În seara aceea, palma stângă a Lunii și palma dreaptă a Soarelui se atingeau, formând parcă două arătătoare ale unui ceasornic altfel deloc straniu. Puținilor trecători care mai zăboviseră pe străzi li se povesteau orele în care tu erai într-o parte, eu în cealaltă, poziționați strategic în lupta pentru ocuparea Universului.
„Nu vă supărați, cât este ceasul?”
„Mîine cred că trebuie să sosească.”
Mulțumesc frumos. Seară bună, domnule.”
De fapt, îmi plăcea să te mint și o făceam destul de des. De exemplu, spuneam că există fericire, când știam foarte bine că nu există. Te ademeneam să stai la pândă, uneori până spre dimineață, când știam foarte bine că vei adormi, cel puțin așa credeam după felul în care pășeai tiptil în visele mele, inducându-mi impresia că te-aș mai fi văzut undeva, fără să îmi pot aduce aminte unde.
Fericirea există. De aceea vedeam seară de seară trecătorii stând la pândă, pe după felinare, pe după mașini, unii pitiți de-a dreptul în bătăile inimii tale, alții pierduți definitiv între două respirații de-ale mele, atunci când abia reușeam să te întreb: „Ce mai faci?” Mai erau unii, cei mai agili, care preferau să se închidă în case, pândind din spatele pleoapele tale, care se prefăceau închise, crezând astfel că dormi, în timp ce tu pășeai zgomotos în visele mele.
Dar în seara aceea palma ta stângă și palma mea dreaptă, atingându-se, păreau arătătoarele unui ceasornic ciudat care povestea Lunii și Soarelui, ultimii trecători pe o stradă pe care demult nu mai locuia cineva, despre felul în care visele noastre se poziționaseră strategic pentru a lua cu asalt, unul câte unul, sufletele noastre.
„Nu vă supărați, cât este ceasul?”, întrebă Soarele.
„Ar trebui deja să sosească”, răspunse Luna.
„Mulțumesc frumos. Somn ușor, doamnă.”