Un râset cristalin sparse deodată liniștea autumnală. Un cap de copil se ivi brusc după ușă zâmbind strengărește mamei, apoi se repezi în brațele larg deschise, al căror chip nu mai păstra nimic din expresia durerii de acum un minut.
E cel mai bun antidot, gândi ea, mângâind părul moale ce se afunda la pieptul ei. Doi ochi mari o priveau acum stăruitor, cercetându-i parcă sufletul. Ea îi zâmbi și sărutându-i obrajii plini îi dădu drumul la joacă.
Copilul adulmeca lumea lui plină de forme de neînțeles, iar ea oftând se întrebă de când n-a mai avut sclipirea bucuriei în privire, așa cum fiul ei descoperea un univers în fiecare obiect ce-l înconjoară.
Redeschise agenda conturând în versuri portretul de copil ce acum se legăna de pe un picior pe altul în acordurile sonore ale radioului pe care până atunci ea nu-l auzise.

«Copilul meu dansează la doar un an.
Simte ritmul muzicii și mă privește șăgalnic
mă instigă la dans, mă cheamă cu ochii
își dezvăluie gropița printre cei opt dințișori de lapte
abia iviți
pe buze roz de fragă ascunde tainele universului
și topește inimi ca un fierar iscusit.
Cu un singur zâmbet te trimite printre roze dalbe
cu doar un scâncet te scoate din pantofi
și te pune pe jarul încins.
Întinde mânuțe, se agață de tine, de obiecte
până devii dependent de fiecare gest
ce anunță un semn, o victorie, ceva...

Secundele mor pe chipul umbrit de gene dese,
timpul se naște din nou pe buze proaspăt
ca după o ploaie de vară-
după un ceas de odihnă.
Orologiul te anunță sfârșitul unei alte zile.
Închizi ochii inevitabil rememorând
ca un clișeu noile realizări, năzbâtii
de copil. Aștepți noaptea ca pe o izbăvire
de păcate, secunde de liniște
un hău se cască
peste timp.

Dimineața te readuce în pantofi captiv
în mânuțele întinse spre tine
între două priviri de jar
între două buze de fragă
între fragmente de timp... »
Chipul ei păstra acum ceva din duioșia primelor minute alături de fiul ei, prima atingere, primul contact cu acea ființă mică și neajutorată care îi căuta sânul cu mișcări nesigure.
Nesigură a devenit și viața ei de-atunci, călcând printre amintiri cu pași virgini în tărâmul copilăriei și al maternității iminente.
Nimeni nu-ți spune că momentul nașterii reprezintă cumva punctul zero de la care începe o nouă viață, o cotitură mai adâncă ca cea mai abruptă serpentină pe care am trecut-o vreodată în excursiile mele prin țară, medită ea.
Nimic nu pare să anunțe schimbarea, nici amploarea acestei noi dimensiuni. Pregătești tot sau așa vrei să crezi, că ești pregătit pentru orice, patul miniatural pentru copil stă deja aranjat, scutecele așteaptă într-un colț de sertar, fel de fel de produse farmaceutice, loțiuni, creme stau îngrămădite prin sertare, provizii de lapte, biberoane, ceaiuri anticolici, fașe, hăinuțe anunță inevitabilul.
Și totuși, la o oră după ce ți-ai adus pruncul pe lume te simți mai nesigură decât cel căruia i-ai dăruit viața, la o săptămână după ce-ai ajuns acasă ești deja terifiată de ciclul neîntrerupt mâncare-somn.
Și timpul pentru tine, rememoră ea zilele în care abia respira, timpul sau mai bine zis inexistența lui te doboară și te coboară până la esența lipsei de egoism, până la dăruirea totală și deșertarea de sine. Aici lecție de viață și de altruism, își spuse, zâmbind amar.
Copilul din fața ei îi aduse aminte de ea însăși și de copilăria pierdută.