partea a doua...

******


Dacă tot e în fiecare colțișor, de ce nu vede că eu o iubesc pe Marieta? Și că nu pot trăi fără surorile Heine (amândouă, că doar una e plictisitoare). Dar El ar trebui să știe foarte bine că le-aș da pe toate pentru o singură seară cu Luminița domnului primar. Și așa, cu gândul la toate fetele de la care trebuia să-mi iau rămas bun în noaptea asta, am ajuns la casa parohială. Acasă mă aștepta o surpriză de proporții… mari. Părintele era acasă și se duela cu Ateul lovindu-l peste cap cu afumata lui cadelniță. Am glumit! Nu se duelau. Dar erau amândoi în curte și discutau destul de aprins. Pentru că știam că o dată ce m-ar fi văzut ar fi terminat belicoasa discuție și s-ar fi retras oblojindu-și rănile pe la casele lor, m-am oprit.
Tocmai acum, când situția devenea interesantă s-au găsit și ei să mă trimită la dracu-n praznic. Bine că tatăl meu adoptiv (adică popa) nu citea gânduri. Cine știe ce canoane și posturi aș fi avut de îndurat. Neavând cea mai mică intenție de a-i întrerupe m-am pitit după gard. Parohul (scumpul și prea-îndureratul meu tutore) vorbea cu patos despre preacurvie, Ateul, în schimb, golea o sticlă de bere râgâind ca un porc ce era. Ca de obicei, vecinul nostru nu dădea doi bani pe toți Dumnezeii care năvăleau care mai de care din gura preotului. Deci, secretul nu mai era chiar așa de secret. Oare unde era preoteasa?
- Răzvan!
Șoapta venea de undeva din fața mea, din stratul de garoafe. Cu mare greutate (nu văd așa de bine noapte, că doar nu-s mâță) am distins silueta gingașei mele mame. Îi mai spuneam așa când vroiam să-i fac vreo plăcere. Era albă la față, asta aș fi putut vedea și în noaptea Sfântului Andrei, și privea fix înainte. Cei doi bărbați dănțuiau ca niște maimuțe dezarticulate, măsurându-se într-un ring imaginar. Situația ar fi fost al naibii de comică dacă ar fi fost niște străini, m-aș fi prăpădit de râs.
- Nu intri?
Nici gând! Totuși, de ce aș fi întrerupt bunătate de spectacol? Parintele se apucase să-i citeze Ateului Biblia (o cunoștea pe dinafară, pe toată). Acesta, surd la pilde și sfinte învățături, tocmai rupea cu dinții gâtul unei alte sticle de bere. Eh, acum înțelegeam și eu de ce avea buzunare așa de largi la haine. Că doar berile alea nu se teleportau la el gâtelej așa, de nebune. Scumpa mea mamă se ascunsese și ea, ca nemții de ruși (sau invers că nu mai știu) și aștepta să treacă ciclonu’. O auzeam oftând supărată. Așa-ți trebuie dacă te de-dai la toți ateii…
Cu uimire am băgat de seamă că sticla de bere nu a încheiat contactul cu buzele necredinciosului meu vecin până când nu a gâlgâit a gol. Îl durea pe el în cot de popă. Stomacul meu cârâi nemulțumit amintindu-mi că-l tratasem cu răceală întraga zi.
- E gata mâncarea? Am întrebat pe sub voce.
- În bucătărie. Să nu te vadă, a adăugat ea.
- Mamă?
- Da…
- Cum a ajuns acasă așa de repede? Eram curios, că doar îl lăsasem în biserică.
- L-a adus primarul cu mașina. Bate-l-ar Dumnezo!
Era clar. Dacă eu aveam intenția de a o scuti pe preoteasă de întreruperi neplăcute, apoi de bună seamă că vai-de-capul lui de primar ce-l aveam, n-avea.
- Du-te prin spate, mă sfătui ea.
Normal. Că doar nu era să mă duc prin față. Știam că Părintele era abia la Testamentul Vechi, Ateul se înscrisese fără să vrea la o predică al naibii de lungă. Nu că n-ar fi meritat-o, dar pe undeva îmi era milă de el.
Furișându-mă hoțește prin spatele casei, trebuia să hopăi un mic gărduleț de sârmă împletită. Nu era o problemă. O făcusem de multe ori când eram fugărit de dulăul Ateului. În bucătărie era aproape liniște. Doar strigătele pline de zel ale tatălui meu adoptiv mai răzbăteau înfundate până aici. Masa era gata pregătită, mâncărica aburindă în farfurii, chiar și tacâmurile erau aranjate – că așa îi plăcea Părintelui. Nu m-am obosit prea tare cu mestecatul (o bătaie de cap și de dinți pe care nu o deprinsesem cum se cade) și mi-am refăcut în minte planurile. Era ora nouă și vreo patru minute, destul timp ca să ajung până dincolo de deal…
Pentru că era ultima mea seară în sat, convenisem cu toate doamnele inimii mele să le spun rămas bun. Adică amânasem momentul, pe care-l intuiam a fi plin de lacrimi, cât de mult posibil. Nu mai aveam ce lungi, mâine urma să-mi iau tălpășița și eu încă nu-mi îmbrățișasem fetele. Marieta era prima mea prietenă, pe ea trebuia s-o văd la zece fix. O oră mai târziu, în grădina școlii erau programate surorile Heine la interval de o jumătate de oră (nu deodată, că nu eram fiul lui Terente), iar apoi Luminița. Aveam vaga bănuială că urma o seară lungă, în care se vor face promisiuni ce nu se vor respecta în veci (pomenirea lor) și în care era de datoria mea să le fac pe toate doamnele să se simtă bine. Lucru mai ușor de zis decât de făcut. Mi-am amintit cu ciudă că un scandal de toată frumusețea era la câțiva pași de mine. Hmm, deznodământul era incert. Deși prevedeam că, la un moment dat, Ateul va hotărî că i-a ajuns și își va băga picioarele în toate pildele creștinismului. Apoi va jura că nu mai pune mâna cât trăiește el pe preoteasă, așa să-i ajute Dumnezeu (ha, ha, ha! Pe acest Ateu nu-l durea gura). Înșfăcând încă o pulpă de pui, m-am repezit din nou afară. Era liniște. Pentru un necunoscător ar fi părut că problema era rezolvată. Nici pe departe! Părintele își umezea probabil buzele pe undeva (poate chiar cu una din sticlele vecinului). Fără să mai pierd vremea, am zburat (la figurat, că la propriu aș fi vrut eu…).


******