agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-07 | |
Alerga pentru viața lui. Pentru familia lui. Pentru că-i era frică. În ultimele două săptămâni avusese timp suficient pentru a-și analiza decizia. Pentru a cântări consecințele.
Nu privise înapoi de zile bune. Alergase…, alergase sleindu-se de puteri. O clipă de răgaz îl putea costa totul. Picioarele îi erau pline de răni, tălpile îl ardeau ca și cum ar fi călcat pe tăciuni încinși, dar nici măcar un pas nu era făcut pe alături. În urma lui, ca niște fantome, patru lupi zburau abia atingând pământul, mențineau cu eforturi vizibile viteza impusă de tânăr. Remus implorase pentru ajutorul lor, știa că ar fi fost pierdut dacă ar fi trebuit să alerge și să vâneze singur. Lupii erau singurii de încredere, singurii care nu l-ar fi trădat niciodată. Bătrânul Komar îl informase că urma să fie Primul Ales, că a doua zi -când cei zece ani de chin la școala “AO” ar fi trebuit să moară pentru totdeauna- acest anunț avea să fie făcut oficial. Știa prea bine ce viață l-ar fi așteptat dacă ar fi rămas acolo, dacă ar fi acceptat. Era tot ce încercase să evite în ultimii zece ani. E greu însă să negi cine și ce ești. Zefor trebuia eliberat, și el era cel ales s-o facă. Ar fi trebuit să-l ucidă –sacrificiul era obligatoriu- pentru ca apoi să-i poată lua locul. Încercase să-și imagineze de câteva ori cum ar fi când cuțitul lui ar trece prin gâtlejul maestrului, ce ar simți… Imposibil. Cum putuse tatăl lui să dorească așa ceva? De ce îl făcuse să creadă că să fi unul din îndrumători e extraordinar? Fugise. În miezul nopții, ca un pușcăriaș. Prin pustiuri, ca un proscris. Lupii i se alăturaseră în pădurile Sloveniei. Le ceruse ajutorul pentru că știa că n-ar fi reușit să scape neprotejat. Acum, după atâtea zile împreună, începea să simtă o reală afecțiune pentru aceste animale care-i vegheau somnul și care erau atât de pricepute la vânătoare. Intrase în România neobservat, granițele nu erau o problemă pentru animale. Oboseala își spunea cuvântul și tributul ei avea să fie de neînlăturat. Lupii nu se plângeau, doar Alfa mârâia când părăseau locul de popas. Cu toate astea i se supunea, așa cum trebuia. Alerga pe drumuri neștiute, prin păduri neumblate, departe de locurile unde ar fi putut întâlni oameni. Simțea o ușurare imensă, era acasă! După zece ani de instruire, după mii de lupte, după iadul unei supraviețuiri incerte –era acasă. Școala de “Arte Oculte” fusese visul tatălui său pentru el. După ce frații lui nu moșteniseră talentul și rămăseseră la stadiul “de pădure”, el era primul “călcător de nori” după multe generații. Asta însemnase că imediat după ce împlinise paisprezece ani fusese trimis în Italia spre a fi educat în tainele ocultismului. Învățase lucruri ce nu trebuie învățate, deprinsese abilități despre care nimeni nu trebuia să afle vreodată, devenise el însuși un fenomen al naturii. Pe muntele Matterhorn nu era loc pentru slăbiciune, toți cei zece care erau din ciclul lui erau forțați să trăiască din propriile animale vânate. Mulți încercaseră să renunțe, să fugă. Dar fuseseră capturați și, aduși înapoi, supuși unor chinuri pe care mintea lui refuza să le înțeleagă chiar dacă nu o dată fusese martorul acelor suplicii îngrozitoare. Singurul lucru care îl făcuse să meargă mai departe, să suporte cu stoicism vitregiile unei naturi care încerca să-l doboare, fusese amintirea tatălui său. Bătrânul tăietor de lemne de pe muntele Straga era în fiecare zi în mintea lui prin sfaturile care, cu atât de multă dragoste, îl mângâiaseră până când sosise clipa plecării. Nu știuse ce-l aștepta, nu fusese deloc pregătit și ar fi pierit primul dacă nu ar fi beneficiat de viața dură și sănătoasă de pe muntele pe care-l iubea atât. Doar șase terminaseră, adică erau încă în viață zece ani mai târziu. Din ei, unul trebuia ales pentru a-l înlocui pe “pregătitor”. Acela care era alături de ei, care transmitea ordinele bătrânului Komar, cel fără de chip. Privi înapoi spre lupi și înțelese că erau la capătul puterilor. El, la rândul lui, era extenuat. Încercă să se oprească și, împiedicându-se de o rădăcină, se prăbuși. Imediat lupii îl înconjurară protectori, mârâind în toate direcțiile. Dar nu mai era nimeni acolo. Dușmanii erau departe, poate nici nu-i urmăriseră și doar în mintea lui paranoică se găsea întotdeauna un hultan gata să-l pedepsească pentru trădarea lui. Dar, își amintea prea bine povestea lui Zefor când în sfârșit ciclul fusese complet, la primul antrenament. - Sunteți aici pentru că părinții voștri sunt convinși că voi sunteți printre puținii cu darul de a fi una cu natura. Și, chiar mai mult, de a o controla. Unii dintre ei s-au înșelat, ceea ce înseamnă că pe acest munte o să muriți. Aici, Komar, o să vă arate calea spre înțelegere, spre respectarea naturii și legilor ei. Cei dintre voi care vor reuși să termine ciclul vor fi stăpânii unei puteri care există încă de la facerea lumii. Cei care vor pierde nu vor mai cunoaște decât moartea. Îi chemase apoi să rostească vorbele care aveau să-i lege pentru totdeauna de poruncile bătrânului. Călcase acel jurământ. - Unul dintre voi, continuase Zefor scrutându-i cu asprime, va fi ales pentru a-mi lua locul. Peste zece ani unul dintre voi o să-mi termine datoria, și apoi, peste încă zece, cineva o să-l elibereze și pe el. Cei zece băieți tremuraseră. Erau doar niște copii, încă nu înțelegeau. Și unii nici n-au mai apucat să înțeleagă. Dormitul în aer liber și-a spus repede cuvântul asupra constituțiilor mai slabe. Cei șase care terminaseră întregul ciclu erau cei mai puternici, cei care reușiseră să fie una cu natura din jurul lor –în orice formă a ei. Unul era condamnat să rămână, să-l slujească pe Komar pentru zece ani așa cu o făcuse Zefor și apoi, când un nou ciclu va descoperi un inițiat suficient de puternic, să moară de mâna lui. Acesta era motivul care îl făcuse pe Mikail să alerge trei săptămâni într-o cursă nebună, care aproape îl omorâse. Poate că și-ar fi acceptat destinul, s-ar fi împăcat cu soarta de a-l servi pe bătrân pentru cele zece cicluri. Dacă n-ar fi fost mica problemă a uciderii lui Zefor în timpul ritualului de transfer. Mulți ar fi dat orice pentru onoarea de a fi stăpânul naturii. Pentru că, dacă bătrânul ar fi fost președintele naturii, cel de lângă el era cu siguranță cel puțin un prim-ministru. Tatăl lui ar fi fost atât de mândru… Nu se putea gândi așa. Nu mai avea nici un sens. Alesese. Acum trebuia să ajungă acasă și să accepte furia îndreptățită a tatălui său și pedeapsa ce va veni cu siguranță. O asemenea faptă era un sacrilegiu fără precedent și el știa prea bine asta. Era atât de obosit. Nu se oprise de mai bine de două zile de teamă că n-ar mai fi putut porni din nou. Atunci ar fi trebuit să rupă legătura cu cei patru lupi, iar ca să facă asta trebuia să-l provoace pe Alfa și să piardă. Lupii aveau puține reguli și erau simple, în nici un moment nu trebuiau să simtă că el era conducătorul ciudatei haite. Acum nu mai avea ce face, picioarele nu-l mai ascultau. Nu știa unde se afla dar putea simți în aer că era aproape, până și iarba avea un miros mai reavăn, mai familiar. Alunecă pe firele umede și reci și un singur gând îi domina întraga rațiune: era acasă! Visase acel moment în fiecare noapte, uneori chiar de mai multe ori, și acum era din nou pe pământul țării lui. Fără sarcini imposibile de executat, fără teama de Zefor. Alfa se apropie de el și-l adulmecă scurt, cu capul plecat ca într-o rugăciune. Cerea permisiunea de a vâna. Îl privi în ochi și pufni. Era tot ce aveau nevoie. În doar câteva clipe era singur. Știa că nu vor merge prea departe, vor vâna în apropiere și se vor întoarce. Deocamdată erau conectați de el prin reguli mai vechi decât însăși pietrele munților în care se aflau. Cea mai ciudată parte a călătoriei sale nu fusese goana nebună prin păduri și constanta evitare a oricărei așezări umane. Era mai mult decât obișnuit cu asta. În situațiile în care traversarea unui drum fusese imposibil de evitat, sau când se apropia prea tare de câte un orășel, era pur și simplu mut de uimire. Nu că ar fi avut cui să-și manifeste acea senzație. Lupii erau complet nesimțitori la minunile tehnologiei, sau la efectele ei asupra noului membru al haitei lor. “Multe s-au schimbat”, gândi el observând nepăsarea jivinelor. Blana lor roșcată se pregătea să lase loc celei albe, de iarnă și, pentru că deja apăruseră câteva pete deschise la culoare, lupii care-l însoțeau arătau destul de ciudat. Abia aștepta să ajungă acasă. Emoții noi, pe care nu și le acordase de zece ani își făceau din nou loc în inima lui. Figura tatălui era deja alterată în mintea sa. Era conștient că trecuseră totuși zece ani, că nimic nu va mai fi la fel. O strângere de inimă îl oprea întotdeauna când ajungea în acel punct. Nu. Nimeni nu putea fi plecat…, nu încă. Auzul lui fin prinse un geamăt scurt, ar fi fost doar o adiere de vânt pentru oricine altcineva dar el percepea mult mai mult decât majoritatea. Lupii uciseseră din nou. Se dovediseră niște vânători remarcabili. Mikail dusese coaliția la extreme atunci când încercase să se atingă din prada lor. Colții masculului trecuseră la un fir de păr de gâtul lui. Zâmbi amintindu-și neglijența care aproape îl omorâse. Era adevărat că lupii acceptaseră să vâneze alături de el și să-l protejeze dacă va fi nevoie –dar asta nu însemna că erau prieteni. Nu-i era foame. Reușise cu o zi în urmă să culeagă suficiente fructe și rădăcini comestibile așa că era destul de liniștit. Până la urma nu mai era așa mult și ajungea acasă. Inevitabil, gândurile lui orbitau în jurul momentului în care își va revedea tatăl. Se agățase cu toată puterea de cuvintele tatălui său în timpul “educării” sale. În tot acel timp, în care reușise să reducă la tăcere toate amintirile ce l-ar fi putut distrage de la supraviețuire, vorbele pline de înțelepciune ale părintelui său îl ajutaseră să-și păstreze calmul și speranța în cele mai dificile situații pregătite de Zefor pentru ei. “Întotdeauna ai nevoie de speranță, fără ea nu mai vezi nici măcar motivele pasului următor. Niciodată să nu-ți pierzi speranța fiul meu…”. După ce plecarea lui în Italia fusese hotărâtă, Mikail nu se mai lipsea decât rareori din imediata apropiere a bătrânului solomonar. Dar nu e chiar simplu să pregătești un copil pentru o încercare din care puțini izbutiseră să plece pe picioarele lor . În mod normal nu-i plăcea rockul dar cumva piesa "Tears don’t fall" a formației "Bullet for my Valentine" îi amețise conștiența. Audi-ul TT aluneca pe șoseaua întunecată cu o viteză amețitoare. Un fulger argintiu care spinteca noaptea zburând parcă spre o altă lume. Carmen Inclezan era recunoscută pentru sânge rece și curaj. Când refrenul se repetă mări volumul și ritmul nebun vibră în trupul ei. Degetele loveau frenetic volanul și ochii îi sclipeau tulburați. Așa era ea, iar în noaptea aceea avea toate motivele pentru a încerca să uite ce lăsase acasă. Lăsându-se pradă imaginației își abandonă gândurile… “O să mă audă când îi strig numele, o să mă strângă în brațe dacă îmi știe rușinea?” Versuri pe care le mai auzise dar care niciodată nu treziseră în ea mai mult decât beția specifică muzicii cu puzderie de bași. Acum găsea o poveste în spatele lor, parcă întreaga melodie încerca să-i spună ceva. Acceleră pe o porțiune dar, pentru că șoseaua dispărea pur și simplu la câțiva metri, frână destul de brusc. Urletul cauciucurilor nu mai ajunse până la ea. Piesa se terminase din nou și Carmen apăsă pe repeat fără să-și dezlipească privirea de la imaginea de basm ce se năștea sub lumina farurilor puternice. Nu era prima pădure pe care o traversase, zonele muntoase ale țării erau împânzite cu hectare întregi de pădure virgină. Era însă ceva diferit. Pentru că banda se îngustase periculos de mult fata reduse din nou viteza. Înainta cu atenție cercetând liziera ce își întindea ramurile noduroase spre șosea. Noaptea era brusc mai neagră. Fără să își mute privirea de la drum micșoră puțin volumul muzicii; era greu să te concentrezi când simțurile îți sunt atacate. Pentru că reuși din nou să gândească, expresia îi deveni rigidă. Tatăl ei construise o întreagă stațiune montană doar ca s-o vadă plecată. Doar pentru a fi sigur că ea nu-l va mai deranja. Nu-i spusese în față, dar ce alt motiv putea fi? Când avea doisprezece ani, la petrecerea de ziua ei, tatăl o întrebase în fața tuturor invitaților care e cadoul la care visează… Și atunci ca și acum, răspunsul rămase invariabil același: un munte. Acum primise unul, sau aproape unul, pentru că stațiunea era construită pe o jumătate de munte. Tatăl ei se scuzase, aparent fusese imposibilă achiziționarea celeilalte jumătăți. Era o mită evidentă dar irezistibilă. Amândoi știau asta și rezultatul îi mulțumea. Ea pleca definitiv într-un colț uitat de lume iar tatăl ei nu era nevoit s-o vadă cum renunță la viață. “Win, win situation” cum ar fi zis Livia. “Lose, lose” e mai corect gândi fata… O săgeată sclipi în fața ei, atât de aproape încât abia avu timp să lovească pedala de frână. Mașina se opri cu una din roți în afara carosabilului. Dar acela nu era motivul care o făcu pe Carmen să deschidă gura și să o uite așa. În stânga, de cealaltă parte a șoselei, o imagine ieșită dintr-un film de groază se materializa în fața ei. Gura poienii era orientată diagonal spre stradă, astfel încât trebuia să te afli în exact unghiul potrivit pentru a putea vedea dincolo de perdeaua de brazi. Carmen era în exact acel loc, mai exact mașina ei se oprise în punctul de unde putuse urmări cu privirea animalul care îi tăiase calea. Acolo, în mijlocul luminișului, razele lunii scăldau misterioase o imagine care trebuia văzută pentru a putea fi crezută. Un trup omenesc zăcea într-o nemișcare stranie lângă rămășițele unui mic foc. Inima fetei încremeni…, trei lupi se apropiau gravi, cu pași surzi de ființa condamnată. Al