Cunoștință îi făcuse Rachela, o funcționară de la etajul doi, care într-o pauză i-a mărturisit că e cel mai răvășitor bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Cunoștință e poate prea mult spus... Dar o fotografie poate spune multe, nu? De exemplu, că n-are un sindrom Down, că n-a făcut box profesionist, că n-are un început de calviție și că n-are dantură de britanic. Își netezește părul cu grijă în timp ce merge spre cafeneaua L`Abbaye*, unde urmează să-l întîlnească, sau s-o întîlnească, deocamdată fiind ea, ideea. Zîmbește, își imaginează ce gesturi va face, șoptește replicile adaugînd expresiile privind în vitrine ca să-și justifice expresia, e straniu să vezi oameni vorbind singuri. Cafeneaua, i-a explicat Rachela, se găsea pe strada Paradisului. Zona nu era tocmai rezidențială după cum eronat sugera numele. Era mai degrabă genul de alee pe care l-au mazilit pe Brîncoveanu. Un miros greu, neplăcut plana ca o umbră iar clădirile erau îngrămădite, ridicau colțuri, cîrlige pe acoperișuri, cum se găseau odată pe canalele Amsterdamului. Aveau unghiuri cu scurgeri morbide, guri larg deschise de gorgoyle. Magda avu impresia că pășise în anii 1800, doar Sighișoara se apropiase de sentiment, își aminti că în vara lui 2006 o găsise mistică. La un balcon, o femeie scutura un covor murdar alcătuit din fîșii cusute. Purta o fustă largă, cenușie. O urmări pînă intră în cafenea.

Interiorul cafenelei era terasat și mai spațios decît dăduse fațada de înțeles. Geamurile erau imense, romboide și semănau mai degrabă cu niște vitralii. La baza lor era scris numele cafenelei într-o caligrafie alungită. Pe pereții din piatră și de grinzile dispuse în cruci atîrnau scuturi, coarne de cerbi, tablouri vechi cu călugări. Sub sticla integrată în mesele din lemn, era nisip, iar în el erau așezate ceainicuri, imitații de viori din metal, perii de păr și alte mărunțișuri. Mesele erau centrate de lumînări alcătuind o atmosferă caldă. Zumzetul interior era extrem de plăcut, Magda zîmbi încîntată. Își căută interlocutorul cu atenție, însă nu-l găsi, așa că își îndreptă atenția spre o toaletă. Abia dacă simțea sarcina, dar ca un clișeu, devenise dependentă de toaletă. Căută în poșetă fondul de ten pentru a-și ascunde petele. Era o gravidă deosebit de urîtă. Dar înainte să poată face asta, la primul etaj apăru un bărbat zvelt, cu părul lung, de un brunet profund. Bărbatul se sprijini de balustradă cu o mînă, cu cealaltă îi făcu semn. Magda înlemni. Cusack. Nu, mai bine, Edward Norton. Tînăr.

