agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1779 .



Întâlnirea cu neantul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Stefan Doru Dancus ]

2009-09-11  |     | 



Nimeni nu-și mai aduce aminte cum s-a întâmplat. Într-o vreme, unii organizau acolo audiții de jazz, alții – cenacluri de poezie. Transformată în bar, pivnița cu pereți din cărămidă în relief și arcade rotunjite grosolan a traversat o perioadă incertă în care clienți dubioși cădeau pe sub mese cu tot cu pahare, sticle și cești de cafea. Duhnea a local mizerabil. Într-o toamnă însă, pivnița a fost renovată și redeschisă sub denumirea de „Crama Național”. Primii consumatori au fost rockerii orașului. Persecutați de Poliție, au găsit acolo un loc ascuns unde, în fața câtorva cești de cafea, fumau îndârjiți, înjurau, hohoteau și-și pipăiau fătuțele pline de lanțuri și inele cu cap de mort. Încet-încet, de acest loc al pierzaniei au aflat studenții, tinerii extremiști de dreapta, adolescenții cu veleități literare, scriitorii ratați și scriitorii în devenire. O gașcă pestriță și gălăgioasă, de parcă acolo ar fi fost punctul nevralgic al orașului pus cu botul pe labe după funestul an 1992. Indivizi haotici și nervoși părăseau fauna pentru o vreme iar când reveneau, își lansau cărțile de poezie ori eseuri revoltate, în ambianța neprotocolară, strigătoare la Cer. Diverșii bătrâiori cu funcții de răspundere dezaprobau public această evadare a „tineretului studios”, înclinat mai mult spre răsturnarea ordinii sociale decât spre consolidarea ei. „Dezaxații” se mulțumeau să rânjească disprețuitor, să-și bea vinul fiert din cănile și ulcioarele de lut, să fumeze mult și să vorbească despre Dali. Se simțeau bine cu libertatea de-a cleveti.
Într-o zi, bocănind cu vârful metalic al umbrelei demodate în treptele de ciment, în cramă a apărut un necunoscut discordant, purtătorul unui pardesiu negru și al unei pălării cu boruri largi. Când și-a scos-o, așezând-o cu grijă pe masă, lângă cotul drept, ceilalți i-au sesizat înfiorați ochii demonici, sclipind sub fruntea cu părul pieptănat peste cap.
- Vin, domniță, a cerut el fetei de la bar care, intimidată, se oprise în apropierea mesei. Vin, da, a încuviințat zâmbind, fără să ia în seamă fâstâceala ei.
Așa a intrat în lumea secolului XX spiritul lui François Villon, sub forma unui drăcesc student la teologie, pre numele său lumesc, Vasalie.

N-a durat mult până la recunoașterea lui ca lider. Neoficial, pentru că tinerii aceia zvăpăiați nu dădeau nici doi bani pe concepte sindicaliste sau politice. Vasalie îi domina prin cultura lui imensă, prin sentimentul de siguranță ce-l degaja, printr-un fel de înțelepciune bătrânească pe care o amesteca savant cu vrăjitoria băbească și ocultismul modern. De un singur om se temea Vasalie: acesta venea cu femeia lui, o tânără slăbuță, fascinantă: aveai impresia că în permanență, chipul îi strălucea festiv. Iar ochii verzi întrețineau flacăra secretă de care era iluminată. Se numeau Iulian și Atena.
În privirile întunecate ale lui Iulian, Vasalie intuia o amenințare potolită, inumană. În schimb, prin ochii Atenei se revărsa lumina magică a Raiului. Cuplul acela ciudat îl dezorienta, îl făcea, contrar firii lui, să fie precaut, să-și controleze manifestările. Nu era vorba de supremație în cramă, îi durea-n cot pe toți de asta, era vorba de faptul că Iulian nu putea fi dominat. Era acid în replici atunci când se simțea atacat. Ca și Vasalie, avea un regulament propriu de supraviețuire, nu se raporta la sistemul gregar al celorlalți de-a vedea viața. Iulian bea, râdea, fuma mult, dansa, se lansa în discuții inutile privind viitorul artei, nu-l interesau reținerile și nesiguranța lui Vasalie. Destinderea aceasta survenea însă după ce deșerta în el mulți litri de vin, căci atunci când intra, ochii lui întunecați semănau cu două porți de iad.

- Și tu ești de-acolo, a zis Vasalie când s-au întâlnit numai ei la un bar de la periferia orașului.
- Da, a confirmat Iulian cu o sclipire veselă în ochi.
- Hai să bem.
- Hai.
Și s-au pus pe băut și povestit amintiri.
Pe la miezul nopții, pentru că pipița de la bar n-a vrut să-i mai servească, au făcut tărăboi. I-au bătut bine pe trei caraghioși ce pretindeau că sunt bodyguarzi și au plecat la alt bar. Mirați, și-au dat seama că au fost elevii aceluiași profesor. S-au împrietenit la toartă, mai ales că amândoi a-veau pronunțate înclinații spre arta sfârșitului lumii.

Lepădându-se de imaginea publică, în cramă începuseră să vină tineri politicieni, responsabili pe la diverse partide cu organizațiile de tineret, profesori rebeli persecutați de directoare grase și moraliste, ziariști sătui de contactul cotidian cu mizeria umană. Era greu să găsești seara un loc la masă. Protejați de fumul gros, politicieni căsătoriți făceau curte teribilelor studente de la drept, sculptori în puterea vârstei puneau la punct alianțe secrete cu ziariștii în vederea unor cronici favorabile, fetele de la bar se zăpăceau de atâtea comenzi.
Era superb tineretul acela eliberat de frisoanele ideologice ale burții. Sătui de minciuna zilnică în care trăiau, lăsați la voia întâmplării de toate ministerele patriei, și-au găsit singuri de lucru. Nu-i întreba nimeni de unde au bani să vină seară de seară în cramă și deseori nici n-aveau. Se adunau totuși acolo, atmosfera și discuțiile superioare erau ca drogurile. Se găsea mereu cineva cu portofelul mai plinuț, să facă cinste. Fără să știe, ei erau elita, ultima elită a unui secol aproape terminat. O elită super-spiritualizată care nu făcea nimic, nu muncea nicăieri, nu-și făcea propagandă, nu se gândea la ce va fi mâine. O elită născută din discuții ascuțite, din idei exprimate subtil, spre groaza profesorilor universitari, depășiți de acest fenomen spontan. Pentru aceștia, tragedia era că studenții nu mai aveau chef de facultate, de cursuri, de bățoșii care pretindeau că le știu pe toate. Le era scârbă de materiile exacte. În cramă zburdau prin domenii, dând noțiunilor pe care mentorii lor le considerau fixe, implicații periculos de reale și aplicabile. Crama devenise o sinteză de energii nefolosite. Acest fapt l-a făcut pe Iulian atent și brusc a renunțat la băutură.

În lipsa alcoolului era mult mai întunecat decât de obicei. „Probleme cu inima”, le spunea nedumeriților. Vasalie n-a comentat ciudata asceză a prietenului său. Se îmbăta metodic seară de seară, spre disperarea fetelor de la bar care erau obligate să țină deschis până la ore târzii. „Gura”, striga Vasalie când acestea îndrăzneau să spună că a venit ora închiderii. „Am băut aici un Mercedes! Am un Lamborghini în ficat!” Cu ochii tulburi, lăsa un moment de efect. „Un Lamborghini am în ficat”, continua cu voce răgușită.
Într-o seară, mortal de beat, în cramă a intrat sculptorul Pamfil. „Îl sărbătoresc pe Eminescu”, a îndrugat el, scoțând din buzunarul hanoracului o carte recent apărută. „Să citească fiecare câte-o poezie…cu voce tare”, a sughițat și s-a prăbușit pe un scaun. Pe jumătate amuzați, tinerii au aplaudat ideea. Astfel, într-o tăcere mormântală, întreruptă doar de zgomotul brichetelor și ciocnitul cănilor, Eminescu a fost sărbătorit mai sincer ca niciodată. S-au aruncat la gunoi toate manifestările stupide organizate de responsabilii guvernamentali cu festivitățile. Enervat de muzica disco, Vasalie a smuls cablul boxei, în pofida palidelor proteste ale fetelor de la bar. Obligate de participanții la această acțiune înfierbântată au trebuit să citească fiecare câte o poezie și au fost aplaudate la scenă deschisă, cu pupături categorice de mâini în final. Stingherite, cu obrajii roșii, nici nu și-au dat seama cum au ajuns la masa lui Vasalie, între studenți și fete pentru care timiditatea însemna să bea cu o cană de vin mai puțin decât partea masculină. Un rocker isteț a încuiat ușa grea, fără geamuri, izolând astfel insula aceea de vulgaritatea lumii de suprafață. Chiolhanul abia începea. După câteva înghițituri, fetele de la bar au devenit volubile, zâmbărețe. Afară, lumea țipa ca din gură de șarpe, agonizând sub gheața cosmică. În subteran era cald, vin, femei, țigări și sărbătoarea lui Eminescu. Deranjat de zgomotul care depășise limita mărinimoasă acordată, patronul, sătul să se tot perpelească în pat, a coborât în cramă pe scara interioară. În desfășurarea lor fulgerătoare, fantasticele linii de forță ale ideilor l-au izbit din plin. Ca un vârtej, blocul valoric l-a asimilat, năucindu-l. Într-un moment de luciditate s-a trezit el, om bătrân, povestindu-i unei june ziariste cum și-a dat bacalaureatul dintr-o operă recent condamnată de noul sistem politic. Momentul a durat însă prea puțin: o stupefiantă generozitate l-a îndemnat să cadorisească adunarea cu 30 de litri de vin, un butoiaș dolofan primit cu puternice ovații.
După miezul nopții, alte lucruri ciudate au venit să confirme importanța acelei sărbători. S-au pierdut în vălmășagul cramei patrula de Poliție din zonă, părintele Samoilă venit să-și caute seminariștii, comandantul Poliției alertat de dispariția patrulei, doi ofițeri SRI trimiși acolo cu misiunea de-a afla ce pun tinerii la cale și-un taximetrist ce greșise adresa. Neavând loc la mese, unui s-au așezat pe jos, sprijinindu-se cu spatele de pereți sau de scaunele celorlalți. Apăruseră bisericuțele, grupurile restrânse. Numai masa lui Vasalie, lungă cât masa Cinei cea de taină era unitară, dominantă.
Din colțul lui, fumând enorm, Iulian privea halucinat spectacolul. Cam așa era în fiecare seară numai că, sub influența vinului, nimeni nu observa formidabila strategie a armatelor. Îi era din ce în ce mai greu să creadă că noaptea aceea aparținea unui an din secolul XX.
Spre dimineață, împreună cu Atena, a părăsit localul. Gerul și ceața i-au spulberat imaginile rămase pe retină.
- Ai văzut? și-a întrebat femeia.
- Locul acela e radioactiv. N-am mai întâlnit niciodată așa ceva, o așa încărcătură.
Sporovăind, au ajuns acasă. Au făcut duș, aruncând la canal transpirația și miresmele nopții. Au făcut dragoste. Au adormit.

Multele lucruri neclare l-au îndepărtat pe Iulian de cramă. Stătea în atelierul de sculptură, fumând și gândindu-se, ori se plimba cu Atena. Când una din multele lui prietene l-a invitat într-un cătun de munte, n-a mai stat pe gânduri: și-a luat Atena și-a plecat. Cuplul Dorian i-a așteptat în halta care nici nu figura pe hărțile feroviare. Au ascultat „Kelly Family”, au dormit în fân, au băut lapte de vacă, s-au plimbat prin pădurea ninsă, au făcut dragoste în așternutul aspru, țărănesc, acompaniați de urletele lupilor. Descătușați, s-au întors în oraș, unde Atena își programase o expoziție de pictură.
În cramă, Șușu, „poșta locală”, i-a pus la curent cu ultimele evenimente: rockerul Gâdea a prins asupra faptului doi spărgători de mașini, i-a bătut, le-a luat banii și-a plecat cu Pitica la București, să-i facă praf, sculptorului Pamfil i s-au furat din expoziție două lucrări, Hamei, ziaristul, a ajuns redactor-șef la un săptămânal, pe Guguță, securistul, l-au dat afară și și-a deschis un bar, Pampon, studentul, s-a însurat cu Elvira, moldoveanca de la „Drept”…
- Vasalie pe unde-i? l-a întrerupt Iulian.
- Apare, apare, a turuit Șușu, a dat de-o avocată, îl îndoapă aia cu tot ce-i trebuie, a început să facă burtă…
Bine dispus, Iulian i-a cumpărat un pahar cu vodcă și l-a expediat la altă masă.
Vasalie a fost punctual. Ca de obicei, a apărut triumfal, la costum, cravată, pălărie, umbrelă.
Petrecerea a început, motivul sărbătorii fiind întoarcerea celor doi din „țările calde”. Cu puține excepții, oamenii cramei nu se schimbaseră. Nici indiferența față de crizele lumii contemporane nu dispăruse. Mai mult decât atât, evoluase spre o formă neașteptată de dispreț, de superioară toleranță.
Dintr-o dată, Iulian a știut ce-l frământa și l-a cuprins groaza. Cu toată inteligența lor ieșită din comun, tinerii aceia erau supuși anonimatului. Erau atât de fragili încât ar fi capotat la primul contact cu spiritul practic al străzii, la prima izbire de pragmatismul semenilor lor. Erau o super-elită voluntar dedicată sacrificiului.
Resemnat, s-a gândit că în țară toate merg ca naiba, în virtutea inerției. Înspăimântătoarea idee că în fiecare oraș ar putea exista un astfel de loc dramatic l-a înghețat. Și-a dat seama cât de aproape de groapa istoriei se afla civilizația sa, după ce supraviețuise atâta amar de vreme. S-a ridicat brusc în picioare, răsturnând masa, atrăgând privirile celorlalți, intimidați de acest reflex nefiresc. A ieșit călcând amenințător pe cioburi. N-a mai fost văzut niciodată în cramă.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!