Normal că trebuie să existe un fir epic echilibrat sau măcar acea coerență care să determine cititorul să continue să lectureze un anumit text.
Cu toate acestea nu cred că vreau să încadrez în timp momentul reîntâlnirii mele cu George.
Oare o dată anume, o zi, legată apoi de o lună, de un anotimp, de o perioadă din viață poate aduce un plus de realitate sau o relevanță certă asupra unor impresii subiective până la urmă?
Nu cred și-atunci voi spune doar...
într-una din zile l-am reîntâlnit pe George.
Pot scrie însă, datorită caracterului meu predispus să caute legături între evenimente sau o anumită ordine ce ține de predestinare, pot scrie doar că era sfârșitul verii și cu o seară în urmă, doborâtă ca de obicei de singurătatea din mintea mea, am început să scriu despre copilărie.

Mereu când n-am găsit resurse pentru a-mi încărca bateriile cum se spune mai nou, în prezent sau năzuind speranțe, m-am refugiat în copilărie, deși nu e liniște nici acolo. Probabil în nici un moment al vieții mele nu a fost liniște, nu știu ce m-aș face dacă într-o zi aș beneficia bursc de acel echilibru după care am alergat bezmetică toată viața.
Dacă nu cumva voi găsi după atâta frământare și dezamăgire și pași pe vârfuri și șederi în umbră că aceea e starea mea naturală, că un anumit mod de viață obișnuit m-ar plafona, m-ar determina să vegetez fără să caut mereu cauze și înțelesuri pe care singură să le dizolv mai apoi.
Dacă stărui o parte din noapte scriind, descopăr mereu că cealaltă parte o voi petrece implicit cu analiza acelor cuvinte înșirate pe hârtie.
Le întorc pe toate părțile, mă dezic de ele, trăiesc de fapt o stare de euforie aproape obsesivă, dorindu-mi ca ceea ce am consemnat să fie oglinda unei realități, fie ea reală sau închipuită.
Și nu doar asta, ci raportarea ei la percepțiile celorlalți poate fi o cauză reală a zbuciumului meu. Astfel dimineața mă găsește cu mintea tulbure, vorbind singură, chioară de somn, arzând ca de febră. Pentru ce? Pentru că recitind, găsesc mereu atâtea greșeli în gândurile mele înfierbântate de misterul nopții, încât îmi vine să-mi bag capul sub pătură, să mă ghemuiesc acolo și să nu mă mai trezesc niciodată.
Nu pot însă relua firul și pleca apoi pe altă cale. Nici una din căi nu e cea adevărată, nimeni nu poate spune am scris și am gândit obiectiv. Nimeni...așa cred.
Deși lumea a creat parametri de raportare, eu nu mă pot încadra între limitele lor.
De fapt, nu doar eu cred, majoritatea suferă de acest sentiment ciudat.
O astfel de dimineață era și cea despre care nu am apucat încă să spun mai nimic.
Trebuia să ajung la înmormâtarea unui preot renumit din oraș, nu pentru că l-aș fi vrut în memorie pe acel om așa cum am fost nevoită să-l văd din păcate.
Un trup fără viață, înconjurat de lumânări, flori, negru și alb, contrast izbitor de nuanțe. Atât de inutile pentru el, care a pășit desigur într-un spațiu despre care nu putem decât fabula, despre care nu ne putem decât dori să fie, incapabili fiind să acceptăm că putem sfârși asemeni copacilor sau oricărei alte forme de viață.
Pentru a lăsa mereu loc altora care vin din urmă.
Și cum ne-am putea simți atât de infimi, încât să nu ne amăgim, dorindu-ne nemurire măcar în eter?

Îmi rămăsese în minte ziua când am hotărât să merg să-l văd la spital.
Îl cunoșteam de mult timp, era printre altele și duhovnicul șefilor mei, deci un motiv în plus ca prezența mea să fie mai mult obligatorie decât necesară, deoarece omul care trecuse în neființă, respectat de un oraș ca preot, era realmente singur.
Nu avea rude, doar o comunitate de oameni pe care-i ținea uneori cu ochii căscați și cu urechile ciulite, nefiresc de mult, adoptând un discurs nonconformist, lipsit de acei termeni specifici dogmelor.
Asta când nu era atacat de alcool, pentru că din păcate acest viciu de care uza, poate dezamăgit de realitate, poate pur și simplu fiind un caracter slab, l-a dovedit până la urmă, devorându-i ficatul.

Am mers pe jos până la spital, deși se lăsase deja întunericul, îmi aminteam cum făcusem acel drum cu zece ani în urmă agitată, tot pe jos, cu fața albă de teamă, cu sângele pulsându-mi în tot corpul, oprindu-mă în răstimpuri invadată de durerile nașterii.
Amintiri triste, zâmbet amar, clipe pe care nu poți să le ascunzi, ele revin când te aștepți mai puțin.
În salonul lui, la reanimare, acolo unde am petrecut câțiva oameni și mi-am jurat mereu că nu o să mă mai întorc, mirosea a moarte.
El tremura ca de spasme, agoniza între lumi, cu trupul nefiresc de galben, cu părul prea alb.
Am privit tristă lupta invizibilă, aș fi vrut ciudat să simt ce simte el, să găsesc o certitudine în starea lui morbidă, să deschidă ochii și să spună...voi pleca, am văzut...sau nu știu...aș fi vrut să cred că el încă mai există nu o să se stingă pentru totdeauna.
I-am aprins și eu o lumânare, pentru că era acolo o măicuță care mi-a întins-o și n-am protestat, ce rost avea, eram prea tristă.
Apoi, am plecat.
Mi-era jenă de felul în care trupul lui se zbătea, se contorsiona în cele mai ridicole feluri, omul ar trebui să se ascundă undeva și să moară singur.
Așa ar fi firesc, oricum nu îl poate ajuta nimeni.

La înmormântare am rămas surprinsă. Mă așteptam desigur să fie lume, să fie oameni simpli din oraș, poate reprezentanți ai bisericii.
M-am trezit înconjurată de grupuri întâi rare, apoi din ce în ce mai compacte de oameni îmbrăcați absolut corespunzător unui asemenea eveniment, coborând din mașini luxoase, chipuri necunoscute, fără expresie.
Locul din fața bisericii s-a umplut astfel de mașini atrăgând și mai tare curiozitatea trecătorilor care se strângeau, pete colorate, în acel spațiu rece.
M-am strecurat cu greu, printre ei cu intenția de a-mi avertiza șefii că dacă vor mai sosi și alții, nu vom face față cu pregătirile.
În plus voiam să întreb ce anume din activitatea acelui preot aparent necunoscut, a însumat atâtea personalități.
Dar nu am apucat să mă îndepărtez de ultimul grup, în care o femeie blondă acoperită cu un voal își aprindea o țigară, fără să-ți dea jos mănușile ceea ce mi-a părut grozav de nefiresc...mănuși, voaluri, mașini negre și lucioase bărbați în costume impecabile...deodată părea că acolo se va turna o scenă dintr-un film, îmi vendea să râd un oraș așa mic, ceva era sigur ciudat...deci nu apucasem să răsuflu ușurată eu un simplu chip cu ochii larg deschiși, pentru că am auzit o voce rostind un nume pe care nu l-aș fi putut uita oricâți ani aveau să se așeze deasupra amintirilor mele.
"George Vlădău, tocmai din Brașov, nu ați putut lipsi desigur, un așa eveniment trist..."

Primul impuls care mi-a dominat rațiunea s-a descărcat ca un fulger scuturându-mă aproape.
Să fug, să nu întorc privirea, pentru că sigur m-ar fi recunoscut, sigur m-ar fi întrebat " ce-ai făcut Lili cu viața ta" și ce i-aș fi spus?
Uite trăiesc și eu, într-o casă în care sunt doar simplă umbră, în care nimic nu-mi aparține, unde toate mișcările îmi sunt contorizate, trăiesc scriind sau abuzând de amintiri, trăiesc fără un sens.
Că am un fiu și mă prefac uneori că sunt copil, că el mă ceartă și-mi spune că băieții cred că sunt sora lui, că m-am căsătorit în urma unui compromis?
Nu, aș fi izbucnit și aș fi plâns ca un copil pierdut și regăsit care simte că trebuie să spună toate chinurile prin care a trecut și sigur nu aceea era situația.
Să fug, asta era soluția, dar cum să plec fără să-l văd măcar?
Am întors capul dor o idee, cât să-i văd chipul.
El era, același chip poate mai matur, poate prea calm, aceeași ochi mari și blânzi.
Am căutat repede spre mâinile lui, mâinile lui mari, simțeam cum îmi ard palmele semn că nu puteam uita, că memoria e un labirint de senzații rămase intacte.
Nu am reușit să le văd, le ținea în buzunarele pantalonilor în schimb în acel moment s-a întors spre mine și m-a privit direct.
Cum puteam Doamne să mai plec?
Ochii lui m-au ațintit probabil uimiți de expresia feții mele, așa am gândit, că nu mă putea recunoaște, eram un copil când ne-am despărțit, au trecut zeci de ani, mama nu mai e de cinci ani și mă chinui noaptea să-mi amintesc vocea ei , chipul, ochii...
Și nu reușesc mereu...

