Capitolul IV – Donator universal

Mi-am luat din nou volumul Delirium Tremens în mâini. Simţeam că drumul meu era cu totul şi cu totul altul. M-am despărţit de croată, mulţi prieteni spunându-mi că fac o mare greşeală. Desigur, din punctul de vedere al unor oameni normali, ei aveau dreptate, dar eu nu mă consideram un om normal. Aveam aspiraţiile mele, iar Stjepanka nu-mi cunoştea limba, nu-mi înţelegea poezia şi nici nu era un partener de discuţie care să mă inspire sau să mă provoace. Trebuia să pun capăt acelei minciuni până nu se agravau lucrurile.

După despărţire, te-ai întors la marea, trista şi frumoasa ta fericire: singurătatea şi poezia. Lumea cea mai aproape de tine era Internetul. Acolo îţi petreceai ore întregi, evadând din viaţa cotidiană. Între timp, mai multe dintre poeziile tale circulau pe bloguri şi situri de socializare, stârnind un real interes. Pe Agonia.ro, Maria Prochipiuc îţi dedicase, exact de ziua ta, un articol intitulat „Ionuţ Caragea, omul născut pe Google“, iar Adrian Erbiceanu postase un comentariu în care te declara „Poetul născut pe Google“…

m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia
să-i spun Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească

degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar
la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament

mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie
declanşată de nevoia oamenilor
de a privi dincolo de nihilism

m-am născut pe o pagină de istorie
care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
transpusă în milioane de pixeli

am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
să nu mai spuneţi niciodată
că Dumnezeu este orb

De altfel, Adrian Erbiceanu îţi devenise un foarte bun prieten, susţinându-te în proiectele tale literare. Vorbeaţi aproape în fiecare seară la telefon, iar el îţi oferea numeroase informaţii extrem de utile, fiind un poet foarte atent la detalii şi precis ca un ceasornic. Totuşi, în ciuda „aromelor clasice“ pe care le emanau cuvintele şi sfaturile lui George Filip şi Adrian Erbiceanu, poezia ta îşi trăgea originile, prin Download, dintr-o sursă de inspiraţie total diferită: Internetul.

Doamne,
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hârtie
s-a înfiripat un link între cer şi pământ
prin care mă hrăneam,
prin care te downloadam
poezie

am învăţat să iau totul de la început
primul cuvânt a fost amintire

nu trebuia să construiesc
un alt turn Babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vânt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă, o iubire
care m-a făcut mai Om decât sfânt

prefer să rămân toiagul tău, Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decât să mă dărâme
cuvinte de dragul cuvintelor

pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger

Şi atunci când te aşteptai mai puţin, în viaţa ta a apărut o nouă iubire asemenea unui râu de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor.

Am fost hipnotizat când am văzut fotografia Ioanei de pe Agonia.ro. Avea ochii căprui, la fel ca ai Alexandrei, şi mai avea ceva misterios şi inexplicabil, atrăgându-mă ca un magnet. Dar când i-am citit biografia, mi s-a pus un nod în gât. Ioana avea 17 ani şi jumătate, fiind născută pe 10 februarie. Deci… era vărsător, la fel ca Alexandra, şi locuia tot în Moldova, mai exact în Buhuşi, foarte aproape de Piatra Neamţ. Asta ce mai însemna? Era o lecţie pe care trebuia s-o învăţ din nou? Mi se mai acorda încă o şansă deoarece trebuia să repar greşelile din trecut? Ceva din mine îmi spunea să mă feresc, ceva îmi spunea să nu ţin cont de „coincidenţe“ şi nici de diferenţa mare de vârstă. Aveam cu 13 ani mai mult ca Ioana, iar ea era încă o minoră. Dar, după ce i-am analizat textele, mi-am dat imediat seama că avea un talent aparte la scris şi era foarte matură în gândire…

Nu ai rezistat provocării şi i-ai lăsat un comentariu curtenitor, sub o poezie. Apoi aţi început să comunicaţi pe Messenger şi prin e-mailuri. Vă aflaţi în luna septembrie, anul 2006. Ioana era supărată din cauza unei despărţiri recente şi avea frecvent migrene foarte puternice. Trecea prin suferinţe asemănătoare cu ale tale şi încercai să o ajuţi cu sfaturi cât mai bune. Totodată îi scriai poezii, iar ea îţi făcea numeroase complimente, apreciindu-ţi ca nimeni altcineva talentul şi calităţile artistice. Erai bărbatul promis şi iubirea care trebuia să dureze Forever and Ever. Relaţia voastră, în ciuda faptului că vă aflaţi la mii de kilometri depărtare şi vorbeaţi numai pe Internet, s-a transformat într-un dialog foarte inspirat. Din dragostea voastră sufletească şi poetică s-a născut ideea nebună a căsătoriei. Nu trebuia decât să aştepţi ca Ioana să împlinească optsprezece ani şi să pleci în România …

La începutul lui martie 2007 am ajuns în Bucureşti. Gaby, fostul naş de căsătorie, m-a ridicat de la aeroport. Ne-am oprit la un Mall unde restul familiei sale făcea cumpărături. Ne-am revăzut cu drag, ne-am îmbrăţişat şi am stat un pic de vorbă. Ioana nu se afla departe, fiind cazată la o prietenă bună. Vizitarea acelei prietene fusese singurul pretext pentru a pleca din Buhuşi. A întârziat un pic şi avea emoţii. Am invitat-o la o cafea, într-un bar din Mall. O priveam şi nu-mi venea să cred că este în faţa mea. Ochii ei mari îmi blocau cuvintele. A zâmbit, i-am întors zâmbetul, şi după aceea totul s-a întâmplat de la sine. Peste câteva ore am plecat împreună cu trenul spre Constanţa. Ea dormea pe umărul meu, iar eu mă gândeam la toate lunile pe care le petrecuserăm pe Internet, aşteptând să o ţin în braţe. Când am ajuns, ne-am cazat într-o garsonieră pe care o închiriasem de la un bun prieten. Cât am stat la Constanţa, am vizitat punctele turistice, ne-am îmbătat cu frumuseţea Mării Negre şi ne-am iubit cu pasiune, recuperând tot timpul pierdut pe Internet. Ioana ajunsese să-mi cunoască părinţii şi le-am comunicat şi lor planurile noastre. Deja făcuserăm analizele medicale şi ne pregăteam pentru următorii paşi.

Însă, planurile voastre au fost stricate de telefoanele din partea familiei Ioanei. Când au aflat unde este fata lor şi ce aveţi de gând să faceţi, i-au spus să se întoarcă urgent la Buhuşi. S-a lăsat chiar şi cu ameninţări. Ioana s-a timorat şi ai simţit-o cum face pasul înapoi, dar tu nu voiai să renunţi la ea nici în ruptul capului. Nu după atâtea vise şi atâtea luni de aşteptare…

I-am spus Ioanei că după ce se întoarce acasă şi calmează situaţia, să facă tot posibilul să vină pe 11 martie la debutul meu literar de la Iaşi. De acolo i-am promis că vom merge împreună la Buhuşi şi voi rezolva toate problemele. Iar dacă familia ei nu era de acord, aveam de gând să ne căsătorim pe ascuns. Aşadar, am ajuns pe 10 martie în capitala culturală a Moldovei. Maria Prochipiuc s-a oferit să mă găzduiască pentru o noapte şi a profitat de această ocazie, invitându-i pe câţiva dintre prietenii noştri de pe Agonia.ro. Din păcate, Ioana mi-a telefonat în aceeaşi seară, spunându-mi că avea interdicţie de a părăsi oraşul. Eram trist, dar nu aveam încotro.

Lansarea s-a ţinut a doua zi, la Casa Pogor. Dumitru Scorţanu, editorul şi prietenul tău care te descoperise pe Agonia.ro şi te ajutase să debutezi în volum, era prezent şi se bucura foarte mult de realizarea ta. Printre invitaţi se afla Marius Chelaru, un critic atent şi sensibil care a vorbit pe de rost despre cărţile tale, dar şi Daniel Corbu, un poet care te-a înţepat pe timpul discursului, sfătuindu-te să nu-ţi mai explici poeziile.

Mă întreb ce va mai spune acuma, după noile mele destăinuiri. Dânsul mi-a oferit, la sfârşitul evenimentului, cartea sa, „Manualul bunului singuratic“, cu un autograf care m-a lăsat perplex: „Dragului nostru Ionuţ Caragea, majestuos poet of new generation, această aventură lirică, împreună cu gândul bun al lui Daniel Corbu“.

După lansare, ai fost invitat de Maria Prochipiuc, Daniel Bratu şi Cristina Rusu să vizitaţi statuia lui Eminescu din Parcul Copou, Plopii fără Soţ şi Bojdeuca lui Creangă. La restaurantul Borta Rece aţi închinat un pahar de vin pentru sănătatea voastră şi aţi făcut ultimele fotografii. După aceea, Maria Prochipiuc te-a condus la autogară şi, pe toată durata drumului până la Buhuşi, ai citit cartea lui Daniel Corbu. Ai descoperit încă un nativ al zodiei berbecului care scria o poezie mulată direct pe suflet. A devenit imediat poetul tău contemporan favorit.

Într-un final, am ajuns la Buhuşi, sperând că mai pot face minuni. Îmi luasem inima în dinţi, iar în mâini aveam două valize pline cu cărţi. Prima problemă de care m-am lovit în oraşul acela mic era lipsa taxiurilor şi a hotelurilor. Ioana a reuşit să vină la autogară şi am plecat împreună spre casa bunicilor ei. Lumea se uita cu mirare la valizele grele pe care le târam după mine, încercând să-şi imagineze ce puteau conţine. Sunt sigur că nici nu le trecea prin cap că poezia putea să aibă o asemenea greutate… După ce am ajuns, mi-am tras puţin sufletul şi mi-am început munca de lămurire cu bunica Ioanei. Părinţii iubitei mele nu erau prezenţi, deoarece mama ei muncea în străinătate, iar tatăl ei trăia în altă parte. Responsabilitatea creşterii Ioanei căzuse pe umerii bunicilor, aceştia voind neapărat ca nepoata lor să termine o facultate înainte de a se mărita… Eu îi explicam bunicii că Ioana putea face o facultate mai bună în Canada, primind subvenţii de la stat, iar eu, conform legilor parenajului, eram obligat să-mi întreţin soţia o anumită perioadă. Dar nu cred că ea pricepea cu adevărat ce înseamnă viaţa în Canada şi ajutorul pe care statul îl oferea, mai ales femeilor. Indiferent de gradul ei de percepţie, nu era categoric contra mea şi nici nu s-au purtat urât cu mine. M-a primit frumos, m-a tratat cu respect şi mi-a găsit cazare pentru o noapte într-un apartament din centrul oraşului.

Ai rămas singur şi trist, scriind poezii până când te-a luat somnul. A doua zi dimineaţă, Ioana ţi-a făcut o scurtă vizită şi v-aţi iubit pentru ultima oară. Apoi aţi plecat împreună spre liceul la care învăţa, întrucât voiai să donezi cărţi elevilor. Surpriză mare, înainte să intri în cancelarie, toate fetele din clasa a XI-a A se aflau la ferestre şi chiuiau…

Râdeam şi încercam să-mi maschez suferinţa. Mi-am zis că trebuie să fac lucrurile „ca la carte“, până la capăt, ca un adevărat poet. Mă gândeam că, cine ştie?, peste ani şi ani cineva îşi va aduce aminte că Ionuţ Caragea trecuse pe acolo… După ce mi-am golit valizele, ne-am întors la casa bunicilor, am purtat ultimele discuţii şi ne-am făcut cadouri. Ioana mi-a dăruit trei statuete reprezentându-i pe magii de la răsărit care au venit la naşterea Domnului. Dar resemnarea plutea în aer, zeul Cupidon luându-şi tălpăşiţa spre alte tărâmuri. Am plecat seara şi Ioana m-a condus până la gară. Bunica ei, care îmi spusese, asemenea unei prezicătoare, că voi trece din nou pe la Buhuşi, se afla la ceva distanţă în spatele nostru şi ne supraveghea.

Stăteaţi îmbrăţişaţi pe o bancă din gară. Cerul era plin de stele şi felinarele răspândeau o lumină de basm. Ultimele mângâieri, ultimul sărut şi trenul nemilos care ai fi vrut să nu mai vină vreodată…

eu conduc lumea
nu lumea mă conduce pe mine...
însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer?
în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito
doar un poet rătăcind
pe o stradă mustind de iubire
am valizele pline
cu poeme pentru lumea cealaltă
asta e crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire
inima îmi tresaltă
când mă priveşti cu ochii aceia
tulburător de căprui
dar tu eşti o femeie în floare
cuvântul te ofileşte
lacrima nu-ţi ţine de sete
sunt un profet anonim şi mă port fără plete
am valizele pline cu poeme
pentru lumea cealaltă
în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito
doar trenuri care spre tine
se-ndreaptă şi pleacă
lăsând în urmă tăcutele şine
privindu-se rece

Te-ai întors la Montréal, având loc a doua cădere a regelui Snowdon… Erai din nou singur, într-o ţară străină, într-un oraş străin... De ce ţi se întâmplaseră tocmai ţie toate acestea? Nici să te îmbeţi nu mai reuşeai, iar durerile din dreapta abdomenului ţi se intensificaseră…

uneori cred că toate zilele sunt la fel de meschine
iubesc doar aceste nopţi văduvite de Soare
încercând să-mi ghicesc singur în palme
apropierea de Moarte

fii demn, îmi spun, şi luptă cu neputinţa
de a tăcea, te iubesc, ai răbdare
dragostea este o fiară
care stă toată viaţa la pândă
te ucide atunci când iubeşti cel mai tare
lasă călăul invizibil
să-ţi înfigă suliţa sub coaste
lasă durerile să fie amare
învaţă să trăieşti fără speranţă
lasă uimirea să-ţi ghilotineze
toate semnele de întrebare
mergi fachir cu picioarele goale
pe focul durerilor mistuitoare
cu inima atârnând ca o batistă murdară
lasă tâmplele să-ţi fie cărunte
pune-ţi singur coroana pe frunte
chiar dacă spinii au nevoie de sânge
nu te culca pe laurii unor idei biruitoare
în sufletul tău se prăvăleşte un munte
în corpul tău inima mugeşte iertare
rege al împărăţiei de cuvinte aldine
profanator de morminte în care
sunt adormite regine

Erai atât de dărâmat încât aveai numai gânduri negre. Voiai să-ţi iei viaţa şi să se termine o dată şi pentru totdeauna cu toată suferinţa aceea nenorocită. Îţi imaginai zborul de la etajul 22, impactul cu solul şi senzaţia plăcută pe care o simţiseşi în visele tale din copilărie, dar îţi spuneam să nu fii egoist, să te gândeşti la părinţii şi rudele tale care se sacrificaseră pentru tine. Nu puteai să-i trădezi, nu puteai să-i faci să sufere. Aveai dubii şi totuşi ai avut curajul de a cere un semn.

M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea un indiciu. El era ultima mea speranţă. Dacă exista cu adevărat şi dacă îi păsa de mine, trebuia să facă ceva… Atunci, mi-ai spus să ies pe balcon şi să privesc cerul. Am rămas înmărmurit. Luna şi Luceafărul erau apropiate la fel ca în visul din urmă cu un an pe care-l scrisesem pe bileţele. Am luat repede camera foto şi am surprins imaginea. Apoi am copiat-o pe situl meu, lângă textul poeziei „Avea părul lins“. Astfel le puteam povesti tuturor ce mi se întâmplase, fără să creadă că totul se petrece doar în imaginaţia mea. Pe moment uitasem de moarte. Totuşi… persista o întrebare…

Ce voia să însemne acel semn? Ce trebuia să faci mai departe? Întrebări pe care mi le-ai pus din nou, a doua zi, în timp ce aşteptai în staţia Place-Saint-Henri. Metroul a venit, s-a oprit un minut, dar erai cu privirea în jos şi te gândeai la toate persoanele care se aruncaseră sub roţile lui… Apoi a plecat, fără să te urci în el. Atunci ţi-am zis clar şi răspicat: Priveşte atent în faţa ta! Ţi-ai ridicat ochii încet-încet. Pe peretele celuilalt peron se afla un panou publicitar, reprezentându-l pe Iisus crucificat, iar mesajul în franceză care însoţea imaginea însemna: „Şi EL a donat“. În acel moment ai avut revelaţia. Trebuia să urmezi exemplul lui Iisus. Trebuia să te sacrifici în numele poeziei, trebuia să ajungi un donator universal de cuvinte…

pe tine, Iisuse
nu te-am întrebat niciodată
ce grupă sanguină ai?
tu cel care ne îmbeţi
pe toţi, iar noi
te mai lungim cu apă
în loc să te cinstim cu rugăciuni
şi dreptate
şi te mai întreb şi pe tine
înger păzitor şi tălmaci
ce limbă vorbesc oamenii
după ce trec de cârmaci?
până la cer sunt doar sfinţii
cu limbi ascuţite
şi mulţi credincioşi
numărându-şi
arginţii
eu cred, Iisuse
că tu ai grupa
zero infinit

