agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-28 | |
Pentru Dorotheea Augustin nici o zi nu era banal însorită ci “binecuvântată de Apollo”, nici o rochie prozaic frumoasă ci “urzită în țesătoriile olimpiene”, iar vreun pahar de vin pe care și-l îngăduia la câte o serată culturală nu putea proveni decât “de la masa lui Zeus”. Aparițiile ei umpleau de metafore nu doar evenimentele mondene ci și presa culturală, care drept mulțumire o proclamase în mai multe rânduri “un far călăuzitor al tinerei generații de scriitori”, în același timp rămânând “o voce unică a literaturii contemporane”. Nu e de mirare că, în timp, cei ce o cunoșteau pe distinsa poetă se împărțiră în două tabere exclusiviste. Pe de o parte erau cei ce contemplau posibilitatea existenței unei relații privilegiate între doamna cu voaluri și pălării de o proveniență incertă și o lume supranaturală ale cărei nostalgii difuze o însoțeau la tot pasul. Pe de cealaltă parte însă, existau și câțiva, ce e drept, nu prea mulți și nici prea importanți, care susțineau în intimitate că distinsei poete îi lipsea cel puțin o doagă.
Cum nu trecea nici o lună în care revistele literare să nu găzduiască cel puțin câte o dezbatere stringentă asupra căilor pe care o apucase cultura (locală, națională sau europeană), iar comentariul ei avizat era din ce în ce mai căutat, renumele său critic în continuă expansiune declanșă o adevărată aversă de invitații în diverse târguri de pe întinsul patriei, oriunde vreun cenaclu literar, vreun cerc cultural local influent în presa locală hotărâse că a sosit momentul să lanseze întrebarea cu privire la starea literaturii. Astfel, pe parcursul a aproape doi ani de zile (și ce ani frumoși!) doamna Augustin se familiariză pe rând cu farmecele prăfuite ale capitalelor de județ (mai mult de jumătate dintre ele o invitaseră în acest timp), răspunzând în pagini ce invitau la meditație unor întrebări generice ca „Încotro, poezia gorjeană?”, dar și unora formulate oarecum tendențios ca „Ne mai putem mândri azi cu prozatorii prahoveni?”, sau directe și tăioase: „Contribuie scriitorul vrâncean contemporan la propășirea spiritului național?”. Niciodată însă distinsa poetă nu s-a lăsat prinsă în capcanele radicalismului sau a sentințelor categorice pe care câte alți poeți, atinși de vanitatea literară, le mai împărțeau la câte o audiție de poezie, ștergându-și astfel cu mâna lor nechibzuită numele de pe următoarele invitații ce aveau să fie trimise cu ocazia viitorului eveniment cultural local. Luările sale de cuvânt erau întotdeauna citite rar și îmbujorat. O voce subțire și slabă, invocând ceva din fragilitatea și candoarea unei școlărițe, conducea inițial auditoriul printr-un discurs impregnat de un lirism autentic, ce demonstra implicarea totală în problema supusă dezbaterii. Apoi, în momentele în care considera de datoria ei să atragă atenția asupra unor aspecte mai puțin fericite, vocea ei cobora lin, atingând un ton de îngrijorare afectuoasă, ca al unei mame explicând în șoaptă copilului ei bolnav ce primejdii îl pasc dacă nu își ascultă părinții. Și pe drept cuvânt, întâlnirile ei cu oamenii pe umerii cărora apăsa greutatea culturii județene lăsau această impresie: o veghe maternă plină de învățăminte și o dragoste luminoasă și plină de speranță o împiedicau pe doamna Augustin să se dezlipească de la căpătâiul tendințelor actuale manifeste în poezia gorjeană, proza prahoveană, sau operele tinerilor scriitori vrânceni, după caz. Căzuți în dizgrația organizațiilor de provincie, poeții naționali care, după cum am lăsat să se înțeleagă, aprinseseră câte o lumânare literaturii locale cu asemenea ocazii prin exprimarea unor îndoieli cu privire la calitatea scriiturii (de obicei provocați de lecturile publice interminabile din opera vreunei consoarte de primar) își reconsiderară rapid pozițiile prin câteva ode menite să îndrepte lucrurile. Dar nu se opriră aici: întâi mai timid, apoi cu mai mult curaj, câțiva dintre ei afirmau lucruri răuvoitoare, cu subînțelesuri contagioase, în fraze ambigue care , interpretate în cheia în care fuseseră de altfel spuse, a invidiei literare ce deseori tulbură sufletele cele mai delicate ale poeților, păreau să pună la îndoială însăși competența doamnei Augustin în ceea ce privește literatura. Întâmpinară însă o rezistență dârză, neașteptată din partea neînsemnaților autori provinciali. Cei care altădată se îmbulzeau ca elevii din școlile primare să primească autografe sau să ceară umil sfaturi legate de tehnica scrisului, păreau acum că aboliseră orice ierarhie literară și deciseseră să îi trateze ca pe niște egali. O autentică revoluție tăcută avusese loc, iar presa nici măcar nu prinsese de veste. Ceea ce era bizar era că abdicarea bruscă de la formele de venerație tradițională față de scriitorii consacrați nu se produsese pe baza supraevaluării propriilor creații, cum au fost tentați inițial să creadă maeștrii vremii. Câteva răspunsuri oficiale și câteva discuții telefonice interurbane atestau faptul că de-abia acum amatorii într-ale prozei prahovene sau preatimizii romancieri vrânceni păreau să conștientizeze diferențele