăimă el timid.
- Atunci, să ne pregătim de Dubrovnik, nu? surâse Antonia, prinzându-l de mână.
Și simții din nou căldura aceea, care o copleșise pe patul de spital înaintea operației. Când acest bărbat îi împrumutase parcă ceva din tăria sentimentelor lui pentru ea. Din grija cu care o înconjurase acolo, pe patul de suferință, unde, de obicei, se cunosc sufletele mari, prietenii adevărați.
În seara acea, Antonia se scufundase în visarea-i obișnuită pe balconul apartamentului, privind la ploaia de stele ce picura pe umbrela mare a nopții. Apăruse luna și își amintise de noaptea jurământului rostit din zodiac. De luna aceea stoarsă ca o lămâie. Dacă atunci ar fi putut să guste din ea, ar fi resimțit doar gustul cojii aceleia de lună stinsă. Lună amară! Cum de altfel amare fuseseră și visele ei legate de Răzvan. Ca și gustul acela inconfundabil al morții prin care trecuse ca o cometă ce se sparge de crugul adânc al cerului. Acum luna își spălase obrazul în oglinda pleiadelor. Era o lună plină. Ca un parmen auriu. Dacă ar fi vrut să guste din ea ar fi văzut că este dulce, plină de o aromă necunoscută până atunci. Cum dulce era și acel sentiment ce o cutreiera. Că peste câteva săptămâni îl va însoți pe Marius Felecan pe coastele Croației. Va simți poate prima lui strângere de mână modelată de sculptorul acesta neîntrecut care este inima. Vor pluti pe Adriatica. Acolo unde ea, noua Antonia, va învăța să iubească pentru prima dată în viață. Cu adevărat.