În memoria scriitorului Stepan Tcaciuc

Tocmai când îmi pierdusem orice speranță, că numele marelui meu neam (de Traistă), să fie dus cu mândrie mai departe (eu fiind ultimul „mohican” al acestuia), muierea mi-a născut un fecior.
De bucurie că neamul meu nu se va stinge, era să dau ortul popii. Trei zile nu am ieșit din cârciumă, trei zile i-am cinstit pe toți. Pe prieteni și pe dușmani, pe cei băutori și pe cei nebăutori, într-un cuvânt pe toți. Trei zile m-a așteptat biata muiere, neștiind cum să-l numească pe lăstarul neamului.
- Se va numi Stepan! Am hotărât eu.
- Eu m-am gândit că vrei să-l numim Mihai, ca pe tine, pe tatăl, pe bunicul și străbunicul tău și așa mai în urmă până …
- Nu porumbița mea, nu! Numele de Mihai nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Am întrerupt-o eu.
- Cum așa? se miră a mea nevastă.
- Păi așa!.. Ia să luăm spre exemplu Uniunea Ucrainenilor din România, cum îl cheamă pe președintele ei, Mihai?.. Nicidecum!.. Îl cheamă Stepan!... Dar pe deputatul ucrainenilor din România cum îl cheamă, Mihai?... Nu, tot Stepan!... Iar pe președintele filialei județene, cum îl chemă știi?... Îți spun eu, tot Stepan îl cheamă! Acum a sosit timpul domniei Stepanilor. Orișicine e Stepan ajunge mare hatman! …
Nevastă mea își făcu de trei ori semnul sfintei cruci, îi mulțumi Domnului pentru ascuțita și luminata minte cu care l-a înzestrat pe bărbatul său și l-a numit pe micuț „Stiopca”, adică Stepan.
Dar credeți că m-am mulțumit doar cu atât... că fiul meu poartă numele marilor conducători de uniunii și filiale… da de unde?.. Prin capul meu de mare idiot (așa se numesc cei, care au idei) a trăsnit și a fulgerat o idee genială «Ce ar fi, dacă l-aș chema pe deputatul Stepan să-l boteze pe urmașul neamului nostru de Traistă?»
De bucurie că dovleacul ce- port pe umeri, a fătat o asemenea idee, am intrat din nou în cârciumă, de unde am ieșit… iar, peste trei zile. Și mă lăudam… și mă lăudam… la prieteni și la neprieteni, cine îmi va boteza feciorul. Bieții se uitau la mine cu gurile căscate și cu ochii ieșiți, de invidie, cum că eu voi fi naș tocmai cu marele deputat Stepan.
- Tu ai înnebunit de tot?... S-a speriat nevasta, scăpând din mână farfuria plină cu ciorbă. – Nu crezi că e cam mare căciula lui Monomah pentru donița ta?
- Dar eu încăpățânat ca un țap, nu am lăsat nimic din ce e al meu. Iar când a văzut, biata femeie, că mă pregătesc s-o tai la București, să-l invit pe deputat la botez, nu a vrut să mă lase cu mâna goală, ci mi-a umplut straița cu poame uscate și cu nuci, iar printre ele a ascuns și-o sticluță de horincă, «Să vadă deputatul că noi nu suntem săraci!»
Mi-a pus straița pe umeri, m-a binecuvântat, mi-a tras una după ceafă să țin minte… să nu fac cine știe ce trăsnaie și m-a condus la tren sfătuindu-mă:
- Ai grijă, nu cumva să te pună necuratul să cotrobăi prin straiță, că dacă dai de sticlă … n-o mai vede deputatul!
Da necuratul… tot necurat rămâne!... Credeți că a vrut să șadă cuminte, da de unde?... Nici n-a pornit bine trenul că m-a și pus să cotrobăi prin straiță. Am gustat eu o gură din sticlă, bună horincă… tare ca focul… dea Bunul Dumnezeu să curgă pe toate văile, păraiele și pârăiașele din Maramureș!... Am gustat de două ori, de trei ori și așa mai departe, până n-am gustat-o „tâtă huc” nu m-am lăsat.
- O fi ce-o fi!.. – îmi făceam eu curaj, deși după horinca băută nu prea aveam nevoie de el. – De unde va ști domnul deputat că nevastă-mea a pus și horincă în straiță?... Astfel îmbărbătat și liniștit m-am culcat, legănat de tren, ca pruncul în leagăn.
M-a trezit femeia de serviciu, când a venit să măture în vagon.
Am sărit ca ars întinzând mâna după straiță, dar ia-o de unde nu-i!... A șterpelit-o cineva. Doar sticla goală, parcă se uita la mine zâmbind, de pe pardoseala vagonului. I-am tras un șut cu piciorul să mă țină minte (nu pot suporta sticlele goale), iar ea de supărare s-a descompus în zeci de cioburi.