calitative enorme ce îi separau de talentele literare autentice. Dacă în privința distanței care îi despărțea de faima literară nu își mai făceau vreo iluzie, fiind deodată capabili să recunoască cu precizie gradul propriu de inferioritate, în privința atitudinii pe care o aveau în fața artei scrisului lucrurile se schimbaseră profund și ireversibil, căci în articularea sacadată a discursurilor pline de căldură ale doamnei Augustin, lipsurile lor dobândiseră valențe ceremoniale, de sacrificiu ritualic. Înțelegându-și mediocritatea nativă și luând asupra lor păcatul și vina ilizibilităților de tot felul cu care umpluseră librăriile locale, suferiseră o transformare ontologică esențială: nu mai erau administratori ai creației (sau chiar creatori originali, de sine stătători, după cum unii, în febra vânătorii de glorie literară se amăgiseră), erau o parte a literaturii lumii, iar scrierile lor oglindeau opera umanității atât în părțile lor cursive, cât și în smârcurile lipsei de sens ce se mai găseau tipărite prin bibliotecile județene. Această operă colectivă, dar în același timp transcendentă autorilor ei, anunțată în frazele profetice ale doamnei cu cu pălării ciudate și voce pițigăiată ca „opera omnia” depășea ca importanță orice se scrisese până atunci și putea fi descifrată în modul cel mai la îndemână cu putință, în creațiile proprii. Pentru ei nu va mai conta de acum înainte decât ceea ce au scris, căci în propria operă ei vor putea regăsi întregul spirit al omenirii în forma logică necesară a celei mai bune literaturi posibile. Scrierile lor aveau însă să stea la baza unui întreg ciclu al vieții și al creației, ca o carte sfântă a genealogiei proprii, căci copiii acestor poeți și prozatori revoluționari aveau să venereze spiritele înaintașilor ce sălășluiau în cărțile cărora le închinau ritualic, volume exegetice. Nu e de mirare că, ajungând în cele din urmă la urechile presei din capitală fragmente din aceste idei, ce constituiau un adevărat manifest al unei noi și radicale ideologii literare, cei ce auziseră chemarea eliberării în discursurile doamnei Augustin primiră apelativele de poeți animiști, totemici, sau augustinieni, după numele de domnișoară al zeului-totem. Sacralitatea distinsei poete fu proclamată și adoptată prin vot unanim aproape simultan la Tg. Jiu, Ploiești și Focșani. În consecință, în cele trei centre culturale ce se convertiseră la noul crez literar, spiritul doamnei Augustin fu invocat repetat pe durata unei săptămâni întregi, timp în care aceasta lipsise de la domiciliu, iar portăreasa răspundea automat la telefon cu același text șablon: ”Doamna Augustin a părăsit localitatea de reședință” Și adevărul era că poate singura persoană cu pretenții culturale care nu aflase nimic despre vâlva creată în cele trei bastioane ale noii poezii, era chiar poeta ce stârnise toată agitația din ultimele zile. Ceea ce nimeni nu putea bănui era că, în ciuda tuturor celor ce nu încetau să-i reamintească importanța capitală a muncii ei prometeice de așezare a orășelelor prăfuite pe vasta hartă a culturii europene, în ciuda faptului că reprezenta un model, o inspirație pentru o întreagă nouă generație de poeți și prozatori, că textul ei „Transcendență și transcendentalism în poezia gorjeană contemporană” fusese introdus în programa școlară a unei universități din provincie, Dorotheea nu putea scăpa, în nopțile de singurătate de un soi de panică, de sentimentul că din viața ei lipsea ceva esențial. O carte. O carte de poezie, pe care să o dăruiască admiratorilor săi, pe care să o semneze în fiecare zi cu caligrafia ei îngrijită, pe care să o admire, albă și prețioasă, în vitrinele librăriei din centru și în mâinile tinerilor studenți așezați pe băncile din parc, într-una din zilele apolinice ale verii. Pe prima pagină avea să se afle o scurtă dedicație închinată tatălui său, om de știință și universitar cu oarecare renume local, care de altfel nu schimbase niciodată mai mult de două fraze cu ea, considerând că educația singurului său moștenitor era o afacere delicată și nepotrivită preocupărilor unui cercetător singuratic și că era mai bine să o lase în seama comunității. Și totul fusese în regulă, deoarece vecinii, care aveau două fetițe cam de vârsta micuței Dora și care asigurau de altfel și menajul savantului de la moartea soției acestuia contra unei sume lunare, nu dăduseră vreodată de înțeles că i-ar fi deranjat includerea unei guri în plus de hrănit în aranjament. (În paranteză fie spus, între lipsa unei relații cu părinții de sânge și importanța aspectului dinastic al noii literaturi, s-ar putea face câteva speculații, nu neapărat lipsite de temei). Dedicația avea să reproducă scrisul ei de mână, la care ținea în mod deosebit deoarece simboliza în modul cel mai expresiv cu putință tributul de carne, sânge și sudoare prometeică pe care autorul îl plătește pentru nașterea unei cărți. În două rânduri concentrase o imagine poetică a prezenței taciturne din casa mohorâtă aflată în fața celei în care crescuse: „ Tatălui meu, căruia zeii i-au hărăzit păstrarea tainelor lumii”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate