Privindu-l, aveai impresia că așteaptă pe cineva. Felul în care străbătea faleza, uneori cu pași mărunți, alteori alergând în rând cu toți ceilalți bărbați singuri, toți îmbrăcați impecabil, ar fi putut într-adevăr crea această impresie. Din când în când, se mai oprea pentru a-și aprinde o țigară, pentru a mai sorbi din ceașca de cafea sau pur și simplu pentru a-și schimba cămașa udă de transpirație. Dar toate astea nu durau decât un minut, timp în care toți ceilalți dispăreau, ceea ce accentua întrucâtva impresia de așteptare.
Câteodată, cineva se apropia de el pentru a-l întreba dacă știe unde se află strada X, sau dacă știe scorul cu care s-a terminat meciul de fotbal, sau dacă a văzut cutare film ori dacă a citit cutare carte. El găsea în toate acestea pretexte minunate pentru a se antrena în discuții prelungite uneori chiar și după miezul nopții, când faleza era deja pustie, ceea ce ne-ar fi putut face să credem că aștepta pe cineva. E adevărat că din locul în care ne aflam era dificil să vedem dacă acest bărbat era sau nu era singur, asemenea celorlalți bărbați care uneori puteau fi văzuți alergând în ținutele lor impecabile. De cele mai multe ori, aceștia se opreau pentru a bea o ceașcă de cafea și pentru a citi ce mai era nou prin ziare, fapt care dădea prilejul unor discuții adesea pline de contradicții. Unii spuneau, de exemplu, că ultima oară fusese văzut într-o cămașă albastră, măsurând faleza cu pași mărunți, alții că, dimpotrivă, stătea pe o terasă, fumând o țigară și așteptând pe cineva.
Despre acest bărbat s-a vorbit mult și încă se mai vorbește. Nu se va știi niciodată cărei nevoi i-a răspuns inventarea lui, dar toată lumea e de acord că ar fi putut fi un bărbat interesant, dacă ceasurile în care stăteam pe faleză așteptându-l nu s-ar fi prelungit prea mult după miezul nopții, când a trebuit să plecăm acasă, unde, cel mai probabil, nu ne aștepta nimeni.