Moto:"Și tot ce e trup omenesc va purcede
să mai învețe o dat' poveștile uitate ale sângelui" L. Blaga


Mâinile mele strângeau gâtul îngrozitor de alb. Unghiile negre mi se umpleau de carne și de sub ele vedeam cum ies viermi roșii care se târau, mâncau,mușcau. Din găurile în care îmi încleștasem degetele curgea zeama, începusem și eu să plâng fără să știu și capul mă durea îngrozitor. Aveam o imediată senzație de căldură în tot corpul. Mă înfuriasem pe mine și pe viața mea de rahat, pe toată lumea și strângeam și mai tare, gâtul acela enervant de alb, mă agățam cu disperare de acest gest mecanic ce trebuia dus până la capăt. Mă revedeam înotând în ocean: fără nicio putere, cu mâinile ca niște mături rupte ce încercau împotrivirea. Mă ducea tot mai departe, plămânii mi se umpleau treptat de apă și dintr-o dată: mâna salvatoare de care mă agățasem și pe care o strângeam cu toată puterea. Ea demult nu mai răsufla și eu strângeam în continuare și mă salvam din oceanul ăla blestemat ce mă cuprinse pe toate părțile.
De aici încolo a urmat nenorocirea pe care vi-o puteți imagina fără mare greutate.
Așa s-a petrecut întocmai, reluai eu, privind apoi absent, dincolo de creionul ce mă scotea din sărite în isteria lui, dincolo de zelul bărbatului care se afla în fața mea și-și lua notițe ca de la un mare cărturar. Nici nu voiam să mă gândesc la toate grozăviile pe care le nota, că-mi venea direct să vomit.
- Puteți să reluați mai explicit toată acțiunea în sine?, îmi spuse pe o vocea ce se vroia blândă și răbdătoare.
Cotrobăiam să mai găsesc ceva, să-mi reîmprospătez memoria, dar pe măsură ce mă strofocam, uitam tot mai mult.Ce naiba era așa mare lucru de spus, că doar am spus clar și răspicat și prima oară?
- Purta o cămașă în carouri, zic eu, timid și ușor amuzat. Și era dată pe buze cu un ruj tare roșu. Mă-nebunea rujul ăsta al ei.
Așa, și ce ați gândit în acel moment? Fără sfială, orice detaliu ajută, îmi spuse, și eu mă simțeam ca un elev nătâng, scos la răspuns și îmbiat să zică ceva, orice, chiar și bălării. Important era doar actul în sine și intenția, ce presupunea totuși un anumit efort, mai ales din partea mea. Era de zece ori mai greu să spui aiureli cu sens, mai ales când nu știai nimic. Îmi era cald și mă moleșisem destul de tare, așa că mi-am zis că ar fi mai bine să spun ce mi-o trece prin cap. Bun.
- Păi, îmi venea direct s-o dezbrac, zic eu gândindu-mă la culoarea ce îmi dădea palpitații. Îmi mai amintesc că televizorul mergea, era dat destul de tare, pe un canal din ăsta de știri. Era o știre ciudată despre un prost la care au intrat noaptea hoții în casă și el s-a pus să le dea o lecție, că dacă se prefăcea că nu-i, sau că doarme, și-i lăsa în plata lor, poate scăpa. Așa, a ajuns în comă la spital și cu banii luați. Începeam să mă încălzesc de-a binelea, transpiram și am întrebat dacă se poate deschide geamul.
-La spital am cunoscut-o prima dată și pe Ioana, am continuat eu. Urma să-și pună mâna în ghips și urla ca toți dracii de durere pe holul spitalului, cât eu încercam să citesc domol un ziar, dar mă poticnisem la prima frază de minute în șir. Până la urmă, m-am dus să caut o asistentă și am început să țip și eu la ea, să facă naibii odată ceva în afară de a plimba cafele, că sunt oameni aici cu probleme sau ea n-are urechi? Am observat cum în jurul meu s-a făcut liniște, nici Ioana nu mai țipa, și eu m-am pus să-mi recitesc articolul. Așteptam și eu, cu o trimitere în buzunar să-mi facă cineva niște analize. Pe Ioana au luat-o în primire imediat și când a ieșit, după vreo oră, eu tot mai așteptam pe banca cu ziarul la aceeași pagină. Se strănuta și se tușea în jurul meu, pe toate cele opt voci, din ce în ce mai grotesc de-mi venea să-mi smulg părul din cap. Muci și șervețele, copii plângând și mame isterice, o ambianță numai bună pentru a citi despre gripa porcină, despre antidotul-mincină și tot tacâmul. Atunci ea s-a așezat lângă mine, mi-a spus că sunt un dobitoc, dar că-mi mulțumește și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea în plimbare până la un magazín unde a lăsat niște plase. Oricum mai lipsea destul până să se ajungă la incredibilul număr 42. De unde era să știu că s-au dat numere de la șase dimineața. În fine, plec cu ea, ce altceva mai bun aveam de făcut. Și asta a fost, așa am cunoscut-o.
Creionul nu înceta să scrâșnească. Îl vedeam cum dansează pe foaie, o foaie care creștea amenințător, ajungând la dimensiuni halucinante, iar scârțâitul se trasnsformă într-un flamenco trist și răgușit. Eu eram ud, ud tot și năucit, pe fotoliul acela în care mă adânceam din ce în ce mai mult, mă făceam din ce în ce mai mic.
Prin fața ochilor mi se pendula o luminiță. Clipeam. Deasupra mea se aplecau niște figuri și am descifrat-o prima pe a mamei care plângea și mă strângea tare de mână.
- Ce s-a întâmplat?, întreb eu cu un glas ce de abia mi-l recunoșteam
- Ești în spital, dragul meu, nu-i nimic, e totul bine, îmi răspundea mama printre lacrimi, te-ai trezit, am știut eu că o să vii înapoi la mine, am știut. Făcu o mică pauză, în care mă sărută de vreo câteva ori pe fiecare obraz, apoi continuă, ți-au spart apartamentul și au intrat la furat. Nu-ți mai amintești?
Mi se perindau unele imagini prin fața ochilor, ca dintr-un film vechi și cu banda arsă pe alocuri.
-Scumpul meu, le-ai ținut pieptul cât ai putut, dar las’ că avem noi timp mai încolo și pentru astea.
Mă durea îngrozitor. Mi-am dus mâna instinctiv și am simțit o pânză care luase forma capului meu, iar mâna îmi era moale și fără putere. Eram obosit. Mi-am întors privirea spre stânga și am văzut un pat identic cu al meu în care stătea liniștit și cuminte ca un sugar ce tocmai primise laptele, o mahala de om. Puțin mai încolo asistenta vorbea în șoaptă cu un polițist. Am vrut să întreb ceva dar mi-au atras atenția mâinile lui îngrijit așezate pe lângă corp, cu degete groase și unghii lungi și ascuțite, ca ale unui chitarist ce trebuie să piște coardele cu putere. Am rămas privind tâmp omul acela cu expresia lui calmă, până când ochii au început să mă usture și lacrimile îmi udau obrazul și perna.