Corian știa că așteptarea luase sfârșit. Toate temerile din ultimul an duseseră spre acest moment. Nu scapă nimeni de căutător, îi spusese bătrânul în prima zi. După aproape un an de zile începuse să spere, să creadă că n-o să-i treacă nimănui prin cap să-l caute acasă. Se înșelase. Emanuel era aici, pe muntele familiei sale, în pădurile lui, în lumea lui.

Pentru o clipă scurtă și întunecată se gândi că ar fi mai bine să fugă, să scape de întâlnirea cu cel care… . Până aici fusese tot, povestea trebuia să se termine așa. Se crispă amintindu-și cum o lăsase pe Marciana. Se despărțiseră cu pumnii strânși, plini de mândrie și durere. E interesant cum aceste două nu pot trăi una fără cealaltă…

Emanuel. Înaripatul. Cel care, primise aripi pentru sacrificiul lui suprem, era acum călăul lui. Corian nu se temea, mortea nu-l mai înfricoșa. Cum te mai poți teme de moarte când prezența ei devine atât de obișnuită încât abia dacă o mai observi? Căutătorul era aici pentru a-l pedepsi, îi putea simți puterea. E aproape, gândi el întrebându-se dacă avea suficientă forță pentru a respinge primul atac al căutătorului. Pufni amar - n-avea. Nimeni nu putea face față acelei lovituri.

Cel mai mult își dorea ca Emanuel să fie satisfăcut cu el. Să fie mulțumit cu o viață, să-i lase pe cei dragi lui… Cum ar putea să-l atragă? Cu ce ar putea să-l provoace?

Valul pe care îl simțise de când căutătorul fusese la o sută de kilometri distanță era acum atât de puternic încât Corian cercetă din nou cerul întunecat. Se aștepta să vadă uriașele aripi negre pe care nici un om nu le văzuse până atunci. Nu. De sus nu-l priveau decât norii.

Aripile acelea îl fascinaseră din clipa în care îl văzuse pentru prima dată pe Emanuel. Nobilitatea rece, ochii goi, inexpresivitatea completă a chipului îl făcuseră să creadă că ființa aceea nu putea aparține rasei umane. Se înșelase și atunci. Îl văzuse sângerând și lichidul care cursese atunci din rana înaripatului părea la fel de roșu și de cald ca și al lui..

Ar fi vrut să mai aibă timp. Să-i spună Marcianei cât de mult o iubește. Cum viața lui nu ar mai avea nici un sens fără ea, cum nici o clipă nu mai are sens fără zâmbetul ei… Dar ce rost mai puteau avea toate astea? Strigase la ea, îi spusese că nu mai are ce căuta în pădurile lui. Ar fi spus orice doar s-o vadă plecată, doar s-o știe în siguranță. Umbra plană deasupra lui doar o clipită. Un fâlfâit ușor în spatele tânărului și… nu mai era singur.

La marginea pădurii, Marciana plângea rezemată de un trunchi uscat. Alunecă pe frunzele moarte și își șterse lacrimile. Nu înțelegea ce se întâmplase cu el. Era atât de ciudat… Atât de cald și iubitor pentru un moment, și atât de rece în următorul… De ce plângea? De ce-l lăsa să-i facă asta? Nimeni nu trebuie să aibă o asemenea putere asupra ei. Era timpul să plece, să-l uite…

-Emanuel.
Vocea tânărului nu tremura și poziția îi era sigură. Era mândru de asta. Cel puțin îl va privi în ochi pe călău. Se întoarse foarte încet – mișcările rapide nu erau o idee bună în prezența căutătorului. Acolo, la nici douăzeci de pași, aripile negre se pliau pe spatele unui tânăr de o frumusețe nepământeană. Pielea albă ca hârtia, hainele negre și ușoare pentru a nu-l deranja în timpul zborului, ochii ce ardeau în lumina lunii - orice om ar fi murit la simpla vedere a înaripatului.

Nu! Trebuia să înțeleagă. Doar el o avertizase… “Vor fi lucruri pe care nu le vei înțelege, vor veni zile în care o să-ți cer să pleci!” Și nu chiar asta făcuse acum? Nu o alungase pur și simplu de pe pământurile lui? “Dar amintește-ți că te iubesc, că am făcut-o din primul moment și că o s-o fac până voi muri.”

Emanuel ridică o mână în semn de salut și tânărul căzu în genunchi – forța lui era copleșitoare. Pentru prima dată începea să vadă ce trebuie să fi simțit dușmanii lor la vederea acestui trimis al morții...
- Ridică-te, fiu al lui Victor.
Supunere. Supunere. Supunere.
Se ridică clătinându-se și rugându-se ca Emanuel să aibă o zi proastă și să-l ucidă repede. Îl văzuse executând oameni mult mai nevinovați ca el, mult mai repede. Marciana, te iubesc…, atât mai apucă să rostească. Vorbele reci ale căutătorului îl loviră ca niște bice:
- Nu sunt aici să te omor, fiu al lui Victor. Trădarea ta e mare, prea mare, cu toate astea am fost trimis pentru a te aduce înapoi. Ești cel desemnat pentru a mă înlocui, fuga ta nu are scuze.
- Dar…, încercă să vorbească dar până și cuvintele din gura lui își pierduseră sensul.
Un zâmbet scurt fulgeră chipul de marmură.
- Nu te lupta cu mine. E inutil.
Puterile îl părăsiră și Corian alunecă în tenebre. Ultimul lui gând fu acela că nu apucase măcar să ridice o mână împotriva căutătorului, că toată acea pregătire fusese fără rost…

Marciana se prăbuși peste trupul iubitul ei. Abia apoi prinse cu vedere periferică silueta ce încremenise parcă la câțiva pași.
- Dragostea mea! Dar cuvintele ei nu-l mai puteau atinge pe Corian.
Căutătorul se apropie și mai mult. Mâna lui albă atinse ușor umărul fetei. Ochii ei se ridicară împăienjeniți de lacrimi.
- Pleacă, fiică a Evei. Îl vei revedea.
Vrăjită de privirea electrică, Marciana se trase de lângă trupul de piatră.

Fără a o mai învrednici cu o privire pe “fiica Evei”, Emanuel îl ridică pe Corian în brațe. În clipa următoare om și supra-om spintecau văzduhurile.

Urechile Marcianei mai prinseră un fâlfâit ușor, ca o părere…