Adevăratul tău maestru devenise Iisus. Între timp te separaseşi de George Filip din pricina unor conflicte de idei. Ai mai ţinut o vreme legătura cu Ioana, dar lucrurile nu mai erau ca-n trecut. Erai în stare să aştepţi încă patru ani până când ea termina facultatea, dar totul părea o utopie… Considerai că eşecul nu fusese numai din cauza ei. Te învinovăţeai pentru că n-ai avut timp să îi arăţi cât de mult o iubeşti… Ruptura definitivă s-a produs când Ioana a început să vorbească pe Messenger cu alte persoane, iar tu nu puteai să accepţi prietenia de faţadă.

Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta, dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.

Chiar dacă fuseseşi dat afară din inima Ioanei, universul te-a răsplătit cu dragostea pură a unei creaturi nevinovate. Nici ea nu putea zbura în înaltul cerului…

Într-o după-amiază, în timp ce mă întorceam pe jos de la muncă, am observat pe trotuar un pui de porumbel. Sărăcuţul, nici măcar nu îi picase puful de pe pene. Lumea trecea pe lângă el, fără să-i pese, iar afară era foarte rece şi începuse să plouă. Mi s-a făcut milă de bietul pui, l-am pus în buzunarul gecii şi l-am luat acasă. La început l-am hrănit cu seringa, apoi cu miez de pâine şi grăunţe. Îl ţineam într-o cutie mare de carton şi de fiecare dată când veneam de la serviciu începea să tremure din aripi şi scotea un piuit înduioşător. Devenisem părintele lui adoptiv. Când a căpătat putere, l-am luat pe deget şi îl mişcam pe verticală, forţându-l să-şi deschidă aripile. L-am învăţat repede să zboare, iar el ateriza mereu pe umărul meu şi mă ciugulea după ureche. Din păcate, se găinăţa peste tot şi mi-am dat seama că nu îl mai puteam ţine mult timp în casă. Dacă i-aş fi făcut o cuşcă pe balcon, cu siguranţă că nu ar fi supravieţuit gerului năprasnic al iernii, când temperatura cobora chiar şi sub treizeci de grade. Aşa că am hotărât să-l eliberez, sperând că se va duce la porumbeii care se adunau pe acoperişurile caselor şi ale blocurilor învecinate. Am ieşit pe balcon şi, când am văzut ceilalţi porumbei zburând în apropierea noastră, l-am aruncat în direcţia lor. Puiul meu, care devenise adult în toată firea, a zburat un pic în stolul lor, după care s-a desprins, întorcându-se la mine şi aşezându-mi-se pe umăr. Îl priveam şi nu îmi venea să cred că o creatură cu un creier atât de micuţ era capabilă de atâta dragoste şi recunoştinţă. Dar oamenii sunt oameni şi păsările sunt păsări. Fiecare trebuie să trăim cu cei care sunt deopotrivă cu noi, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu. Am pus porumbelul în cutie şi l-am dus în parcul de lângă locul unde-l găsisem. M-am aşezat pe o bancă, am aruncat grăunţe pe jos şi am aşteptat ca ceilalţi porumbei să vină să le mănânce. Apoi am i-am dat drumul în mijlocul lor. La început era foarte confuz. Se uita la mine, se uita la ceilalţi porumbei şi îl simţeam că nu e capabil să facă o alegere. În cele din urmă a început să mănânce. La un moment dat, stolul de porumbei s-a speriat din pricina unor motocicletele Harley Davidson care treceau pe stradă şi şi-a luat zborul. Porumbelul meu, de data aceasta, nu s-a mai întors.

Apoi te-ai rupt de lume şi ai scris într-o lună de zile volumul Donator universal. După aceea, ca un omagiu al despărţirii, i-ai propus fostei tale iubite să-ţi scrie postfaţa cărţii…

„(…) În încheiere, voi conjuga verbul a iubi alături de Ionuţ, cel care nu mi-a compostat biletul în „Trenul copilăriei“, lăsându-mă să merg către destinaţia unde iubirile durează… FOREVER AND EVER.“



Romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele" poate fi citit în întregime pe site-ul oficial:

https://www.ionutcaragea.ro/proza_files/gandul.htm