- Huliganule, bețivule!... A început să zbiere femeia de serviciu, iar eu de rușinos cum sunt am rupt-o la fugă, dar după câțiva pași m-am împiedicat și am alunecat căzând pe peron împreună cu doi bătrâni și un chinez. De abia am reușit să scap din furnicarul gării și vorbind de unul singur, mă îndreptam spre biroul deputatului:
- Oricum nu are de unde să afle deputatul de straiță! Da ce parcă eu-s vinovat că mi-au furat-o ? Usca-s-ar mâinile precum poamele din straiță, celui ce a furat-o, ieși-i-ar ochii din cap ca nucile din coajă!... Îi suduiam eu pe tălhari, mergând spre deputat precum merge boul spre ORACA.
Deputatul m-a ascultat cu atenție, a strâmbat din nas, și-a netezit mustățile căzăcești, și-a scărpinat chelia și pe urmă m-a întrebat:
- Dar cine ești tu, eu nu te cunosc, nici nu am auzit de tine?...
- Cum se poate?... Am zbierat eu jignit în amorul propriu. – Păi eu sunt cel mai mare poet de expresie ucraineană și fără mine literatura ucraineană s-ar usca ca poamele pe care… mi-am mușcat limba, ca nu cumva să mă dau de gol.
Auzind cu cine trebuia să se nășească, deputatul a zâmbit și m-a pus să jur pe „Ucrainsky Psalmii” scrise de el, că n-o să mai duc paharul la gură iar de cârciumă o să fug ca necuratul de tămâie. Bag sama nu-i lucru ușor să te încurci cu deputații. Dar ce era să fac?... Am jurat.
Întors acasă, dușmanii nu mai puteau de bucurie crezând că m-am îmbolnăvit de nu mai beau și ocolesc toate cârciumioarele, nevasta se minuna și răsminuna de cumințenia de bărbat cu care a hărăzit-o Dumnezeu, numai vecinii îmi reproșau că i-am trădat, deoarece-și tăiaseră cocoși. La ce să-i mai hrănească de pomană dacă eu îi trezeam în fiecare dimineață întorcându-mă, cântând, de la cârciumă.
Iar eu umblam umflat în pene ca un curcan. Mă întâlnesc cu primarul satului și nici nu-l salut. Ce dacă e birău?.. Va năși deputatul la botezul pruncilor lui?... Nu va năși!... Ei lasă că mai vedeți voi cine mi-s eu!...
Dar bucuria mea, din nefericire, avu picioare foarte scurte. Când m-am dus la preotul satului, să-i spun de botez, acesta a sărit ca ars:
- Nu-ți botez nici un copil măi păgânule, până nu vii și nu te cununi la biserică, așa cum o cere datina străbună!
Asta-mi mai lipsea, restul aveam de toate!.. Ce era să fac?... Fuga-fuguța la poștă, să-l sun pe deputat, să-l chem să mă cunune prima dată pe mine, iar după aceia să-mi boteze și copilul.
Cine știe ce păcate avea de ispășit bietul om, iar eu eram pedeapsa ce a căzut asupra lui. S-a învoit, ce era să facă?... Iar eu nu mai încăpeam în piele de bucurie că deputatul nu numai că-mi va boteza copilul dar mă va cununa și pe mine. Dar ajuns la popă, să stabilesc când pot face cununia, iar am dat-o în bară:
- Nu te cunun măi păgânule că tu nu ești botezat la biserică, precum o cere datina străbună!...
Asta chiar că-mi lipsea!...Am reluat traseul spre poștă, telefon la București și URA!... Deputatul s-a învoit să-mă boteze, pe urmă să mă cunune și de abia după aceea să-mi boteze copilul. Om de treabă deputatul, nu degeaba-l cheamă Stepan.
Înapoi spre popă. Alergam de nici nu atingeam pământul. Dar degeaba, căci iar am dat-o, în mama ei, de treabă.
- Cum pot eu să te botez, măi păgânule dacă părinți tăi n-au fost cununați la biserică cum o cere datina străbună ?...
Na!.. Asta-mi lipsea… nu-mi lipsea… nu știu?... N-am stat s-o mai gândesc, căci am luat-o spre poșta, să-l rog pe deputat să-mi cunune părinții. Dar dintr-o dată mi-am adus aminte că mama a trecut de mult în cele veșnice, așa că… cu cine să-l mai cunune, pe tata?...
Am trântit nervos cu pălăria de scările poștei și m-am îndreptat spre cârciumă. Dacă nu mă nășesc cu deputatul înseamnă că-s dezlegat de jurământ.
Și astfel viața mea a reintrat în normal: când mă întâlnesc cu primarul îl salut cu respect scoțându-mi pălăria din cap, dușmanii mei au rămas dezamăgiți văzând că nu sunt bolnav, nevasta nu se mai minuna de cumințenia mea, iar vecinii dormeau liniștiți fiind siguri că-i voi trezi-n zori întorcându-mă din cârciumă.
Poate-i mai bine așa căci nimeni n-o să-i spună fiului meu : „Prost popă te-a mai botezat!”