„Scriitorul de la trei” cobora liniștit, scările. Mai bine le-ar fi urcat! În fața ușii de la intrare plenul „Asociației de proprietari” era, deja, întrunit și sosirea scriitorului părea tot ce mai trebuia pentru anclanșarea discuțiilor, furtunoase (dacă în condiții de caniculă prelungită, sub un cer fără vreo idee de nor, se poate vorbi de furtună) pe marginea (și pe de-alături) ordinii de zi.
- Vecine - vecine înlocuia perimatul și odiosul „tovarășe”, crea o anumită intimitate, o aparentă pecetluire a unei cârdășii, împărtășite de locatarii scării, care se adresau, unul, altuia, cu acest apelativ - vecine, iar întârzii la adunare! Sau n-ai citit afișu’ și, ca de obicei, ai uitat?! - Îl interpelă d-na Lia, președinta și omul de inițiativă al „Asociației de proprietari”. Privirile dezaprobatoare ale celorlalți l-ar fi băgat în pământ - de rușine, în condiții normale, și ar fi mormăit o scuză, dar întârzia la o lansare de carte, așa că, iritat, se hotărî să „șarjeze”:
- Madam Lia, sunt foarte grăbit. Cinci minute, maxim! Considerați că sunt de acord cu tot ce veți hotărî în plen și în afara lui… Plătesc și nu discut, dar mă grăbesc! Fiți succintă! Cât mai succintă cu putință!
Parcă i-ar fi dat cu „terpinol” la fund, trezind mahalagioaica din ea. Mahalagioaică ce se străduia s-o îngroape într-o respectabilitate conferită de banii pompați de cei doi copii, ce slugăreau prin Italia, bani investiți în amenajarea apartamentului, la concurență cu Ilieștii, Voronii și alde Gaiță - concurență ce a condus la transformarea întregii scări într-un șantier permanent și perpetuu, sub sloganul „Casa de nebuni nu-i acasă!”
- Matale, vecine, ești tot timpu’ grăbit. Nu pui mâna la nimic… Am curățat subsolu’ și bărbații de pe scară trebuie să care piatră, să băgăm înăuntru… Și câinele ăsta, Gec, de-i dai de mâncare și-l pupi în bot toată ziua, nu latră la hoț’, da’ latră la uni’ proprietari… O să trebuiască să-l schimbăm… Înțelegi?
Jack, câinele scării, un „maidanez” destul de curat - pentru un „câine comunitar” - cu limba evantai, asista impasibil la discuțiile în plen, în inconștiența sa de câine, căruia i se contesta dreptul de a lenevi, nestingherit, preș la intrarea în casa scărilor.
- Domnu’ Cioablă a adus altu’ - continuă președinta Lia, câine de pază, nu bagabond ca Gec… Să ți-l iei și să ți-l ții, că dacă nu, aducem hingherii!
Asta era prea de tot! Literatura română nu mai putea suporta asemenea ingerințe în relația om-câine, câine-om, și izbucnirea „scriitorului de la trei”, justificată - pe motive comunitare, fu pe măsură. Congestionat la față, cu indexul îndreptat (într-un imperceptibil tremur nervos) spre potaia ce urma a-l înlocui pe Jack, scriitorul răbufni:
- În primul rând, madam Lia, mă confunzi cu Fefeleaga, cu Bathori… Eu sunt Agârbiceanu, eu nu car piatră, eu scriu cărți! Și câinele… Ei bine, câinele Jack e un câine onest și educat. Nu bea, nu fumează și nu latră neîntrebat. E un câine decent! Ãsta, de l-a adus Cioablă… Nu vedeți ce față de popă chefliu are?! Nu vă salut! Mă grăbesc!
Și astfel plecă, iritat și demn, „scriitorul de la trei”, neștiind că, prin purtarea sa (calificată ca incalificabilă) tocmai ratase șansa de a fi ales în „Comitetul de scară”.
De, așa sunt scriitorii… Nu sunt toți de comitet!