S-a desprins de ceilalți și s-a apropiat, mi-a întors obrazul drept și și-a trecut degetele mari ușor peste cicatricea de pe fața mea, singurul semn neșters al copilăriei mele.
Și mi-au dat lacrimile și-au început să se prelingă ridicole și mă simțeam deodată nici femeia care eram nici copilul care fusesem, mă simțeam un hibrid vitregit de condițiile în care a trebuit să se dezvolte.
-Nu aveai cum să mă recunoști, nu aveai cum, am reușit să-i spun.
- Sigur nu, deși ai aceeași ochi și plângi la fel de repede. Ce spunea mama?
Nu ai voie să plângi în public, mai ales în fața unui bărbat, nu? Și nu cred că se cade să te mai iau în brațe, ești destul de mare acum. Și destul de frumoasă...
M-a cuprins între brațele lui, era înalt, mi-am ascuns fața în cămașa lui și-aș fi vrut să plâng acolo tot amarul de ani, cu toate ale lor, care-mi defilau haotic prin minte de parcă trebuia să mor atunci.
Dar am încercat să mă abțin, ce putea face el? Ce rost avea să știe? Trebuia să mă adun, era doar în trecere, cine știe deja ce impresie i-am putut face.
Cum era posibil? Ce legătură putea fi? Și mai ales cum de m-a recunoscut?
Și n-a mai râs, pare mai degrabă trist, obosit, poate nici viața lui nu a fost ușoară.
- Cum se termină, aș vrea să mergem undeva să vorbim, ai putea? Știi că am mai încercat dar...
- Da, știu, am auzit, am fost plecată o perioadă, am încercat să salvez ceva din...
- Știu, știu...lasă vorbim altădată, nu e cazul să îmi explici nimic mie.

Am stat unul lângă altul tot timpul. Nu mai știam de ce eram acolo, venisem cu un scop care se anulase deodată.
În convoiul de oameni mâna lui mi-a prins-o pe a mea și-am zâmbit cu un nod în gât constatând că pumnul meu strâns, încă mai putea fi acoperit cu palma lui mare și caldă.
Aveam senzația că o ceață invizibilă s-a coborât între mine și realitate, că tot ce mă înconjura erau doar umbre, cert era doar el alături de mine, mă gândeam că sunt atât de derutată pentru că el venea din acel trecut, în care eu nu eram nevoită să mă prefac, în care visam nestingherită și nu ascultam de nimeni.
După ce cavoul preotului a fost închis, șefii mei au insistat să mă ducă acasă cu mașina, am căutat atunci un motiv pueril și-am mințit fără să-i privesc, de parcă brusc ei ar fi găsit în ochii mei ceva ce m-ar fi trădat și sigur ar fi găsit o lumină pe care eu o simțeam altfel decât până atunci.
- Am niște rude aș vrea să merg să le aprind o lumânare, o să merg pe jos.

Mă aștepta la ieșirea din cimitir, acea stradă era preferata mea, case vechi, tăcute, grădini îngrijite deși pustii mereu...
Mergeam încet, aveam acea stare în care ai impresia că nimic ce ar fi putut surveni acelui moment nu ar mai fi contat, trăiam acea clipă în liniște, o măsuram cu pași mici, cu ochii în pământ, cu un zâmbet abia ivit în colțul buzelor.
Și nu m-ar fi deranjat dacă acel traseu destul de limitat de altfel, nu s-ar mai fi sfârșit nicăieri, un drum spre o felie de fericire, nimic concret totuși, doar senzația că în sfârșit simțem ceva, un amestec de trăiri pure, pe care nu mai încercam să mi le refuz sau să le analizez. Doar trăiam...
- Unde vrei să mergem? m-a întrebat privindu-mă în timp ce eu mă chinuiam să-mi temperez respirația.
În mașină mirosea a mosc și s-a lăsat brusc tăcere, o tăcere plăcută am încercat să spun ceva dar mi-am auzit vocea atât de răgușită, încât am renunțat brusc, uitându-mă în același timp spre el.
- Tot mută ești?
- Aș vrea să beau o cafea, am reușit să spun repede, până să mă înnec cu saliva acumulată deodată în exces.
- Hai atunci să bem o cafea.
Apoi am tăcut iar, a dat drumul casetofonului și muzica a invadat spațiul, încălzind peste măsură parcă atmosfera.
Am găsit o terasă unde ne-am așezat unul în fața celuilalt, el privindu-mă mereu, eu neștiind unde să mă ascund de inspecția ochilor lui. Apoi am spus repede:
- Cum a fost posibil să ne întâlnim după atâta timp, ce legătură e între tine și acel preot, cum ai ajuns aici?
- Încet, încet, le luăm pe rând, căile Domnului sunt necunoscute Lili, dar nu de ele am uzat eu acum, de fapt acel preot era un om important, nu pot să-ți explic acum însă. Oricum despre tine am știut mai mereu câte ceva, o să-ți spun și asta într-o zi, acum că tot ne-am întâlnit, sper să reluăm acea legătură întreruptă de...
- Eram copil George, au trecut atâția ani, zici că ai știut de mine, am auzit pentru că lăsai mereu urme, n-ai intervenit însă niciodată...
- Da, admit că a trecut timpul dar dacă te întreb ce simți acum, ce o să răspunzi? Și-apoi știm amândoi cât de încăpățânată ai fost mereu, nu ai fi ascultat dacă...
- Da probabil nu, probabil așa era. Nu mai sunt...sunt docilă, calmă, banală...
S-a uitat la ceas și s-a ridicat brusc
-Îmi pare rău trebuie să plec, te conduc acasă?
M-am urcat dezamăgită în mașină și-n timp ce el conducea, eu priveam absentă străzile pe care le știam, dar pe care le găseam deodată străine.
Așa trebuia să fie? Desigur, cum altfel? Nu singură ți-ai aranjat viața? Vrei minuni acum?
O voce interioară râdea ca de obicei de mine, îmi venea să plâng și habar nu aveam de ce, ce anume mă întristase așa tare, poate faptul că ultima legătură cu trecutul se va evapora imediat ce mașina va da colțul străzii și va opri în fața casei unde locuiam.
Dar nu s-a întâmplat așa. A oprit pe o străduță lăturarnică și s-a întors spre mine zâmbind.
- Ce facem?
Ce tâmpenie să nu poți vorbi atunci când simți că-ți clocotește mintea de cuvinte.
- Taci...
- Ce să spun? O să ne mai vedem?
- Vrei să ne mai vedem?
- Da. Aș vrea.
- Bun, așa să fie atunci, o să ținem legătura, dacă ai nevoie de sprijin în vreun moment să mă anunți, dacă vrei să vin voi veni, dacă vrei să-ți schimbi mizeria de viață pe care ți-ai ales-o, sunt lângă tine, știi bine că între noi e ceva, nu aș putea înțelege ce, dar e. Spun bine?
- Da, spui bine, deși a trecut atâta timp în care nu am existat unul pentru celălalt, poate e totuși târziu acum.
- Nu, nu e...
Am dat să cobor, ușa nu se deschidea, geanta mi s-a agățat ridicol între scaune și nu știam cum să fac să ies cât mai repede, nu știu de ce voiam să mă îndepărtez de el ca de o iluzie. Nu apucasem încă să-mi scot geanta când i-am auzit vocea înceată.
- Pleci fără să mă săruți?
Am rămas cu capul întors spre afară, complet incapabilă să reacționez. Nici să-l privesc măcar nu eram în stare, dar să-l sărut? Am continuat să forțez ușa mă simțeam a naibii de stângace, nu eram în stare să deschid o portieră, cum să-l sărut?
- Ușa e blocată, nu te mai chinui, mă săruți și pleci.
Și nu-nțeleg de ce în acel moment toată tensiunea din mine s-a eliberat brusc într-un râs cald. Râdeam tot de mine, desigur, de starea aceea ca și când cineva ți-a amorțit creierul care mă lipsise de raționament, așa era...era blocată, cum de nu-mi dădusem seama?
M-am întors repede spre el, nici nu știu cum i-am nimenrit buzele pentru că țineam ochii închiși și l-am sărutat. Scurt. Apoi m-am repezit aiurită din nou spre ușă, cu același imbold de a fugi. Uitasem până și ultima observație...era blocată bineînțeles.
- A fost prea scurt...
Am stat o clipă, zâmbind cu capul în pământ, deși aș fi vrut să fiu atunci serioasă, poate așa se cădea să fiu, m-am întors a doua oară privirile ni s-au întâlnit o secundă până ca eu să închid ochii și să-l sărut a doua oară.
Cred că a fost poate doar un pic mai pronunțat, poate am rămas așa amândoi nehotărâți dacă ar trebui să continuăm, am simțit apoi cum o moleșeală caldă își făcea loc în stomac, cu o mână fără să vreau i-am atins umărul, inițial să-l mângâi, apoi brusc mi-am retras-o și m-am desprins...n-am să înțeleg de ce...era atât de plăcut acel moment.Ușa s-a deschis cu un declic, am coborât amețită și m-am îndepărtat.
Nu am privit desigur în urmă, niciodată nu fac asta, dar știam că a rămas acolo și mă privește, că atunci în acel moment s-a legat totul, s-a rezolvat toată nelămurirea.El era, numai el putea fi...