agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-02 | | Pădurea techno “Petrece câtva timp singur în fiecare zi” Dalai Lama Prietenul meu ghiduș din născare, pipernicit printre bărbătoci semeți, cu greutate și funcții adecvate, găsește mereu câte ceva pentru a se face remarcat. În felul ăsta se înălță văzând cu ochii lui interiori la nivelul aspirațiilor de mărire din care l-a coborât un Dumnezeu nu prea darnic cu fizicul lui. Chiar și pe mine, deși n-ar fi cazul, pentru că nu sunt un bărbătoc încrezut, semeț și cu funcție, mă întâmpină de obicei entuziast, suflându-mi amuzat tot felul de noutăți sinistre. În timp ce mi le spune simte cum crește în înălțime. „Ai auzit? Bărbatul care a născut anul trecut poartă în burtă a doua sarcină.” Sau: „Ai auzit? Se anunță o inundare iminentă a coastei de est a Americii de Nord. Am citit în ziar. Oceanul va acoperi uscatul din New England până în Carolina de Sud. Am anunțat-o pe Tița (fiica lui) să se mute din New-York. Va fi prăpăd. Ai să vezi.” Sau: „Ai auzit? (Toate încep cu „ai auzit?”) Cuptorul cu microunde e cancerigen. Nu-i așa că n-ai știut?” După ce mă pune în gardă cu toate grozăviile astea, zâmbește mefistofelic și satisfăcut ca un spiriduș mulțumit de pozna sa. Deși, când e vorba de Tița, devine dintr-o dată serios și îngrijorat. Toate știrile astea șuierate cu infatuare de cunoscător absolut în materie de zvonistică științific poleită plutesc pe valurile înspumate ale mass-mediei anunțând zilnic tot felul de cataclisme neașteptate. Eu le ignor, ca să pot trăi liniștit, el le problematizează, deși s-ar părea că se amuză copios de cele mai multe ori. Acestea, cataclismele, își au epicentrul, desigur, în gura lui. Sau în capul lui. Pe sine se vede drept unicul supraviețuitor încă întreg la cap, deși a avut o operație pe creier și chirurgul se pare că a extras o bună parte din materia lui cenușie pentru curățat și împrospătat, uitând, pesemne, s-o mai introducă pe toată la loc. Este chiar acea parte cu aspect de miez de nucă destinată a-l menține în realitatea concretă. Derapajele lui în fantastic și senzațional sunt simpatice. De fapt, el varsă pe gură ceea ce-i vâră în cap mass-media. Zâmbesc de fiecare dată când mă sfidează cu o privire rece și-mi aruncă mereu amuzat: „Ai auzit? În timpul unei operații pe creier, chirurgul a găsit un vierme în capul bolnavului.” Mă întreb câți o fi găsit în capul lui, fără să-i mai spună ca să nu intre în panică. Azi a venit cu una și mai gogonată: - Ai auzit? S-a născut primul bebeluș cu un telefon mobil lipit de ureche. Râde satisfăcut de știrea inventată. Îmi dau numaidecât seama că vestea asta imaginară a construit-o îndelung în agenția lui particulară de presă (cutia craniană cu materie cenușie împuținată în urma operației) pentru că este un adversar înverșunat al telefonului mobil folosit peste tot în exces: pe stradă, în tramvai, în sala de spectacol. De când bibezii cu mobile lipite de ureche au invadat străzile nu știe cum să-i mai ironizeze și să lupte împotriva acestei maladii. Se războiește de unul singur, firește, neputincios, ca un anacronic luptător cu arcul îndreptat spre desișul de unde din atmosferă care hrănește mulțimea cu pâinea zilnică a comunicării. Se revoltă împotriva reclamelor cu E simplu: comunică! întinse prin toată țara de angajații firmei la care lucrez. Lumea chiar comunică de la mic la mare cu aparatele minuscule lipite de ureche parcă făcându-i în ciudă. Dar producătorii, patronii mei, nu se satură de bani și îndeamnă mereu la pălăvrăgeală ca să stoarcă de pe bietele voroave ale abonaților cât mai mulți bani. „Acum merg pe stradă. Acum am coborât din tramvai. Am ajuns în piață.” Propoziții nelipsite din rețelele de telefonie mobilă, enunțuri esențiale, aforisme profunde desprinse din Kant și Hegel fără de care mersul înainte al societății ar fi imposibil. Nu e de mirare că Jenică, fudul de urechi și invidios pe toți vorbitorii dezinhibați ai planetei, a avut această viziune comică (sau chiar cosmică) și repulsivă: un pui de om născut cu telefonul mobil atașat de ureche. Prin urmare nu un Făt-Logofăt din basme ancestrale, ci un Făt-Mobilfăt din zilele noastre. Mă gândesc: invenția lui are un temei. Centauri, sirene, grifoni populează fauna mitologiei transportând peste timp semnificația unor încleștări de forțe și a unor tipologii asumate. Îl avertizez pe Jenică cel revoltat că realitatea e pe cale de a crea noi monștri ai civilizației, mai hidoși decât sărăcia, singurătatea, falsa comunicare sau falsa solidaritate. Oameni-sandviș, cu cască sau cu mobilul lipit de ureche populează străzile noastre de azi fără să ne gândim la vreo asemănare între bizarele făpturi din trecut și obișnuitele personae care trec întâmplător pe lângă noi. Fără să ne gândim la vreo asemănare? Îi pun pe tapet informații culese de pe net și Jenică pică pe gânduri. Suntem doi gânditori. Să luăm de pildă centaurii, deși ar mai fi harpiile (cu cap de femeie și trup de pasăre), sirenele (jumătate femeie, jumătate pește), Echidna (fată frumoasă + șarpe), grifonii (jumătate leu, jumătate acvilă). Să revenim așadar la calul umanizat zis centaur. Îi citesc de pe net: « În timpul lui Ixion, regele Thessaliei, turme de tauri sălbatici rătăceau pe muntele Petion, devastând pădurile. Tinerii din regiune s-au urcat pe cai (care până atunci erau doar înhămați la care) pentru a-i goni pe tauri și a-i ciurui cu săgeți. Ei s-au contopit cu patrupedele devenind centauri, adică « împunge tauri », kentauro ». Informațiile astea mă distrează teribil și mă îndeamnă la multe speculații pe marginea truismului « suntem o specie de regn animal deși ne-am tehnologizat ». Îi propun să delireze sau să mediteze împreună cu mine: În țara lui Făt-Mobilfăt tehnologia a invadat orice colțișor al vieții sociale și spirituale. Trăim înconjurați de o groază de gadgeturi drăgălașe. Așa cum strada este luată cu asalt de mașini, încât nu mai găsești un loc liber pentru parcare, încât nu poți să mai mergi pe trotuar din cauza sclipitoarelor caroserii depozitate insolent, tot așa orificiile deschise spre a absorbi aer curat îți sunt înfundate cu crengile sofisticat ramificate ale pădurii techno. Trăim într-o pădure techno. Mergi liniștit pe trotuar când îți iese în față o mașină. Din orice ungher ești agresat de mașini. Cabluri îți atârnă pe deasupra capului. Automatele ne înconjoară și ne înghit banii. De la horcăitul filtrului de cafea dimineața până la hârâitul frigiderului și la utilizarea sumedeniei de gadgeturi, accesate târziu în noapte, toate par a povesti câte ceva despre viața lumii. Filtrul de cafea e un narator imbatabil. El îmi spune povestea lui Făt-Mobilfăt. O poveste inspirată din această pădure artificial construită din cabluri și rețele (vizibile sau invizibile) ce țintește spre fantasticul zugrăvit în basme. Dacă toate undele astea din atmosferă, întreținute prin aparatură adecvată ar fi dintr-o dată vizibile, ne-am simți copleșiți, ba chiar zdrobiți sub greutatea ce apasă spiritul nostru împuținat. Ne-ar presa atât de puternic încât ne-ar termina în scurt timp. Nu știu dacă n-a început deja să ne termine. Dar mie nu-mi pasă. Eu câștig bine la firma care întreține această rețea și trăiește din flecăreala zilnică a oamenilor. Jenică mă invidiază pentru salariul primit, barosan în comparație cu salariul minim pe economie pe care îl primește el de la stat și mă tachinează de câte ori i se ivește ocazia. El e tenor în corul operei și nici nu-și poate imagina ce sumă de bani câștig. Dacă i-aș spune, ar leșina. Dar nu-i spun. E oficial confidențial. Ce bine se apără bogații între ei! Să precizez. Eu nu sunt un bogat, deși câștig bine. Mă consider mai degrabă o victimă a câștigului. Asta pentru că muncesc de-mi sar capacele. Merg pe mâna lui Jenică, sugerându-i un început de basm spus chiar de filtrul meu de cafea azi-dimineață. În capul meu se îngămădesc fire epice nebăgate în seamă de concurență: - Nașterea lui Făt-Mobilfăt e o necesitate istorică la urma urmei. A apărut într-un moment de impas resimțit dureros în proza noastră tradițională. E o etapă corosivă în dezvoltarea narațiunii contemporane. Mama lui, Împărăteasa Techno, a făcut secole de tratamente ginecologice ca să reușească să-l aducă pe lume. Primul lui țipăt de izbândă s-ar fi pierdut în neant dacă nu avea emițătorul lipit de ureche. Așa, grație lui, tatăl lui Făt-Mobilfăt a aflat de venirea lui pe lume chiar în nava ce-l transporta spre una din planetele de pe Alfa Centauri. Căci tatăl lui, Împăratul mediatic din bătrânul nostru sistem solar, face dese delegații prin colțurile cele mai îndepărtate ale universului cunoscut pentru a-și extinde rețeaua și a face profit. În toate epocile profitul era prioritar. Îl obțineau prin războaie sau prin testarea pieței. Dacă bebelușul va crește într-o zi cât alții într-un an, în trei saptămâni își va deschide propria agenție de publicitate. A dovedit că știe să facă asta din primele clipe ale ivirii sale pe lume. Împărăteasa Techno exultă de fericire. După o lună de la naștere, niște paparazzi au filmat-o dansând pe muzică techno și au postat-o pe You-Tube. Ca s-o discrediteze (că ăștia n-au alt scop) și-au intitulat filmulețul „Baba techno”. Incredibil! Baba techno de pe You-Tube seamănă foarte bine cu mătușa mea Carolina. Noi îi spuneam Caro, cu accent pe prima silabă, fără a avea vreo legătură cu jocul de cărți, unde accentul cade pe a doua silabă. Ea avea cinczeci și opt de ani și era la fel de trăsnită ca baba cu piciorele rășchirate de pe You-Tube. Îi plăcea societatea, spunea bancuri, era drăguță și haioasă tot timpul. Știa să se facă plăcută. A fost căsătorită o lună de zile, după care unchiul meu a părăsit-o definitiv, fără explicații și scrisori de adio. A dispărut pur și simplu în pădurea techno. Era inginer de sunet la un post de radio obscur. Ea nu s-a recăsătorit. Se pare că nu s-a sinchisit prea mult în urma acestei pierderi. Asta spunea toată lumea, dar niciodată nu poți fi chiar sigur. Ea a avut întotdeauna o droaie de prietene și prieteni încă din grădiniță și liceu, cu care ținea legătura permanent. Vorbea la telefon ore întregi, transformând telefonul fix în mobil cu firul de zece metri întins prin apartament, dintr-o cameră în alta, de te împiedicai în el. După ce a apărut telefonul mobil nu s-a mai despărțit de el o clipă. Era prietenul ei de nădejde. Partener ideal. Plătea convorbirile cât un sfert din salariul meu pe o lună. Și din moment ce salariul meu e confidențial, vă dați seama... Putea să-și permită luxul ăstă pentru că stătea cu fundul pe o avere considerabilă. Din această pricină era invidiată de multă lume. O simpatizam foarte mult pe mătușa Carolina pentru verva ei, pentru energia ei, pentru viața trepidantă pe care o ducea la vârsta la care alte „babe” abia se târau până în piață și înapoi plângându-se de una de alta. E drept că tot timpul lua niște pastile pentru reglarea bătăilor inimii și i s-a recomandat să ducă o viață liniștită. Þi-ai găsit! Ea și liniștită! Era în centrul unei agitații permanente mătușa Caro. Planifica întâlniri, banchete, mergea dintr-un restaurant în altul șuetând la nesfârșit, participa încântată la nunțile copiilor prietenilor și cunoștințelor. „Luna asta am două nunți de la care nu pot lipsi” spunea la telefon, lăudându-se de fapt, făcâd caz de faptul că e foarte ocupată, amânând alte întâlniri. Era cunoscută de chelneri și glumea cu fiecare din ei. Ce mai! era o plăcere să o însoțești oriunde, cu toate că de multe ori nu reușeam să termin o frază că era sunată de două - trei ori de câte cineva. Până termina convorbirea uitam ce începusem să-i spun. Ea îmi amintea întotdeauna și eu continuam. Avea o minte brici. Un alt apel mă întrerupea în scurt timp. Asta se repeta de fiecare dată de câteva ori în timpul unei discuții. Un om de afaceri nu era mai solicitat telefonic. E simplu: comunică! Și mătușa Caro se întindea la discuții cât era ziua de lungă, ba și noaptea... A murit cu mobilul lipit de ureche. Dacă stau bine să mă gândesc, îmi dau seama abia acum că n-am cunoscut niciodată o femeie atât de singură. - Vezi de ce nu folosesc eu telefonul mobil? Undele alea îți virusează creierul. Ai văzut? - În cazul în care nu ți-a fost virusat cu mult înainte. - Lasă prostiile! Voi care trăiți din asta n-o să recunoașteți niciodată cât sunt de nocive. Sunteți niște criminali ocrotiți de lege, ți-am mai spus asta. Zi mai bine cum se termină povestea cu personajul Făt-Mobilfăt? mă întreabă Jenică, încântat de cursul conversației și de faptul că mătușa Caro a sfârșit așa, ceea ce-i confirmă teoria sa în legătură cu pericolul prezentat de telefonia mobilă. - Cum se termină povestea sugerată de tine și continuată de bâzâitul filtrului meu de cafea? am reluat reflexiv. Am să-ți spun mâine, după ce-mi beau cafeaua de dimineață. Cred însă că Făt-Mobilfăt va ajunge stăpânul lumii, iar mama sa, Împărăteasa Techno, va muri de singurătate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate