Motto: ”tăcerea, ca iubire absolută”

Loredana Cristea

Prima săptămână a fost mai grea, dar cum amândoi erau semne de aer, deschise și optimiste, și-au alungat repede sentimentul de anxietate provocat de împărțirea spațiului locativ și intim cu o persoană cu care aveau interdicție să vorbească. S-au adaptat. Ar fi putut alege să se ignore, dar viața în comun, cu doi copii, într-un apartament cu două – mai apoi de patru – camere, nu face din transformarea partenerului într-o mobilă o opțiune viabilă. Și-au respectat însă amândoi promisiunea furioasă din acea seară fatidică și niciun cuvânt vorbit nu a mai trecut între ei. Nimic ostentativ în această supărare reciprocă; nici o urmă de mândrie sau încăpățânare; nu își întorceau spatele și nu strângeau din dinți când se vedeau, ba dimpotrivă. Fiind amândoi vinovați sau considerându-se amândoi vinovați, au ezitat îndelung neștiind cine ar trebui să pună capăt primul acestei situații dezlegându-și buzele. Pe măsură ce au trecut zilele, au iertat și printr-o ciudată răstămăcire a preceptelor Biblice au ajuns să aștepte să li se ceară iertare pentru a o și acorda. Poate că au avut și momente de slăbiciune în care ar fi întins nu numai brațele către celălalt – niciodată nu s-a pus problema interzicerii apropierilor fizice! – ci și o glumă sau un compliment, dar negăsind nicio încurajare în acest sens în ochii sau în gesturile partenerului, au renunțat fără să se răzvrătească și să pună pe foc alți nervi. Deveniseră amândoi pasivi și îngăduitori, tinzând să scuze mai mult decat să acuze, crezând probabil că astfel creează momente propice pentru împăcare...

Până la urmă au renunțat aproape simultan și la această așteptare a împăcării fără să se îndepărteze unul de altul și fără să-și adune lumea în ei înșiși. Pur si simplu nu li s-a mai părut necesară împăcarea după ce au înlăturat rând pe rând toate efectele secundare.

Primul impediment, de care s-au izbit chiar a doua zi, l-au rezolvat rapid, cu simt practic, fără să se lamenteze prinzându-și tâmplele în mâini sau dându-și ochii peste cap. Relațiile interumane au evoluat în loc să decadă, de parcă tocmai vorbele – deseori transformate înainte în certuri! – ar fi stat în calea înțelegerii lor. El pleca primul la serviciu; se scula dupa 7, făcea dus, se îmbraca meticulos și pregătea micul dejun pentru toți ai casei înainte să își ia servieta de piele maro și să iasă din casă. Ea era cea care trezea apoi copiii, le dădea să mănânce, îi îmbrăca și îi ducea la scoală. Toată această rutină a fost amenințată de noile reguli deoarece încă obisnuiau să se trezeasca unul pe altul cu fostele formule de alint din prima tinerețe. Scuturarea piciorului sau împungerea umărului cu degetul a funcționat prea puțin în cazul ei și deloc în cazul lui, astfel că, în seara următoare, au pus între ei un ceas deșteptător cu țipăt ascuțit și încet-încet și-au modificat intuitiv activitătile matinale pentru a nu se deranja reciproc. Ba chiar au constatat că timpul alocat dimineții era utilizat de ambii mult mai eficient. Din acel moment au simțit că se aflau pe drumul cel bun și au amânat împăcarea poate și pentru că le-a fost frică ca nu cumva ruperea tăcerii să însemne pierderea liniștii atât de greu câstigate.

Și totuși perdeaua de liniște dintre ei a devenit foarte repede la fel de iritantă pe cât de iritante erau ridicările de voce din cursul certurilor anterioare, iar când tăcerea a devenit de neîndurat în serile lungi de iulie în care copii hălăduiau pe maidan, și-au cumpărat un radio japonez cu banda extinsă și l-au lăsat să funcționeze incontinuu în bucătărie. Ea a scos o parte banii de pe CEC pregătiți pentru concediu, iar el, ridicând din umeri, a dat fuga la Electrocasnice. Nu a găsit nimic care să-l mulțumească nici în magazinele specializate ce împânzeau Bucureștiul și nici pe Lipscani, la bișnițari. Până la urmă l-au achiziționat din căminele Grozăvești, în valută, de la un student tuciuriu, după îndelungi parlamentări și a primit la întoarcere mustrările ei mute plecându-și capul. Nici măcar nu s-a întrebat cum de ea a știut că făcuse ceva ilegal; și-a zis că poate îl trădase fața cu trăsăturile accentuate de încordare sau mirosul cafelei pe care o băuse în camera de cămin; după cum nici ea nu s-a întrebat cum de el a știut apoi ce emisiuni îi plac și mai ales cum de i-a ghicit intenția de a dansa. Era a treia lună și dacă au fost vreodată la un pas de a rupe tăcerea, atunci acela a fost cel mai memorabil moment. Ea se cuibărise la pieptul lui iar el își lipise obrazul de fruntea ei; în momentul în care melodia, pe care o cunoșteau amândoi foarte bine, a avut o mică rupere de ritm s-au dezlipit pentru a se privi. Au întredeschis gurile, poate pentru un sărut sau poate pentru a spune ceva, însă tocmai atunci au intrat în casă copiii cu obrajii aprinși de atâta alergare. Și de alfel și acodurile melodiei s-au estompat repede readucându-i în realitatea în care erau certați și nu își mai vorbeau... În timp, radio-ul cu tranzistori s-a metamorfozat în casetofon, televizor color, CD-player și DVD. Întotdeauna în casa lor, chiar și după ce s-au mutat prin ’92 la 4 camere, a reverberat o muzică cu tonalități moi. Au oprit-o doar la cererea preotului care a venit pentru un maslu inutil, când el a căzut la pat lovit de o afecțiune a stomacului.

La scurt timp după acel moment magic întrerupt de copii, pentru a compesa și nevoia comunicării, au devenit mai tandri unul cu altul, fapt care nu a scăpat copiilor și mai ales mamei soacre. Un prim punct câstigat a fost acela că au înlocuit rămas-bun-ul și bine-ai-venit-ul cu un sărut fugar pe buze și o mângâiere pe obraz. Nimeni din cercul lor de prieteni – și nici măcar copiii în perioada avântului romantic adolescentin! – nu a practicat acest exhibiționism sentimental, fiindu-le tuturor mult mai la îndemână să vorbească despre dragoste decât să o arate. În intimitate, acolo unde oricum vorbele sunt de prisos, poate că nu se diferențiau de alte cupluri atinse, după 10 de ani, de paralizia plictisului, dar cel puțin scoseseră unele gesturi în afara dormitorului. De abia când nu au mai fost tineri acest fapt a devenit o extravaganță nevătămătoare – cum de altfel era și tăcerea dintre ei! – acceptată acestui cuplu – văzut din exterior «matur și sudat» – cu un cor de chicoteli admirative și complice. Doar soacra de scoală veche nu a văzut cu ochi buni această schimbare, atât de subtilă la suprafață, ce părea că ascunde restul unui aisberg dedesubt, deși chiar fiica ei, în momentele când discutau ca între femei, încerca să o liniștească. Bătrâna doamna ce îi vizita destul de des înainte de revoluție și îi ajuta la treburile casnice nu și-a explicat de ce, brusc, și ginerele ei și fiica ei au început să vorbeasca doar cu ea și să stea tot timpul umăr lângă umăr. Veșnica neîncredere a bătrânei, mai ales în ultima perioadă dinaintea morții ei la o vârstă prea înaintată, nu făcea însă decât să le reamintescă faptul că nu își mai vorbeau pentru că între ei avusese loc demult o ceartă și nu pentru că ajunseseră un cuplu «matur și sudat». Acest lucru nu le-a întunecat existența tăcută; între ei se stabilise și un soi de complicitate mai puternică decât dragostea – neînlocuind-o însă! – ce nu putea fi amenințată de cârcoteala unei soacre, de admirația străinilor sau de gelozia copiilor. Sărutul în loc de salut social era tocmai vârful aisbergului pe care mama soacra îl intuise, dar într-un alt sens. Era semnul unei relații sănătoase și înnoite de misterul ce se adâncea între ei. Făceau plimbări scurte și luau uneori cina în oraș singuri, iar copiii îi surprinseseră de nenumărate ori dansând pierduți în visare, mulțumiți de îmbrățișarea caldă și ferindu-și privirile pentru a nu mai simți, ca prima data, tentația sărutului sau a vorbei.

Și copiii sesizaseră manifestările tandre dintre părinți – ce păreau că se aliază împotriva lor – ceea ce i-a împins la ușoare excese menite să atragă atenția. Nimic grav însă. Și el și ea mergeau cu o religioasă grijă adultă la sedințele cu părinții de la scoala pentru a asculta poznele copiilor: tăiatul uniformei cu foarfeca, chiulul la franceză și altele; acasă fiecare în parte făcea morală și aplica pedepse. Totuși, educația copiilor nu a avut de suferit din pricina acestei tăceri nefirești dintre părinți: băiatul cel mic a ajuns arhitect, iar fiica a urmat Stomatologia; iar ei nu și-au încărcat conștiința cu vreo traumă asupra noii generații… A fost încă o validare a căii pe care și-o aleseseră, căci în cele din urmă, chiar dacă hotărârea venise într-un moment de furie casnică, ea se transformase într-un mod de viața. Un mod de viata, care, după primul an, a început să-i mulțumescă din ce în ce mai mult și pe care nimeni nu l-a criticat pentru că nimeni nu i-a înțeles motorul tainic. Nici ei la rândul lor nu au căutat înțelegere în afară…

Între ei a fost o conspirație a tăcerii. Acel «niciodată» inițial, deși rostit ca o sențință categorică nu a avut un înțeles definitiv, dar nici nu și-au propus o stare de provizorat perpetuu. Întotdeauna amândoi au crezut că, în situații extreme, ar fi rupt tăcerea și poate că și-au și imaginat care ar fi fost aceste situații. Daca li s-ar fi întâmplat ceva grav copiilor, dacă hazardul le-ar fi defectat mecanismul vieții, dacă vreo catastrofă – vreun incendiu, vreo inundație sau cutremur – i-ar fi surprins, s-ar fi adresat unul altuia firesc, fără stângăcie și festivism, stăpâniți doar de gravitatea evenimentelor. Dar viața nu le-a adus greutăți insurmontabile în fața cărora jurământul tăcerii să pară de fapt o copilărie. Nici măcar boala lui nu a creat o punte între ei peste care să treacă și vorbele; el s-a simțit jenat de faptul că umbra suferinței lui o întuneca și pe ea, iar ea a știut că vorbele ar fi lăsat loc și lacrimilor. Au avut o viața liniară. Înainte de a ieși la pensie, se vedeau puțin după-amiaza și în week-end, aveau hobby-uri divergente – el mergea la pescuit, ea picta ocazional –, iar copiii erau în centrul grijii lor. El făcea piața – deseori stătea la cozi interminabile cu stoicism citind romane politiste – având în buzunar lista ei de cumpărături, îi ajuta pe copii la teme și ocazional repara lucruri prin casă; nu au întârziat niciodată pentru a nu fi nevoit să dea explicații; ea făcea de mâncare, călca și spăla, fără tragere de inimă, mai mult dintr-un simț al datoriei; curățenia o făceau împreună. Momentele în care se plimbau, în care luau cina singuri sau în care dansau erau momente furate. Când sensurile vieții s-au schimbat după Revoluție – a cărei transmisie televizată au urmărit-o nedumeriți – au păstrat din inerție și conservatorism aceleași reguli și obiceiuri. Nu au reușit să se adapteze, dar nici nu s-au așezat contra curentului; și-au căutat împlinirea în cadrul închis al familiei pentru că nu au apărut alte oportunități exterioare, sau dacă au apărut, nu au avut curajul să le valorifice: el a refuzat o asociere cu alți colegi de muncă, iar ea a renunțat la o expoziție cu tematică la Sighișoara. Fără frustrări. O moșternire din partea unui văr de-al ei fugit cu 13 ani în urmă în R.D.G. a stabilizat situația materială a familiei, permițându-le să privească cu condescendență în jurul lor cum lupta pentru bani și bunăstare se transformă în obsesie. Singura învestiție pe care au făcut-o – presăți și de creșterea celor doi copii! – a fost schimbarea apartamentului de două camere cu unul de patru. Și-ar fi putut permite să își întrerupă serviciul – el – inginer la Centrul de Calcul ITB, ea – profesoară de chimie la liceu; dar nu înțelegeau viața în care doar distracția aduce satisfacții. Au ieșit la pensie la câteva luni distanța unul de altul și ar fi fost de așteptat ca măcar acum, când petreceau atâta timp împreună, să-ți propună armistițiul pentru a alunga tăcerea, plictisul și singurătatea. Adevărul este că ea le-a simțit pentru prima oară greutatea abia atunci când el a murit și a fost nevoită să se întoarcă de la parastas într-o casă neagră ca și hainele pe care le îmbrăcase; abia atunci, tăcerea – cu tot zgomotul de fond al CD-playerului – a devenit ascuțită, plictisul – greu ca plumbul, iar singurătatea – sâcâitoare. Până atunci ei umpluseră cu ființa lor, cu gândurile lor și cu iubirea lor, tăcerea.

Singura concesie pe care și-au făcut-o a fost aceea că au început să-și scrie… În al 3-lea deceniu de viață împreună ea a descoperit întâmplător că în tot acest timp el a ținut un jurnal. Un jurnal al sufletului mai degrabă decât unul al faptelor. S-a întâmplat într-o dimineață sfâșietor de limpede de toamnă când el era plecat într-o delegație până la Constanța. Ea se sculase devreme cu o neliniște pe care mai apoi a interpretat-o drept premoniție. Îi răsunau încă între tâmple ecourile unei linii melodice nostalgice și cândva la modă a formaței ABBA. Începuse o campanie de curățenie generală – activitate pe care de obicei și-o împărțeau – și se mutase din bucătărie în debaraua în care el îți ținea, așezate pe rafturi de metal, sculele. Sub o cutie din care se revărsau nimicuri, a zărit colțul alb al unui caiet și s-a lăsat învinsă de curiozitate. Își respectau reciproc intimitatea – și vorbele sunt o formă de intruziune! –, însă mărul cunoașterii era prea apetisant. A ezitat doar în fața spaimei că va găsi înăuntru mărturisirile unui suflet nefericit sau dovada că el o înșeală. În fața necunoscutului alb alesese explicațiile cele mai rele și se pregătise să le înfrunte. În schimb a avut surpriza să citească o lungă – mai bine de 6 caiete acoperite de un scris indecis și mărunt – și pe alocuri patetică, declarație de dragoste. Poate este prea mult spus declarație de dragoste, dar cum jurnalul era scris ca un lung monolog adresat ei și cum părea că toată lumea lui surprinsă în fragmente se învârtea în jurul ei, sentimentele erau cu atât mai transparente. La sfârșit a fost cuprinsă de remușcări, nu pentru că jurământul tacerii îl forțate pe el să se ascundă în paginile unui jurnal, ci pentru că ea nu reușise să se elibereze până atunci de lucrurile care se acumulau în interiorul ei ca într-o gaură neagră. A plâns. Hotărârea de a-i răspunde nu a venit imediat; la început s-a mulțumit să-i urmărească cu interes însemnările zilnice, însă după câteva zile a resimțit dorința de a-i da replica, dorința pe care o îngropase demult și care dusese la atâtea certuri în trecut. Într-un caiet cu format mic, din care rupea foi pentru a compune listele de cumpărături, a scris câteva rânduri: își cerea iertare pentru gestul nesăbuit și în acelați timp îi mulțumea pentru că era atât de importantă pentru el. El nu s-a supărat – ce ar fi putut face? să nu-i mai vorbească? – ba chiar a simțit că i se ia o povară de pe umeri, fiindcă în toți acești ani nutrise speranța că va avea curajul să îi arate aceste caiete – caiete care de fapt îi erau și dedicate – la un moment dat. Și a răspuns și el la rândul lui. Au continuat acestă corespondență stăpâniți de o adevărată beție a cuvinelor – își povesteau evenimente, dezbateau idei, bârfeau chiar – până în ultima clipă, de parcă ar fi vrut să-și asigure un prezent etern de care să se bucure când vor scăpa de blestem… Până la urmă toate caietele au ajuns în mâna avocatului care a fost desemnat să asiste la deschiderea, în fața familiei, a testamentului ei. Desigur! ele aveau o valoare sentimentală mult mai mare decât una literară, însă acesta le-a recuperat și le-a citit în întregime – ceea ce nici proprii lor copii nu făcuseră! –, impresionat fiind de calmul discret cu care s-au bucurat de viața și de echilibrul cu care au înfruntat momentele grele.

Cineva și-ar putea închipui că vorbele au fost înlocuite totuși printr-un limbaj primitiv al gesturilor care a evoluat în timp – ceva în genul limbajului surdo-muților –, s-ar întreba cum comunicau atunci când erau departe unul de altul sau ar putea arunca bănuiala că totul nu era decât o convenție menită să ascundă două persoane înfrânte și blazate, tocmai pentru a demonstra neverosimilitatea acestei relații. Jurnalul nu ar fi putut să ofere prea multe explicații sau indicii în acest sens; note lui erau mai mult introspecții, iar ale ei – prea poetice; întâmplările zilnice erau doar niște pretexte pentru a se exprima pe ei înșiși. Nici copiii, nici rudele și nici prietenii lor nu fost nici ei suficent de atenți încât să poată aduce alte mărturii. Scena pe care o voi descrie în continuare poate face lumină, după cum poate fi folosită și pentru a alimenta întrebările ce planează asupra ciudatei lor vieți… Început de decembrie. Se însera devreme iar din vârful patului, cu privirea aprinsă de durerea ce-i fierbea în pântec și de morfina care încă nu își făcuse pe deplin efectul, bolnavul fixa arcul de cerc pe care familia îl formase în jurul patului. Preotul sfârșise taina maslului și îi chemase pe toți înăuntru mișcându-se cu o lentoare exasperantă prin aburul cădelniței. Nimeni nu sufla și nu își găsea locul în încăperea cu pereții albi, ce părea din ce în ce mai scundă; îi stingherea răceala sinistră din încăpere, mirosul grețos de tămâie și ritual străin al morții. Chiar și privirea lui îi stingherea. Nu înțelegeau ce vrea să spună și nu știau cum să se poarte. Dincolo mai rămăsese doar ea fiindcă se schimbase în haine negre și se aduna după rugăciune. Au așteptat-o câteva minute legănându-se imperceptibil de pe un picior pe altul, crispați și încovoiați ca niște gargui în bătaia viscolului. Se mai auzea doar ecoul pasajelor din Biblie cântate în barbă de preot când s-a alăturat și ea familiei deschizând ușa ce dădea spre hol și pașind apăsat pe covor. S-a așezat pe un scaun la capataiul lui și s-a întors către familie. Deși a căutat durerea cu insistență în ochii fiecăruia, toți cei prezenți s-au eschivat fiindcă aveau cel puțin o fărâmă de interes dincolo de durere. Chiar și preotul. Lacrimile puteau tot așa de bine să fie provocate de fumul înțepător al lumânărilor sau de așteptarea tensionată ce le biciuia nervii. Doar cel ce zăcea în adâncul pernelor a înfruntat-o. A fost de-ajuns pentru ca ea să înțeleagă cât de mult greșise și să se cutremure. Nu așa își dorea el să își petreacă ultimele clipe: se sufoca, îi era sete și mai ales ura preotul, lipsa ei și culoarea neagră. O oră mai târziu atmosfera în încăpere era primenită, toți plecaseră, ea purta halatul obișnuit din bumbac și poliamidă, pe noptieră trona o carafă cu limonadă și o muzică liniștitoare invadase din nou întreaga casă. Lumânarea a adus-o abia mai târziu, spre dimineață, când rictusul lui a început să înghețe. Lumina zorilor, filtrată de dantela translucidă ce acoperise geamul, a surprins-o singură, căutându-și amintiri prin jurnale, schițe și poze de parcă nu el cel din pat, îmbătrânit și rece, pleca, ci un alt el – el ce îi scrise atâtea lucruri frumoase, el ce îi zâmbea, el ce o iubise. Moartea putea să aștepte cât ea se mai bucura pentru ultima dată de momentele frumoase pe care le petrecuseră împreună… Da! Avuseseră destule momente frumoase, chiar dacă nu se opriseră decât o sigură dată împreună – în cursul unei vacanțe în Atena – pentru a le contempla.

Punctul culminant al relației lor s-a consumat sub auspicii favorabile – cei doi copii se căsătoriseră în sfârșit – în verile anilor 2003 și 2004. Abia acum își îngăduiau libertatea; abia acum își aparțineu doar lor înșiși în așteptarea datoriei de bunici. Deși se aflau la a treia sau a patra tinerețe, au vizitat o mare parte din capitalele Europei, împlinindu-și o promisiune făcută demult, înaintea căsătoriei. Și-au făcut planuri minuțioase – pe hârtie! – și au bătut străzile Parisului, Vienei, Budapestei, Romei, Atenei, Istambulului, într-un ritm molcom, presărat cu opriri dese. Se țineau de braț; el urmărea harta, iar ea citea ghidul de călătorie și făcea poze. Căutau în pietre, în clădiri, în statui, în picturi, chiar și în oameni, urmele unor vremuri trecute pe care mai apoi le înviau cu puterea imaginației. În mai multe rânduri, ea – simțind cum artistul ce-i dormea în piept se trezește la viață – a făcut desene în cărbune. Era și el prezent în ele în diverse ipostaze: în chip de centurion ieșind pe poarta Capena spre Capua, de curtean rătăcit pe aleile din spatele castelului bântuit de fantoma împărătesei Sissi sau de cerșetor pe Pont Neuf. Ușor adus de spate, cu părul rărit și alb pe la tâmple, cu nasul acvilin, cu o privirea tăioasă și scrutătoare, încă suplu – devenea centrul de greutate al unor scene ample și detaliate. Poza cu același stoicism cu care în alți ani stătea la cozi, înfruntând arșița zeci de minute; doar din când în când își odihnea privirea pe chipul ei și schița un zâmbet de ștrengar când era surprins. A fost momentul în care au conștientizat pentru prima dată povara fericirii acumulate în tăcere; le-a rămas întipărită în memorie ultima noapte petrecută în Atena, pe terasa plină de lămâi a unei case de alb strălucitor sub lumina lunii: au dansat atunci sirtaki, au băut uzo și au admirat apusul sângeriu ținându-se de mână, iar în zori și-au luat un emoționant «la revedere» de la gazde.

Un an mai târziu au fost nevoiți să își ia din nou la revedere însă, de data asta, unul de la altul și pentru totdeauna. Au făcut-o cu o senzație de pace în suflet – nu resemnare! – senzație dată de viața rotundă pe care o duseseră până atunci… În toamna 2005 el – deja bolnav! – nota laconic: «Dimineața a fost încă vară. Pe seară ne-am plimbat prin Cismigiu și au simțit înaintea noastră pașii toamnei. Aștept cu nerăbdare rezultatul analizelor. Dacă este o alarmă falsă, probabil că o sa te duc la Praga. Dacă nu este o alarmă falsa, te duc cu siguranță». Ea a răspuns: «Eu nu aștept rezultatul analizei. Aștept Praga». Din păcate nu a fost o alarmă falsă, iar boala fulgerătoare nu le-a dat răgazul de a mai vizita Praga. Cu toate suferințele prin care a trecut, tonul lui din jurnal nu s-a modificat: nu a implorat, nu s-a lăsat pradă disperării și nu și-a pus încrederea în leacuri miraculoase; și-a disimulat starea pentru a o proteja. La sfârșit doar, cu un scris tremurat, i-a mulțumit că l-a însoțit tăcută în toți acești ani, iar ea a adăugat dedesupt atât: «O să-mi lipsești puțin!». A fost singura minciună – de câte minciuni îi iertase tăcerea! – ; i-a lipsit puțin mai mult pentru că și ea s-a stins după câteva luni, la vârsta de 65 de ani. S-a culcat târziu într-o zi de mai și a uitat să se mai trezească dintr-un vis alb-negru – vis în care se certa cu el fie că nu dusese gunoiul, fie că uitase să treacă pe la farmacie, fie că întârziase de la pescuit. Fiul ei a găsit-o a doua zi întinsă în pat cu fața în sus într-o postură de mucenică. Ușor încruntată… «În orice alt context moartea ar căpăta valențe tragice; nu putem însă să nu recunoștem că moartea este singurul epilog frumos al unei povești de dragoste» a rostit avocatul înainte de a-i deschide testamentul, însă fiecare membru al familiei, arborând afectarea cuvenită unei astfel de situații și gândind egoist prin prizma propriei pierderi, l-a dezaprobat murmurând. Nu știau – și chiar dacă ar fi știut nu ar fi înțeles ! – că aceste cuvinte erau de fapt epitaful pe care amândoi și-l doriseră.

În loc de epilog am să mai adaug, cu un regret indus de curiozitate, că va rămâne un mister de nepătruns motivul pentru care s-au certat ultima oară. Poate că și ei uitaseră sau poate că nici nu era atât de important: fie ca el nu dusese gunoiul, fie că uitase să treacă pe la farmacie, fie că întârziase de la pescuit…