Pescarii își desfăceau complicatele ustensile, verificau puterea silcului și legătura acului din coadă. Era în jur de 4 dimineața. Un termos fierbinte făcea să pară mai friguroasă, mai nălucitoare dimineața aceea, când cei doi pescari îngrămădeau între degetele lor butucănoase și crăpate ca niște dopuri de vin refolosite, viermișorii roșii pe care îi înfigeau cu pricepere în ac. Nu își vorbeau. Fiecare își pregătea în taină undița lungă, aruncând din când în când câte o privire sticloasă în apa dormitândă pentru a-și studia teritoriul și a-l spiona pe celălalt. În scurt timp unul dintre ei aruncă undița la pește și apa se undui, lăsând niște cercuri mici și repezi la suprafață.
-Ești prea aproape de mine, spuse pescarul, dă-te puțin mai încolo că n-o să avem niciunu’ noroc. Ce naibii, atâta lucru nu știi?
După ce văzu că nu primește niciun răspuns, continuă să învârtă puțin iritat maneta mică până ce se strânse tot silcul. Apoi se băgă cu cizmele de cauciuc în apă până la genunchi și aruncă și el. După 10 minute uită întâmplarea și nu-l mai deranja apropierea, ci tăcerea nefirească pe care o simțea grea și tulburătoare. Îi amintea într-un fel ciudat de copilărie când venea tata beat acasă și se ducea glonț în dormitor după mama, iar lor li se tăia glasul cu forța, căci la primul sunet putea ieși din dormitor și nicio rugăminte, nicio lacrimă nu-l puteau opri. Ba mai mult, dacă vedea că plângi și mai tare își ieșea din minți.
-Am tăcut destul, se gândi, tăcerea e tot ce poate fi mai groaznic, mai singur, mai înfricoșător: liniștea... liniștea care n-are nimic uman în ea... și să știu că e hoțul în spatele meu, mai bine aud niște pași de om, decât nimicul asta și o lume întreagă în capul meu. Totuși singur. Cu hoțul poți vorbi, și la o adică, dacă-l vezi așa, îi dai de bună voie. Mie cel puțin liniștea nu-mi priește, mă iau gânduri îngrozitoare, de parcă n-ar fi ale mele și nici n-am știut niciodată că le pot avea.
- Azi sper să tragă ca lumea, spuse cu voce tare, uitându-se spre celălalt pescar, că ieri mi-a tulburat un cretin cu-n câine apa, și de aia s-au speriat toți. Ce obicei prost la câine, să se scoale cu noaptea în cap să-și facă treburile, măcar de s-ar fi pișat lângă un copac, ca toți câinii întregi la minte, nici gând, s-a băgat în apă, a ieșit, s-a învârtit să-și caute locul, apoi a făcut ici colea. Spune și tu. Prostu' de stăpânu-su nu i-a zis nimic. Asta m-a scos din țâțâni. Apoi i-am zis eu atunci: „Nu vezi ce mizerii face aici câinele tău? Să stau eu cu nasu’ în putoare, nu? Ia, te rog să cureți rahatu' asta!” Dar el, nici gând, m-a întrebat ofensat că ce aș vrea să cace un câine diamante parfumate? Că e condiția lui și tot așa mai departe. Când am văzut, am dat-o și eu cu normele U.E , că are o coțofană la noi unul alb și coafat și umblă cu punga după el, că e de rasă, dar poți să te pui cu prostu’? O ținea pe a lui una și bună. Până la urmă m-am mutat eu că și-așa nu prea trăgeau peștii în locul ăla. Degeaba, nu mi s-a schimbat defel norocul. Așa că dacă azi m-am nimerit cu tine, poate o să ne fie la amândoi mai cu noroc. După ce termină scurta povestire, speră la un răspuns care însă rămase suspendat, undeva între cei doi ca un pește nehotărât ce nu știe pe care momeală s-o aleagă prima.
Celălalt se uită preț de o secundă la el, cu un zâmbet mai degrabă bănuit, și își lipi degetul arătător de buza crăpată.
- Aaaa, nu vrei să sperii pești, înțeleg, las’ că nu s-or speria ei numai pentru atât, în plus vorbim mai încet dacă vrei, spuse cu un fel de teamă. Apoi se duse la scăunelul lui din lemn și se așeză. Începea ușor să se lumineze și dintr-o dată i se făcu un fel de frică de omul tăcut de alături, pe care nu-l înțelegea, de jumătatea de întuneric, de apa neagră... toate îi păreau un hău fără fund. De văzut, sigur îl vedea aievea și era acolo, pe scaun ca și el. Dar de ce nu catadicsea să zică ceva?
-Poate îi e și lui frică de mine cum îmi era mie de tata, se gândi.
Într-un final își lua inima în dinți și-l întrebă cu un glas ce nu ascundea emoția:
-Auzi, fără supărare, tu de ce nu spui nimic?
-Fiindcă îmi place mai mult să ascult, îi răspunse pescarul, cu o voce groasă, privind aiurea în depărtare.
- Aha, bine atunci, dar vezi eu am pus un pariu, acum cât stateam și mă gândeam așa, adică un joc: că cel care prinde primul pește câștigă, zise pe un ton vioi. Vrei?
-Da, răspunse celălalt, apoi făcu o pauză și întrebă: Ce câștigă?
-Păi orice vrea celălalt. Eu, de exemplu aș vrea niște cafea fierbinte de la tine.
- Eu pot să mă mai gândesc? întrebă simplu.
-Sigur că da, răspunse pescarul, numai că în timp ce i se formau silabele pe buze, silcul celuilalt se și întinse curbând undița. Cu o mișcare elegantă, pescarul învârti maneta și trase peștele afară. Un amărât pește anorexic, că numai stricai uleiul pe el.
- Mamă, ce noroc ai! Eu credeam că o să mai stăm aici mult și bine până să prindem ceva. Ce s-ar fi bucurat nevastă-mea, că tot îi promit, dar de adus, nu-i aduc. Și numai stă cu gura pe mine, că pierd timpul și-mi hlizesc toată ziua ochii în balta asta în care nu trăiesc nici broaștele, nici plantele, dar mai peștii. Bine, acum pot să-ți sugerez eu ce să-mi ceri? Uite îți dau trei țigări. Eu rămân tot cu trei. Ce zici? Și la următorul pește facem tot așa. Măcar ne mai trece timpul.
-Nu am nevoie de țigări. De mâna ta dreaptă am nevoie.
Și în momentul acela își scose mâna lui mutilată de sub pelerina lungă și cu ochii mari, fără să clipească se apropie teribil de încet de mine, parcă nu mai ajungea niciodată, deși înainta cu ciontul lui îndreptat sper mine ca o armă. Și eu am vrut să țip, dar nu reușeam nici să zgârii liniștea. Îmi simțeam inima cum îmi bate în mână, era încă acolo, mâna mea dreaptă, care mă durea de parcă aș fi avut un cuțit pe care urma să-l înfig în el și să aud un sfârâit ca al peștelui când îi spinteci burta și-i scoți mațele.
Na, acum că ți-am spus tot, dacă prind eu următorul pește, ghici ce o să te pun să faci?- și râsul lui spărgea apa cu toți peștii ei veșnic negrăitori.