În fața ușii se opri, inima îi bătea alert. Urma să își cunoască mătușa pe care nu o văzuse niciodată, pe mama Paulei. Bătu... . Ușa se deschise încet, scârțâind și tremurând din toate balamalele. Femeia ce se prezentă în fața lui părea trecută de șaizeci de ani deși în realitate nu avea decât cincizeci și patru. Părul cărunt și expresia cătrănită nu erau decât indiciile unei vieți obositoare ale cărei răni lăsaseră o amprentă permanentă în sufletul ei. Riduri adânci brăzdau obrajii palizi ce nu mai văzuseră soarele din anul precedent, iar ochii, deși îngropați în orbitele lor, își păstraseră oarecum bunătatea nativă chiar dacă umbrită constant de o durere mai veche.
- Da?
- Bună ziua, salută Gabriel după câteva momente destul de jenante în care nu putuse deschide gura.
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?
Era atât de multă blândețe în vocea ei încât tânărul fu cucerit pe loc, îi zâmbi femeii și continuă mai încrezător, aproape cu bucurie:
- Da, numele meu e..., se opri brusc încurcat. Oare era potrivit să-i spună femeii cine este? Nu era sigur și se hotărî să nu riște: Mă numesc Gabriel... și sunt prieten cu Paula, e acasă?
- Gabriel...?
- Da, e vreo problemă?
- Nu, deloc..., dimpotrivă iubesc numele ăsta. Cum spunea-i că te mai cheamă?
- Nu am spus.
- Ah! Te superi dacă te întreb de ce?
În acel moment, destinul se hotărî să-l salveze pe băiat din acea situație cel puțin delicată în care de altfel se băgase de unul singur. Din spatele femeii se auzi o voce bine cunoscută:
- Mami, cine-i?
- Un băiat..., era deja suspicioasă și tonul ei nu mai era unul care să-i facă plăcere tânărului.
- Care băiat...?
În același timp cu întrebarea, chipul Paulei se ivi în cadrul ușii, în spatele mamei sale.
- Gabrieeel!
Cuprinsă de fericire fata se strecură pe sub brațul mamei sale care o privea înmărmurită și se aruncă la gâtul băiatului. Femeia se încruntă pentru că era prima dată când îl vedea și nu avea încredere în el. Era însă clar însă că fiica ei nu-i împărtășea reticențele.
- Mamă el e Gabriel...
Tânărul o întrerupse înainte de a-și da seama ce face:
- Mama ta știe cum mă cheamă..., acum nu ar trebui să plecăm? Trebuie să plec din oraș încă din seara asta.
Mințise cu o naturalețe care îl sperie până și pe el. Fata se declară pe loc de acord și alergă înăuntru pentru a-și lua sacoul, între timp băiatul se mulțumi să evite privirile încruntate aruncate peste ochelari de mătușa lui. Spre norocul lui Paula ieși repede din casă și după ce îi strigă mamei sale că se va întoarce repede plecară ținându-se de braț.
Nu era nici un dubiu că se bucurau că se întâlniseră din nou. Erau ca doi copii care erau lăsați să se joace din nou împreună!
- Ah, de ce nu m-ai lăsat să-i spun mamei cine ești? S-ar fi bucurat, crede-mă.
- Nu știu. Inițial asta era și intenția mea dar cu câteva secunde înainte de a-mi deschide mi-am dat seama că nu eram pregătit, îmi pare rău.
- Stai liniștit eu nu sunt cea care îți va scoate ochii pentru asta. O s-o faci când vei fi pregătit, în plus, pe de o parte mă bucur că nu i-ai spus. În cazul acela mama te-ar acaparat și nu am mai fi putut nici o clipă singuri. De ce trebuie să pleci la Cluj astăzi, de abia ai sosit?
- De fapt, mai am șase zile până când trebuie să mă întorc.
- Dar ai spus că...
- Știu, nu sunt mândru de asta, cred că am intrat în panică.
Fata ridică o mână nepăsătoare, ca și cum nu avea importanță că el tocmai o mințise pe mama ei, tot ce conta era că ei erau împreună și în fața acelui fapt totul pălea.
- Nu contează. Acum spune-mi ce ai mai făcut la Cluj? Totul era așa cum te-ai așteptat?
- Chiar mai mult, am așteptat cu greu ocazia să-ți pot spune câtă dreptate ai avut.
- În legătură cu ce...?
- Cu tot ce mi-ai spus.
- Ah, să înțeleg că te- ai întâlnit cu Felicia? vocea ei tremură ușor cu o nuanță pe care nu reuși să o priceapă.
- Da, și totul a fost așa cum ai prevăzut tu!
Paula relectă câteva clipe pierzându-se în gânduri, până când focul privirii lui Gabriel ceru un răspuns.
- Mă bucur pentru tine, zise ea încercând fără succes să mascheze tristețea ce o simțea.
El o privi atent, pentru că bănuia că ceva nu era tocmai în regulă. Se întrebă care ar putea fi motivul bruștei schimbări în atitudinea ei, dar nici un răspuns nu i se păru plauzibil, prin urmare tăcu.
Erau în barul în care se cunoscuseră cu adevărat. Birtul acela plin de fum și de mirosuri înțepătoare devenise locul lor favorit. Locul care, în mintea lor, era doar al lor. Alegeau de obicei un separeu intim care, amenajat într-un colț întunecat al încăperii, servea de minune nevoii de a nu fi deranjați pe care o trăiau amândoi când erau împreună.
- Vreau să spun..., continuă ea evitând să-l privească în ochi, că îmi pare bine că v-ați împăcat.
- Împăcat, nici vorbă!
- E încă împreună cu Claudiu?
- Nu, și aici ai avut dreptate, s-au despărțit.
- Nu înțeleg, dacă ea e liberă și dacă am avut dreptate și când am spus că ea te iubește încă, nu înțeleg..., de ce nu sunteți un cuplu acum?
- În primul rând nu sunt sigur că ea mă mai iubește. Din puținul timp pe care l-am petrecut împreună nu mi-am dat seama și, continuă el după ce lăsă să se scurgă o secundă de liniște, nici nu cred că ar mai fi contat atât de mult.
- Ce..., ce vrei să spui?
- Păi, nu vreau să zic că nu o mai iubesc pe Felicia dar... în ultima vreme gândurile mele s-au îndreptat spre altcineva.
O privi drept în ochi și, prin semiîntunericul în care se aflau, i se păru că observă o sclipire în ochii ei. Dar flacăra efemeră se stinse brusc și Gabriel își mușcă buzele tremurând în sinea lui pentru că era foarte sigur că nu se înșelase. După câteva secunde tăcerea care coborâse asupra lor deveni penibilă dar nici unul nu dorea să vorbească. Paula tresări scuturându-și spatele ca și cum i-ar fi fost frig.
- De ce ne temem...? șopti ea.
- Ne temem? se prefăcu el a nu înțelege.
- Nu te juca, nu cu mine Gabriel.
O auzi rostindu-i numele și uită să mai respire. Era atât de multă... intimitate în vocea ei, ca și cum s-ar fi adresat doar lui la un nivel emoțional pe care el nu-l mai explorase până atunci.
Observând probabil ritmul accelerat în care pieptul lui se ridica și cobora fata renunță la subiect deși greutatea din sufletul ei o zdrobea de câteva săptămâni. Își trecu palmele prin fața ochilor încercând să alunge o oarecare fantomă și când îl privi din nou, irișii ei erau limpezi.
- Cum e la muncă?
- Grozav! exclamă el bucurors că avea ocazia de împrăștia tensiunea ce plutea în jurul lor. Laboratorul e pur și simplu demențial, e ocazia vieții mele și am de gând să profit de ea!
- Când trebuie să fii gata... cu experimentul?
- Peste șase luni va trebui să-mi prezint rezultatul comisiei.
- Comisiei?
- E mai mult o formalitate, de fapt singura persoană în fața căruia o să răspund e domnul Albert Costescu, fratele profesorului meu de chimie organică din facultate.
- Sunt sigură că vei reuși!
- Dacă vei fi lângă mine nu am nici un dubiu.
- Cum adică?
Gabriel își trase scaunul mai proape de al ei și îi luă mâna în a lui:
- M-am gândit de mult timp la asta, ce ar fi dacă ai veni să stai cu mine la Cluj...? Pentru un timp desigur, apartamentul meu e deprimant și aș avea nevoie cineva acolo. Aș avea nevoie de tine!
La ultimele lui cuvinte flacăra aceea se deșteptă din nou în ochii Paulei care îi zâmbi mută de uimire. Nu știa ce să spună așa că deschise de câteva ori gura doar pentru a o închide înapoi fără a scoate vreun zgomot.
- Vor..., vorbești serios? se bâlbâi ea.
- Mai serios ca niciodată. În tot timpul în care am fost la Cluj și eram singur m-am gândit doar la tine, la cum ar fi dacă ai fi fost acolo. Simțeam nevoia de a-ți auzi vocea, de a-ți pune întrebări de a mă bucura de sfaturile tale. Îți vedeam chipul în orice și oricine îmi amintea de tine. Nu știu...
- Ce nu știi?
- Nu știu ce se întâmplă cu mine. Când sunt lângă tine mă cuprinde o liniște pe care nu o pot explica, când sunt departe îmi e dor de tine de parcă n-am fi fost despărțiți de când suntem. E ciudat, știu, de parcă te-aș cunoaște dintotdeauna.
- Foarte bine.., o să vin... pentru câteva zile, nu mai mult, răspunse ea zâmbindu-i.
Acela fusese momentul care urma să schimbe tot, clipa în care, fără să bănuiască, cei doi hotărâseră calea pe care urma să se desfășoare restul vieții lor.
- Îți convine..., întrebase ea plină de siguranță, pentru câteva zile?
- Hei, accept ce mi se oferă.
- Deștept băiat! Dar aș mai avea o mică..., fata făcu o pauză ezitând.
- Ce?!
- ... condiție.
- Care? în momentul acela Gabriel i-ar fi satisfăcut fără să se gândească măcar orice poftă.
- Vreau să-mi cunoști familia, e și familia ta.
Dacă i-ar fi cerut bani, mulți bani, toți banii pe care-i avea nici nu ar fi ezitat pentru că își dorea să facă, la rândul lui, ceva pentru ea. Dar Gabriel nu era deloc sigur că era în stare să-și cunoască mătușa și implicit, acea parte a familiei pe care se chinuise să o evite timp de un sfert de secol... .