- Mă bucur c-ai găsit cafeneaua. Puțini reușesc din prima.
- De ce?
- Nu știu, cred că depinde de om, îi zîmbește cu înțeles. Magda își simte obrajii inundați deși nu-i era clar dacă fusese sau nu un compliment.
El cere un vin roșu, ea un suc de portocale. E înalt, poartă pantaloni de stofă neagră, cămașă albă cu butoni auriți și guler înalt. E complet integrat în atmosfera localului, parcă ar fi ieșit din pereți. Ea poartă masca gravidică și-ar voma din cinci în cinci minute. Își reașează bluza simțindu-și sînii expuși ca o compensare.
- Ladiov Testapa, încîntat! întinde o mînă cu degete subțiri și grațioase.
- Magda Avram.
Îi sărută mîna atent, reținînd-o atît cît degetele lui să îi inducă fiorul clasic.
- Parcă vii dintr-un alt timp.
- Poate, dar mă integrez oriunde.
- Curios. Tocmai am vazut o femeie bătînd un covor din fîșii. Se mai fabrică azi? Nu știu, avea bunica mea prin cămară unul. Pari venit cam de-atunci.
Ladiov rîde.
- Lumea! exclamă cu un suspin umflîndu-și pieptul filosof, cere să-ți deschizi ochii!
- O ai la picioare!
Sarcasm, dar totodată e atentă la gesturile lui distincte, covîrșitoare prin naturalețe, un bărbat n-ar trebui să fie așa.
- Ba chiar o am.
Un bărbat ca el ar putea.
- Tu nu ți-o dorești ?
Hm, cunoaștere absolută... Plictis absolut.
- Nu, e ok.
Ladiov pufnește în rîs.
- Bani?
- Nu, dacă-ar fi să vreau ceva, acel ceva... știu, e lacrimogen, e iubire. Ce dezămagit ești. Tu nu iubești?
Ladiov îi ia mîna, iar atingerea o înnebunește cum nici un bărbat n-a făcut-o de cînd Darius și-a scuturat ultima dată pantalonii și-a plecat. Definitiv.
- Ce faci?
- Îți caut linia vieții.
- Cum e?
- Scurtă. Păcat, ce-ai da ca să trăiești mai mult?
- Orice, dac-aș crede ce spui. Astea-s tîmpenii. Dă-mi să văd palma ta. Ciudat... Linia șerpuiește pînă la încheietură, urcă pe antebraț. Duncan McLoad din clanul McLoad! O să uiți să mori, ai să amăgești moartea cu aerul de lord. Hm, chiar așa cum reușești?
- Prin alegerile altora, prin întrebările mele.
Hm?
- Adică oamenii adesea mă cheamă, uneori îi caut eu, uneori doar... mor, poftim? pur și simplu mor.
- Ce Dumnezeu?!
- Nici un Dumnezeu. Ai să înțelegi imediat.
- Cînd?
- Acum. Te întreb din nou.
- Ce?
- Ce ești dispusă să faci ca să traiești?
- Să trăiesc?! Dar cine-a zis că mor?!
- Îți spun eu.
- Poftim?!
Se apleacă lent asupra mesei.
- În curînd.
- Dar cum poți să spui asta?! o privește arogant. Nu! E imposibil. De fapt, e foarte posibil, erai într-adevăr ciudat de perfect, se ridică val-vîrtej, c-o să mor?! Asta n-am mai auzit-o!
Își ia poșeta și iese fără să întoarcă privirea, nici chiar ochii interiori. Tot drumul șuieră printre dinți și firește, înjură.
- Ce-am, hm? Toți psihopații!
Crează scenarii în care el o ucide, în care moare de cancer, în care cade de pe-o clădire, în care-i cade un sac de ciment în cap, în care adorme cu țigara aprinsă, nu! Nu mai fumez, deci nu pot să mor! Trebuie să nasc. „În curînd” se cutremură, scoate pachetul de țigări și-l aruncă. „În curînd”. La naiba, trebuie să mă calmez. Ezită între teamă și indignare pînă acasă, orașul îmbrățișează noaptea ca o pătura în timp ce ea se pierde pe străzi, se alungește și se dilată cu fiecare zgomot, cu fiecare pas alege să trăiască.

Ladiov rămîne la masa din L`Abbaye rezemat de spătarul scaunului, cu privirea ațintită înainte, în gol. Zîmbește fin, ca unui imens secret. Paharul de vin e neatins. Într-un final își simte mîinile imponderale, ce plăcere să atingi o piele atît de fragedă.
- Te-asigur, sunt perfect... Dar mai ales real.
Privește satisfăcut prin vitraliu. Îi este servit bastonul. Îl intrigă cum după atît timp, moleculele acestei lumi îl surprind, polen, praf, stropi aleatori, mirosul unei femei. Seducția concretului.
Oftează lung, intelectual și se topește-n pereți.



Magda caută balconul de la care femeia scuturase covorul însă nici o clădire nu mai seamănă cu aceea. Unde sunt cîrligele? Dispăruseră odată cu mirosul.
Discuția îi stăruie în minte tot drumul. La intrare în apartament își aruncă pantofii, poșeta, hainele și din obișnuință se duce glonț la birou. Concretul era acum, în camera dezolantă, în haosul care îi rămăsese în urma plecării lui Darius, ca o perdea a morții de idei, pe care cînd o trage nu face decît să se tîrăie în concret, ca un fel de melc spiritual plecat în cursă. Pe masă e romanul lui deschis la pagina 77, subliniat. Darius nu mîzgîlea niciodată cărțile. Magda înlemnește lîngă birou privind pagina. În momentul acela, ușa de la balcon se deschide și se izbește cu zgomot de perete. Þipă scurt și sare doi pași în spate. Mecanic, dințat, irațional i se taie genunchii în timp ce merge s-o închidă. Ușa balconului era mereu încuiată. Îngrozită privește în jur, bucătăria, baia, holul, biblioteca, pantofii, tăcerea. Nici un alt geam nu e deschis. Paginile romanului încep să flicăre în întuneric. Rațiunea Magdei paralizează, în sfîrșit adună suficient curaj să vadă unde s-au oprit. Pagina 23. Un pasaj subliniat cîndva de ea.
„Late, a sad medieval peace, laid between us like an endless sleep.”*
Înțelege, în sfîrșit. Darius murise.

Se prăbușește lîngă birou și începe să plîngă. Frenetic își caută pachetul de țigări într-un automatism continuu deși știa că îl aruncase, le aruncase pe toate, dar continuă să-l caute, e aici. Computerul pornește singur : „Iubito”. Cuvîntul pîlpîie solitar în întuneric. „Mă mai iubești? :)”
Leșină.
Cînd își revine, pe monitor încă pîlpîie mesajul, o torturează un rîs isteric zîmbești? în condițiile astea tu zîmbești? Smulge tastatura de pe birou :
„Da! Te iubesc, iartă-mă... Te rog, iartă-mă.”
Din bibliotecă zboară o carte și-o lovește.
- Ce faci?!
„Jură c-ai să mă iubești etern!”
Scaunul pornește către ea și îi izbește tastatura de perete.
- Da, da, jur!! Pentru totdeauna! Nu ți-e clar?! Termină!
Paginile romanului se rotesc din nou, romanul îi e aruncat în brațe, pagina 23, cuvintele aleatoriu subliniate : să nu crezi nimic, să nu crezi nimic, să nu crezi nimic. Continuu, în timp real. Magda nu înțelege.
- Ce? Ce vrei de la mine!?

O bătaie ritmică, lentă, se aude în ușă. Magda nu se mișcă. În mintea ei nu mai e loc de nimic, de ce o ataca, o considera vinovată, ce era să creadă, ce-a fost cu biletele de teatru din buzunar, îl omorîse acrița? De ce erau biletele mereu de la același spectacol? De ce-a murit? Cum a murit... Bătaia se repetă. Magda, cu romanul în brațe, se ridică mașinal, e vortex într-un un ocean de vină, e tristețe densă, e întuneric. Paginile romanului se deschid din nou, în mîinile ei cuvintele se amestecă „îmi pare rău” pentru ce?! Pune mîna pe zăvorul ușii, dar înainte privește prin vizor. Ladiov?
Nu apucă să mai gîndească, ușa de izbește de perete, în prag rămîne el.
- Cum dracu`!
- Haha, rîde cristalin. Exact, Magdalena!
Paginile îi freamătă în mîini.
- Oh, nu te mai deranja, încearcă să te avertizeze, dar mă tem că e prea tîrziu, draga mea.
Magda incapabilă să scoată un cuvant se lipește de perete, în timp ce Ladiov pășește cu aceeași desăvîrșită grație în apartament, lovind ritmic cu bastonul parchetul, se învîrte puțin cercetîndu-l.
- Ce vrei?
- Ah, ajugem și acolo.
- Vreau să-l văd! Știu că poți s-o faci!
- Pe cine?
- Pe Darius!
- Te costă... Orice costă.
- Ce?
- Nu cred c-ai vrea să știi, oricum, ți s-au încheiat plățile, cu tine am cam încheiat tranzacția.
- Ce tranzacție?
- Ah, oamenii ăștia... Nici un fel de contact cu spiritualitatea, spune dezamăgit, cu... și ridică bastonul către computer.
- Nu! NU!!!
- Oh, ba da. A încercat să te avertizeze, ți-a deschis pagini, te-a lovit cu cărti. Acum e prea tîrziu. Tu vei muri în curînd. La naștere mai exact. El știe. Și nu, n-a fugit de sarcină, îi spune calm, așteptînd încîntat agonia ce se înstalează pe chipul Magdei. S-o scurtăm, ai jurat, da? Bun! Copilul e al meu.
- Cum adică?! N-ai drept asupra lui!
- Ai spus că faci orice, ai jurat, ai ales. Totuși, m-a surprins că ai refuzat lumea, banii... Dar voi, oamenii, împiedicați, să vă păstrați viața... se schimonosește, viața asta, de parcă trupul ăsta ar însemna ceva.
- Nu poți avea copilul!
- Credeam c-am lămurit treaba asta, plus, e candidatul perfect.
- Perfect?!
- Da! Vezi tu, voi doi erați prototipul păcătosului, așa cum cîndva El, Celălalt, cu care-s în scandal și-acum... Ce să-i faci, a găsit-o pe Maria, cea curată, neprihănită... Acum, fie vorba între noi, chiar neprihănită nu era. În Biblie au mai scris și fantasmagorii. Era candidata perfectă pentru Iisus. Însă voi, ah, între concubinaj, droguri, nepăsare, minciună și sinucidere...
- Darius s-a sinucis?
- Da, din cauza ta mai exact, cum ziceam, voi oamenii nu învățați, dar pînă la urmă e un proces normal, voi o dați în bară la infinit, noi ne luptăm cu El și-ai Lui... Dar hai că ne lungim.
- Nu! Doamne...
- Ha. Prea tîrziu, ai greșit de prea multe ori, e relaxat, se simte bine. Ea întinde mîna către birou și ia primul lucru la îndemînă.
- Mă vezi? cu o foarfecă se înjunghie în abdomen. Uită-te bine! țipă descreierată. De-aici nu iei pe nimeni! Nici pe mine, nici pe el!
- Ce efort zadarnic, totuși de-admirat...
- Nu!! sîngele îi coboară încet de-a lungul rochiei, acoperă rana ca un ultim instinct de supraviețuire, se prăbușește la marginea biroului. E alegerea mea, nenorocitule.
Se întinde la picioarele lui într-o baltă de sînge. E a mea.
Paginile foșnesc în întuneric lîngă ea, cuvintele se rescriu literă cu literă.”Te-a mințit. N-a fost din cauza ta, a fost actrița, a fost actrița, a fost actrița.”
- Sigur c-am mințit! Așa cum am mințit și c-ar fi fost a mea. Ea, ori copilul. Tîrgul era nul, credea că-ți jurase iubire ție. Dar n-am mințit cînd am zis c-o să moară în curînd, nu?
Rînjește cum doar un lord englez se naște știind. Își netezește atent vesta, se privește din profil, apoi bate scurt cu bastonul în podea, îl salută pe Darius înclinîndu-se și ridicînd jobenul.
- O eternitate plăcută! Nu te îngrijora, voi cîștiga și sufletul lui, al copilului. Doar o problemă de timp, bineînțeles, iar cum am propria-mi eternitate, ah. Oricum mă plictiseam. Am contracarat, de fapt, un potențial Mesia. Vezi, ăsta era de fapt adevărul. Sau nu? Nu știu, poți avea încredere?
Dintr-un buzunar al vestei, scoate un ceas auriu, gravat si îl deschide.
- Da, mi-a plăcut secolului 20, (închide ceasul zgomotos). Ce unealtă inutilă totuși. Au revoir, mon cher! Sunt așteptat.




Magda se ridică deasupra corpului ei și îndată ce trece peste șocul propriei inexistențe, trece și în apartamentul vecin, unde nea George stă picotind în fața televizorului cu Jurnalul Național pe burtă, tresărind ușor. Magda îl pleznește cu ziarul peste cap într-un mod care nu și l-a putut explica decît că el o ajutase. El, care acum stătea lîngă nea George, în toată splendoarea lui. Mihail. Cu un deget atingea ziarul și zîmbea. Îngeresc, cum altcumva. Nea George se trezi speriat, cu presimțirea că trebuie să fugă neapărat pe casa scării, nici nu facu pipi înainte deși prostata îl chinuia grozav. Acolo, în ușa deschisă a apartamentului, vede balta de sînge, iar în continuarea ei umbra neagră a Madgei. Fuge disperat în bucătărie împiedicîndu-se și în propria respirație, o durere îi strînge pieptul ca atunci cînd Veta îl supără rău. Cheamă salvarea, apoi se refugiază în toaletă unde îngrozit își examinează sîngele de pe papuci ceea ce îl împiedică să stoarcă un strop. Stă chinuit în baie pînă cînd aude în depărtare sirena ambulanței.

SMURD-ul a ajuns la rapid, sau așa și-au explicat medicii inexplicabilul. Magda a reușit să-și rateze aorta abdominală și uterul ceea ce, ei presupuneau, îl salvase. Prin geamul incubatorului Magda și Darius își privesc infiorați copilul, un amestec de albastru și lumină. Un trup de dimensiuni infime raportat la miza vieții lui. Asistentele îl veghează, fratele lui Darius semnează actele de adopție copleșit, lipsit de orice speranță, împreună cu soția oftează pe coridoarele lungi. Deasupra copilului e însă un cerc de lumina. E Mihail.

Magdalena si Darius mai aveau 40 de zile, suficient să se bucure, să rîdă, să-și amintească tot ce au greșit, să bîntuie, să se iubească așa cum au ratat o viață să o facă. Diavolul mințise, altfel Mihail n-ar fi fost aici. Și-apoi, cum altfel să se nască un Mesia decît printr-un sacrificiu suficient de mare încît să șteargă toate păcatele anterioare. Poate de aceea în viață unii suferă mai mult decît alții, poate-și spală o viață anterioară, poate-și spală sinuciderea, nimicnicia, invidia, lăcomia, setea de cunoaștere absolută. Așa se naște un Mesia în timp ce vacarmul, vuietul gutural subteran anunța că bătălia nu e încheiată.

Diavolul îi așteptă oricum, în 40 de zile. Sau așa se spune.








• L`Abbaye = (fr.) Manastirea
• „Late, a sad medieval peace laid between us like an endless sleep” (Florin Hulubei) = (engl.) Tîrziu, o tristă, medievală pace s-a întins între noi ca un somn infinit.”