agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1253 .



Idei Anatomice
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emage ]

2009-10-17  |     | 



I s-a spus că putea scrie . Despre aproape… orice.
― Definiți, vă rog, termenul “aproape”
― Înțelegeți dumneavostră mai bine.
A stat și s-a gândit dacă să spună adevărul sau nu.
― Ba nu.
― Cum să vă explic…, și scaunul s-a bombat brusc, fără trivialități. Dar, ah, uitându-mă la dumneavoastră, nici nu cred că…
“… ați fi în stare să vă gândiți la așa ceva. Bineînțeles că… da. Da!”
― Dar, totuși, aș avea nevoie de o temă, ceva de la care să pot porni.
― Este și rămâne la latitudinea dumneavoastră.
― Și, totuși, la ce tip de editorial să mă conformez, ce fel de interpretare vă…
― Orice vă caracterizează. În trei pagini.
Ce mă poate caracteriza în trei pagini?
Fiecare om se gândește că ceea ce este el , viața lui, merită să fie scris în zeci de volume. Ne percepem ființe complexe, cu gânduri de neînțeles, și totuși, toate trebuiau scurtate în…
― Trei pagini. Caractere de 12. Distanța 1,5.
…pagini numerotate: unu, doi, trei. Ca în basme.
Și-a luat mapa și toate gândurile nepaginate –încă, bucățele de suflet, și le-a vârât în gura genții… Foi granulate…
― Mersi! Tare îmi era foame.

Acum îi trebuia un subiect. Toate simțurile parcă i se ascuțiseră. Vedea – și încerca să vadă- prin oameni. Să le citească gândurile. Și să îi dezbrace de propria lor poveste ireală. Jucau cu toții aceeași piesă citadină, iar ceea ce îi rămânea era să îi fie autor. Să se recunoască.
Era mult zgomot pe stradă, terasele aveau flori prăfuite și umbrele pătate, mașinile miroseau a aspru. Erau și mulți oameni închiși. Da, acum realiza că mulți erau de nepătruns.! Casete. Casete fără cheie. Își aminti cum primise un “cadou” într-o cutie fără ieșire; de fapt, fără intrare. Dar nu fusese niciun cadou. Fusese o glumă. La care nu a râs.
Bine.
S-a uitat mai bine. De acolo, de undeva de la veranda suspendată, putea vedea… nu foarte departe. Și își tot zicea:
― Subiect. Subiect. Subiect.
“Ce merită să fie subiect?”
“Păi nu ți s-a spus. Orice.”
“Orice interesant.”
“Da, da, interesant, dar nu plictisitor. Comic.”
“Da, dar comic așa, subtil.”
“Subtil, dar dacă nu prinde?”
“Să citească “Iardinnou”.
Vântul îi sufla câte o filă, două. Zicea “vânt”, dar de fapt era mugetul subțire al aparatului de aer. Conditionat de comandă (nu îi zicea tele, că nu era un T.V.). Iar “teveu” aflase că fusese un tip de mașină veche. Ha, și eu care credeam în ficțiunea de a conduce un T.V.!
― Subiect. Subiect. Subiect.
Se adunase o picătură în vârful pixului. Și el saliva. Saliva după o bucățică de hârtie albă pe care să o folosească drept “așternut”. Acum se aștepta ca bila să iasă in afară și să țipe: “Mă, mă mai ții mult așa? Am rău de înălțime.”
Avea un titlu în minte. “Cum să te săruți în vitrina unei cofetării”… Unde aburii dulci îi gâdilă pe sfinți la tălpi, iar lumina oranj îmbie să îți numeri reflexiile cromate de pe lingurițe. Era cald acolo. Și privea la cei doi vânzători de gheață verde care începuseră să se topească. Unii trecători se opreau să îi lingă de pe asfalt.
Deja vântulețul nu mai adia. Nu ar fi fost de mirare “cacomanda” (nu tele) să ragușească :”Auzi, știi ceva, eu mă cam stric”. Căci, inevitabil, cu toatele aveau să se ducă: și pasta, și liniile, și energia, și… înghețata de deasupra care se prefăcea în cer oranj.

― Subiect. Subiect.

Ca să devii cunoscut, trebuie să ai ceva interesant. Interesant, palpitant și puțin excitant; scris ușor, liber – de restricții și inhibiții.
Privi spre stație. Ah, un autobuz dintr-ăsta, ticsit de lume i-ar fi trebuit, să îl disece ca pe un creier de porc. Circumvoluțiuni pline de idei apoase. Apoi îl văzu lângă ceasornicărie pe Bobby. Așa de fapt le zicea la cei pe care nu îi cunoștea. Nu întreba!
Ei, și acest Bobby era un fel de “Ajutați-mă și pe mine cu un ban – Mulțumesc – Să te ia naiba!” care își permitea să vină cu taxiul, să își așeze o pernă la spate (nu sub fund) și să își întoarcă piciorul in buzunar. Dar, evident, nu despre asta ne place nouă să vorbim. Mai ales “nouă”.
Ar mai fi putut scrie despre prieteni sau profesori. Prezenta careva dintre ei un interes anume?
― Nu mulțumesc, nu vreau nota.
Insistent și strâmb.
― O să mai comand ceva.
Așteaptă.
Pixul nenorocit cu bila lui.
Cum zicea, asemenea categorii de persoane au tot fost criticate, catalogate, analizate, -te, -te, -te. Cine nu are sau a avut de-a face cu o astfel de persoană?
Dar nu și Papa Gambalunga. Vezi, despre el nu ar fi putut scrie sau spune nimic nimănui. Excepția. Se intrigase. “Și dacă da?”
Îi tot ștergea saliva de colțul foii. Și iar apărea. Și iar apărea.
Acum se gândea că ar fi putut scrie ceva gen eseu. Introspectiv. Însă ar fi dat în “prea filosofic”. Cunoaștere, autocunoaștere, cultură, etern, spațial,… la naiba. Masa trase pe diagonală si el cu ea. “Nu te-ai lovit prea tare, nu?”

S-ar fi putut lega de cotidian. Sarcasmul și ironia puhoiului de inadvertențe. Bâlbâiala și dihotomia orașului de lapte în care te scufunzi.
Ce să scrie? Totul părea atât de normal și deja spus. Pornind de la centrul omului, nației, până la… urma aia de țânțar strivit!

Schimbă caietul. Și pixul. Acum avea un stilou care își lăsa balele epileptice pe degete. Ar fi ceva ideal de comun să poți filosofa asupra acestui fapt: cum de iese cerneala din stilou? (scrie în orice poziție) Sau, uite, cum citește faxul printr-un cablu strâmt? Cine aprinde toate luminile pe străzi sic and e ceata?

Trei pagini? I se păruse prea puțin… și nici măcar nu avea un titlu, acolo. Trecuse doar data.
― Pe data asta eu trebuie să scriu.


I se părea că toată lumea discuta despre acel… subiect.
― Ai auzit că cică vrea să scrie…
― Despre ce? Dar nici nu a găsit titlu.
― Crezi?
― Nu vezi cum se tot uită împrejur. Parcă ar fi…
― Mai rau, uita-te ce fata are… Hihihi!
Sau mai erau persoane care râdeau pe înfundate:
― Nu știe. Nu are. Nu gă-seș-te su-biect!

Mai bine s-ar fi tăvălit în culori de fluturi, decât să vadă marginea paginii mâzgâlitâ cu salivă.
Opri un trecător.
― Nu vă supărați. Nu aveți un subiect?
― O su’ di mii?
― Nu, nu, un subiect. Ceva interesant. Știu eu, din viața dumneavoastră - îi puse mâna pe umăr - sau a copiilor , sau…
― ‘Neata ești di la televiziuni?
Las-o baltă.
Nu îi venea nicio idee. Tot ceea ce gândea i se părea deja folosit, déjà vu. Trecuseră prea multe secole, prea multă literatură ca să mai vină cu ceva nou, ne-spus.
“ ― Ai spus ceva?
― Ce?
― Parcă te-am auzit vorbind.” Minte obosita!

Ar fi putut scrie despre insul ciudat care venise pe bancă să îi ceară un foc. I-a dat și apoi acesta i-a cerut și o țigară. A renunțat – nu știa de ce – la pachetul mototolit din geantă și i l-a întins.
― Și geanta, vă rog.
Poftim?
― Ar fi bine să îmi dați și geanta, va rog. Fără scandal. Ați înțeles?
I-a întins-o, mirându-se foarte.
― Mulțumesc!
“Mul – țu – mesc?” Un hoț galant. Ce n-ar fi dat ca lumea să fie plină de ei! Plină și să strige “vă rog”. Frumosul nu își mai avea sens.
Dar bineînțeles că nimeni nu ar fi crezut scornela asta. Nici pentru sine.

Nu s-a gândit până atunci. L-a sunat pe C. I-a zis că poate veni – la ora aia?!? Numai 5 minute. “Cinci minute? Păi nici nu am nevoie de mai mult”. Cât îți ia o idee? Nici 5 secunde.
Se săturase de istorisiri din armata post-decembristă, boli, relații amoroase eșuate sau eșecuri de tot felul.
― Și ziceai?
― Nu, nu eu, nu ziceam nimic. Tu trebuia.
― Păi, na, ia și tu un dicționar. Alege un cuvânt la întâmplare… Să nu trișezi! Primul pe care îl găsești.
Idei, idei, ce mă fac eu cu ele.
Mersi pentru nimic!

Cerneala nopții îi picura pe ochi, și abia ajunse acasă, că auzi:
― La ora asta se vine? Cine să stea după tine?
Dar nu mai avea timp.
Nu mai aveam timp.
Deschise dicționarul la întâmplare. ”Subiect”.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!