agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-16 | |
PRIMA PARTE
1. Sub culmile dealului Doboieș, la o distanță destul de mărișoară de Sighet și de satele așezate prin preajmă, se întindea frumoasa și bogata gospodărie a lui Iancu Lupu. Câteva zeci de hectare de pământ pe care le întretăia unduindu-se ca un șerpișor, pârâul Ronișoara curgând umflat de mândrie că doar el e singurul sub soare care poate trece fără să-și ceară voie de la crudul și zgârcitul gospodar, peste pământurile acestuia. Însă cu totul de altă părere era crudul și zgârcitul gospodar Iancu Lupu – dacă pârâul trece peste pământurile sale, înseamnă că este proprietatea sa la fel cum și cerul ce se află deasupra pământurilor sale este cerul său! Și ca să demonstreze tuturor că pârâul care trece peste ogoarele sale este proprietatea sa, îl puse la treabă. De ce să curgă un pârâu așa teleleu, singur de capul său fără nici o treabă peste pământurile unui gospodar ca Iancu Lupu?... Nu, așa ceva nu se poate!... La început Iancu îl puse să învârtă o roată mare de moară care îi măcina porumbul crescut pe lanurile mănoase, mai pe urmă și ceva mai în jos îi porunci pârâului să se lărgească și oprindu-se un pic din goana-i jucăușă să alinte aripiorele de argint al peștișorilor din iazul său și tocmai când bietul pârâu credea că scăpase de muncă, deodată, de după o cotitură cu trei salcâmi, de când lumea și pământul se ivea pălincia în care trebuia să răcească aburul borhotului din prunele, merele și perele din livezile roditoare, prefăcându-l în pălincă tare de peste șaizeci de focuri, curată ca lacrima de rouă de pe un trifoi cu patru foi în dimineața zilei de Sânziene. În dreptul morii, dincolo de pârâu, să înălța semeț o clădire cu etaj, construită din lemn de stejar și acoperită cu tablă ce strălucea argintiu sub razele soarelui. În față clădirii se întindea o curte mare, pavată cu piatră, în jurul căreia se înălța un zid tot din piatră pe lângă care atât pe dinăuntru cât și pe dinafară creșteau tot soiul de trandafiri frumos tunși și îngrijiți de priceputa mână a grădinarului de sorginte italiană Paulo Seninni, pe care oamenii, din cauza bărbii sale impunătoare ca a regelui, îl numeau bătrânul Karol. Singura intrare în curte era poarta mare din fier forjat, în care era încorporată o ușiță. În afară de impunătoarea clădire, în curte se mai afla o bucătărie de vară zidită din piatră și acoperită cu aceeași tablă strălucitoare ca și casa, în care se afla un cuptor mare, ca cel din povestea cu fata moșului și fata babei, în care unguroica Melinda, bucătăreasa lui Iancu Lupu, în fiecare sâmbătă cocea pâini mari cât roata carului și cozonaci cu mac și cu nucă. Lângă bucătăria de vară se afla și un șopron pentru lemne, întotdeauna ticsit de chituci uscați de fag, iar aproape de poartă, pe partea casei se afla o fântână cu cumpănă și cu jgeab de piatră. Curtea lui Iancu Lupu era întotdeauna curată, măturată în fiecare dimineață de către Melinda care bombănea întotdeauna pe sub nas: «Ioi Iștenem, Iștenem!... La ce bun meturat fiecare dimineață? Nici ghesche, nici rațe, nici frunze, iar tu Melindo metură ca un bolundo!» Însă în fața domnului Iancu nu îndrăznea să rostească vreo vorbă despre măturatul curții. Toată gospodăria lui Lupu se afla dincolo, de cealaltă parte a Ronișoarei, la care se putea ajunge trecând peste un podeț destul de larg cât să treacă o căruță. Imediat în spatele morii se întindeau două grajduri destul de lungi, unul plin de vite și altul de cai, după care era cotețul pentru porci în care niciodată nu se aflau mai puțin de douăzeci de capete și cel pentru păsări cu țarcuri și gropi pline de apă, unde trăiau tot soiul de înaripate, de la găinușile mici liliputane și cele golașe la rațe, gâște și curcani. Numărul orătăniilor nu îl știa nimeni niciodată. Se mai aflau acolo și două cuști pline cu iepuri belgieni, iar puțin mai sus de moară la cotul râului, pe sub salcâmii care îmbolnăvindu-se de alb înnebuneau în fiecare primăvară, se aflau vreo treizeci de stupi de albine. În afară de toate acestea, Iancu Lupu mai avea și o turmă mare de oi care păștea vara pe dâmburile Săratei, tot acolo și ierna, îngrijită de frații Alexa și Dumitru Buraniuk, huțuli de dincolo de Tisa, care de câțiva ani buni se tocmeau an de an ciobani la Lupu, deși acesta nu îi prea avea la inimă din cauza carecterului lor de catâri încăpățânați. – Vă repet de o sută de ori să faceți un lucru așa cum vreau eu, iar voi îl faceți cum vreți voi, nu cum vă spun eu. Gata la primăvară îmi caut alții! îi amenința, însă atât el cât și ei știau că nu se va întâmpla asta, deoarece ciobani mai buni decât ei Lupul nu ar fi găsit nici dacă ar fi întors pământul pe dos. Deseori în fața prietenilor săi îi lăuda «Huțulii îștia iubesc oile mai mult decât orice pe lume, iar brânză mai bună nu știe să facă nimeni din întreg Maramureșul, dar ce este mai important... că nu fură!» Asta îl ajuta pe Iancu să treacă peste încăpățânarea huțililor și chiar să-i respecte. În spatele grajdurilor și a cotețelor se aflau trei coșuri mari pline de porumb și două beciuri în care stăteau depozitate în lăzi merele, perele, cartofii, iar în butoaie mari murăturile. Deasupra beciurilor Iancu înălțase o căsuță cu două camere în care trăiau «Muții Lupului», cum îi porecliseră oamenii pe cei trei bărbați de vârstă mijlocie, din care doi vorbeau cu totul nedeslușit iar al treilea era surdo-mut. De unde i-a adus Iancu, cine erau cei trei?... Nu știa nimeni. Oamenii se obișnuiseră cu prezența lor în zonă și necunoscându-le numele, îi botezară după cum i-a tăiat capul. Pe unul îl numiră «Roșu» din cauza părului său de culoarea apusului de soare dintr-o zi de vară, pe altul îl numiră «Lungu» din cauză că era înalt, adică lung cât o zi de post, iar pe cel de-al treilea îl botezară «Mutu» deoarece acesta, spre deosebire de cei doi, era mut de-a binelea, adică nu scotea nici un sunet. Cei trei bărbați se înțelegeau între ei prin tot felul de gesturi și semne, cu alte cuvinte vorbeau de-i dureau mâinile. La fel se înțelegeau și cu stăpânul lor, căruia îi erau credincioși ca niște câini. Toată gospodăria lui Iancu Lupu, în afară de cai, stătea pe umerii lor. Caii erau îngrijiți de tânărul țigan Radu Geambașul, despre care oamenii șopteau precum că ar fi rodul iubirii lui Iancu Lupu cu frumoasa țigancă Mândra, care plătise cu moartea această dragoste, pierind pentru trădare de cuțitul bărbatului său, iar pe micuțul băiețaș bălai țiganul îl lăsase într-o noapte lângă poarta lui Iancu Lupu și numai datorită bătrânei Lucreția Lupu țigănușul rămăsese în viață, altfel fiul său Iancu l-ar fi înnecat în Ronișoara, ca pe un cățel orb. Când copilul se făcu mare, Iancu începu să-l placă, deoarece acesta îngrijea caii cu o grijă aparte, de parcă se îngrijea de niște semeni de-ai săi sau mai bine spus de niște frați, altfel nici nu se putea deoarece crescuse în grajd printre copitele cailor. Nimic nu-l putea înduioșa mai mult pe Iancu decât cineva care iubește calul ca pe un semen de-al său, astfel Radu, pe care Iancu îl poreclise Gembașul, se mutase din căsuța muților, într-o odaie încăpătoare și frumoasă din casa mare a lui Iancu Lupu, odaie care era numai a lui și în care Iancu de atunci numai călcase niciodată, iar cînd cineva îl întreba de ce permite țiganului să stea împreună cu el, Iancu răspundea scurt: – Deoarece se pricepe la cai ca nimeni altul! Asemenea răspuns îi satisfăcea pe prietenii lui Iancu, deoarece toată lumea știa ce însemna un cal pentru Iancu Lupu! – Ce poate un biet om pe lângă măreția unui cal?... Nimic! Absolut nimic! spunea deseori Lupu, în al cărui grajd se aflau numai cai pur sânge, de rase nobile. Toată această gospodărie a lui Iancu Lupu era înconjurată de livezi în care creșteau sute de pomi fructiferi de tot soiul: meri, peri, prune, vișini, cireșe, nuci, piersici, caise ba chiar castane și tufișuri de alun. Livezile la rândul lor erau înconjurate de lanuri pe care creștea porumbul, secara, ovăzul, cartofii, și alte legume, iar din partea spre Horavița se întindeu zeci de rânduri de vie, până aproape sub dâmbul Horaviței. În asemenea bogăție și bunăstare, ca în sânul patriarhului Avraam, trăia gospodarul Iancu Lupu, trecut de a doua tinerețe, împreună cu tânăra sa soție Ruxandra și cu fiul lor Ionuț, de numai trei ani. Va urma. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate