Zilele trecute am fost la mare. Acolo am văzut pescăruși, scoici, alge și multe femei frumoase. Unele purtau coliere, altele știau să cânte la mandolină, dar cele mai multe nu purtau nimic și nici nu știau să cânte la mandolină. Un pescăruș m-a întrebat odată dacă vreau să mă plimb cu vaporul. E adevărat că aș fi vrut să vizitez câteva insule, dar toate vapoarele fuseseră scufundate, astfel încât insulele erau deja ocupate de ceilalți naufragiați.
Așa am cunoscut o domnișoară care, la fel ca și ceilalți pescăruși și celelalte scoici, se plimba pe plajă în cea mai deplină absență a motivelor. Această absență de ordin subiectiv se adăuga absenței turiștilor, care era o absență de ordin general. Trebuie specificat aici că mulți dintre ei muriseră demult, în locul lor născându-se alții, iar despre ceilalți pur și simplu nu se mai știa nimic.
Ea purta un halat mov și spunea că vine din Norvegia. Îmi povestea că acolo era mai frig decât aici, asta desigur cu excepție zilelor în care era mai cald. Și îmi mai povestea despre bunicul ei care avea o cutie de lemn plină cu porumbei, cărora le dădea drumul în fiecare dimineață și care, înainte să se lase întunericul, se întorceau, uneori mai mulți, alteori mai puțini, în cutia bunicului din Norvegia sau în alte cutii.
*
Casa iubitei mele a devenit muzeu. Zilnic, turiști din toate colțurile lumii vin să privească oglinda în care noi ne priveam în fiecare dimineață și în fiecare seară preț de câteva minute, să doarmă în patul în care noi dormeam noaptea și ne trezeam dimineața, să se așeze în bucătăria în care noi ne beam cafeaua în fiecare dimineață, să se uite la televizorul la care noi ne uitam în fiecare seară, să-și aranjeze hainele în dulapul în care tu le aranjai cu atâta migală, dar, mai ales, să iasă fericiți pe ușa pe care și tu, ai ieșit într-o dimineață iar eu am intrat într-o seară și nu te-am mai găsit.
El se află pe coasta norvegiană a Mării Nordului, unde de foarte mulți ani nu mai sosește nici un vapor și unde odată, demult, femeile purtau coliere și știau să cânte la mandolină. Acolo pescărușii te întrebau de vorbă, iar scoicile nu aveau nevoie de nici un alt motiv în plus să existe. Seara și dimineața era destul de răcoare, cu excepția amiezii, când începea să se încălzească puțin. Atunci oamenii ieșeau la plimbare și își povesteau tot felul de lucruri interesante, multe dintre ele auzite de la localnici sau pur, altele simplu inventate.
Se povestea, bunăoară, despre o tânără femeie îmbrăcată într-un halat mov care avea o cutie plină cu porumbei primiți moștenire de la bunicul ei. Mulți dintre ei muriseră, alții se născuseră în locul lor, iar cei mai mulți plecaseră și despre aceștia nu se mai știa nimic. Ea mai primise moștenire și alte lucruri frumoase și probabil că le-am fi putut admira pe toate dacă din boxe, o voce stridentă nu ne-ar fi trezit din reverie: „Stimați vizitatori, vă reamintim că muzeul nostru se va închide în zece minute. Vă mulțumim pentru prezență și vă mai așteptăm și mâine dimineață, începând cu ora 9 și 30 de minute. Vă dorim o seară plăcută în continuare.”