patrulea se alătură haitei și tânăra înțelese că acela fusese animalul care traversase prin fața mașinii. Doamne! Animalele alea uciseseră un om atât de aproape de stațiunea ei. Sărmanul! Fără să vrea lovi volanul și claxonul țipă în noapte. Într-o fracțiune de secundă lupii uitară de prada lor și se întoarseră spre chipul ei încremenit de groază. Muzica se terminase dar liniștea grea din mașină era parcă și mai asurzitoare. Apoi, un lup, cel mai mare, păși direct spre ea. Ceilalți îl urmară dar se opriră după câțiva pași fără s-o scape din ochi. Ca și cum ar fi fost garda unui general căzut și refuzau să părăsească trupul lipsit de viață al comandantului lor. Încerca să nu-i privească, să evite focurile vii din ochii lor. Lupul cel mare se opri și el la gura poienii și, aruncându-și gâtul spre lună, urlă. Tremurând încercă să pornească mașina dar degetele ei nu mai reușeau să găsească cheia. Încerca din răsputeri să nu intre în panică, dar era prea târziu. Aruncă o nouă privire lupului și un mârâit gros ieși din gâtul animalului. Trebuia să se calmeze, animalele simt agitația. În clipa în care degetele ei acționară cheia și motorul toarse liniștitor lupul atacă. Fără să privească în față, pentru că nu-și mai putu dezlipi atenția de la noua imagine, acceleră. Un bărbat stătea în picioare chiar în mijlocul lupilor. Privirile lor se întâlniră pentru un scurt moment apoi un strigăt scurt părăsi buzele străinului. Văzu cum lupul se oprește chiar înainte de saltul care l-ar fi propulsat direct în parbrizul ei. Mașina se puse în mișcare demarând cu violență. În oglinda retrovizoare mai văzu pentru o clipă silueta bizară a omului. Privirea aceea…, apăsă violent pedala de frână. Ceva în ochii acelui bărbat era…, gândurile ei nu puteau avea sens. În loc de spaima pe care se așteptase s-o vadă la un om înconjurat de o haită de lupi nu văzuse decât un amestec de surpriză și curiozitate, și… mai era ceva. Motivul pentru care acum se întorcea la acea poiană, văzuse rușine în privirea aceea. Da, rușine și mister. Luminișul era cu desăvârșire părăsit! Uitând de lupii care o speriaseră fata își scoase centura și coborî din mașină. Nimic, nici un sunet, nici măcar vântul nu mai bătea. Șocată, se sprijini de plafonul automobilului întrebându-se dacă totul se petrecuse în mintea ei? Nu. Nici măcar ea n-ar fi putut crea privirea aceea. Nu era de pe acest pământ… Cu mintea pierdută ocupă din nou scaunul din spatele volanului. Câteva zile mai târziu, când primarul o întrebase dacă avusese o călătorie plăcută până în orășelul lor, fusese nevoită să mintă. Nu-și mai amintea. Știa doar că, după ce văzuse luminișul părăsit, intrase într-un fel de transă. Ca și cum îi lipsea ceva, ca și cum avea disperată nevoie de ceva nedefinit. Mama ei era cea care o îmbrățișa în astfel de situații, care o consola cu prezența ei caldă, cu dragostea ei. Iubirea și devotamentul unei mame nu sunt lucruri care pot fi egalate… Nu! Nu-și mai putea permite să se gândească la ea! Dar cum îți oprești mintea să alunece spre cea care ți-a dat viață, care te-a ocrotit cu propria viață până în ultimul moment…? Carmen era, în toate sensurile cuvântului, o epavă. Renunțase la facultate în ultimul an, cu doar câteva luni înainte de absolvire. Uitase de prieteni, uitase de viață, se mulțumise să zacă într-un ocean de regrete. Într-o lume care nu cerea nimic de la ea, care o lăsa să sufere în tăcere... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate