...de copil

Taxiul ajunse în aeroport, dar era încă foarte devreme. El verifică programul sosirilor și totul părea în regulă, se așeză pe o bancă în una din sălile de așteptare și își dădu seama imediat că vor urma poate cele mai lungi două ore din viața lui, o așteptare plină de nerăbdare dar poate și un pic chinuitoare. Încercă să se gandească doar la cele mai plăcute și fericite momente din ultimele câteva săptamani, erau surprinzător atât de multe dar în același timp și atât de puține pentru cele două ore de așteptare. Toate astea îi puneau însă un zâmbet larg pe față și el vedea cum una dintre doamnele din preajmă se uita parcă nedumerită la el câteodată,... dar asta prea puțin îl interesa. Se uita inconștient la fața fiecărei trecătoare parcă vrând să îi descopere în sfârșit chipul, totul era însă de prisos pentru că niciuna nu avea cum să fie ea,... avionul încă nu aterizase.

Timpul se scurse greu dar se făcu într-un final aproape ora sosirii, el se ridică de pe banca și se îndreptă către geamul care separa sala de așteptare de zona pe unde ea avea să treacă inevitabil. Pe panoul electronic din apropiere se anunță în cele din urmă sosirea avionului și inima lui incepu să bată mai tare și mai repede, apoi veni și golul acela din stomac pe care îl simțea de atâtea ori cand nu putea să vorbească cu ea și o melancolie aproape dureroasă îi cuprindea mintea. Se mai scurseră câteva minute și încet călatorii începură să apară unul câte unul, grăbiți să iși recupereze cât mai repede bagajele. El se zgâia nerăbdător la fiecare nouă siluetă care apărea și la un moment dat parcă o și zări pentru o clipa,... dar nu,... nu era ea nici de data asta,... întoarse capul pentru o secundă și când reveni cu privirea pe poarta aceea o zări în sfârșit,... un zâmbet și o bucurie nemărginită îi cuprinse sufletul și inima, iubirea lui era acolo, venise la el și mai erau doar câteva secunde, poate minute, până când o va putea strânge în sfârsit în brațe. Începu să îi facă din mână și să se zbenguie aproape ca un copil,... în cele din urmă și ea îl zări și îi făcu la fel din mână, privirile lor se întâlniră și el stiu din clipa aceea că totul va fi bine... iar visele lui,... alături de visele ei... vor deveni visele lor împreună, pentru întotdeauna. Ea ieși în final pe poartă și când să mai fie poate doar un pas sau doi până la el, se împiedică de un zbenguit mic de copil ce facea cine știe ce pozne pe lângă fusta mamei ocupată poate cu altceva chiar în clipele acelea. El o prinse în aceeași secundă și îi făcu discret cu ochiul micului poznaș doar și pentru simplul fapt că îi trimisese dragostea lui in brate cu câteva clipe mai devreme.


...de spiriduș

Încerca să savureze poate primele momente de liniște pe care le avea cu adevărat în ultimii patruzeci și ceva de ani,... nici nu îi venea să creadă că trecuseră atât de mulți ani de când se aciuase în casa asta. Nu fusese cu nimic mai deosebită decât celelalte de pe stradă dar parcă ceva puțin mai altfel îl atrăsese la cei care tocmai se mutaseră în casa asta acum aproape jumătate de secol,... poate veselia din ochii lor,... poate speranța de o viață plină de bucurii și de ce nu și de pozne alături de ei... pozne de spiriduș ghiduș. Nu regreta alegerea făcuta, doar avusese parte de atâtea clipe plăcute alături de familia care îl adoptase fără voia lor și care de atâtea ori se întrebaseră cine sau ce oare le aduce câteodată un zâmbet neașteptat pe buze,... sau câte o sprânceană ridicată a supărare altă dată,... era însă acum și el obosit după atâțea ani... și parcă ar fi vrut puțină liniște măcar pentru o perioadă... pentru că da... chiar și spiridușii obosesc câteodată și tânjesc la puțină leneveală.

Nu trecuseră decât câteva minute și ușa de la intrare se deschise... nu îi luă prea mult ca să își dea seama că cei doi care tocmai intraseră în casă erau noii proprietari. Știa că asta urma inevitabil dar parcă totul se întâmplase atât de repede iar el nu era încă pregătit să o ia din nou de la capăt. Gânduri negre îi treceau prin minte, trebuia să îi facă să plece de acolo cu orice preț... nu era prea frumos din partea unui spiriduș dar anii care trecuseră își lăsaseră amprenta cu siguranță, era acum mai comod, mai ranchiunos,... îmbătrânise și el și cu asta basta. Era atât de simplu să împingi o farfurie la doar câțiva centimetri de marginea mesei doar atât cât să cadă la cea mai mică atingere, sau să răstorni mereu și mereu până la exasperare containerele de gunoi, să lași la îndemâna copiilor în vizită sticla cu ulei pe care știa sigur că o vor vărsa pe mobila tocmai cumpărată... era atât de simplu pentru el... un spiriduș ghiduș.

Trecuseră deja luni de zile și nimic din ce punea la cale nu părea să dea roade. De fiecare dată când o poznă răutăcioasă aducea lacrimi de tristețe pe fața ei, el era imediat alături de ea, întotdeauna cu un zâmbet pe buze, cu o vorbă plină de dragoste și niciodată nu se lăsa până când nu aducea din nou lumină și bucurie în inima ei. Din nou si din ce în ce mai des se surprindea chiar și pe el cu bucurie de copil în suflet,... da, chiar pe el,... spiridușul cel îmbufnat și pornit pe fapte mari. Nu se mai putea abține să nu observe speranța lor nemarginită de o viață fericită, unul alături de celălalt. Și uite așa, încet, încet, sufletul lui se umplu din nou de dragoste și voie bună,... era din nou el,... spiridușul cel ghiduș mereu pus pe pozne,... își găsise din nou o familie,... era din nou îndrăgostit... de dragostea lor toată.

...de cățel

Pășeau pe holurile mall-ului iar fețele celorlalți cumpărători se derulau în fața lor ca și o rolă de film de 16 milimetri într-o sală de cinema de odinioară. Se grăbiră să sară pe scara rulantă care ducea la nivelul de jos, nimeni nu spuse nimic si amândoi puseră în același timp piciorul pe banda de metal rece. În câteva secunde erau deja in fața magazinului... veniseră aici poate de zeci de ori dar de data asta amândoi erau aproape convinși că nu vor pleca din nou acasă cu mâinile și mai ales inimile goale. Se apropiară cu pași repezi de vitrina în fața căreia se opreau de obicei și spre deosebire de alte dăți când ochii le alergau râzând peste cei câțiva cățeluși dulci și ghiduși care se jucau și făceau cine știe ce pozne, punând zâmbete pe fața zecilor de spectatori care mai mici care mai mari, de data asta amândoi și poate în aceeași secundă, îl zăriră pe boțul ăla mic de câine, alb și negru, un ghem de blană moale și pufoasă care sărea zglobiu dintr-un colț în altul. Vitrina nu mai era plină de cățelusi poznași, ci parcă numai el era acolo, o minune de cățel cu ochii mari și veseli care le făcea inima să tresalte de bucurie și le desena din nou zâmbete de copil pe fața. El se uită la ea, nu mai era nevoie de nici o vorbă, ochii si buzele ei spuneau totul, cățelușul acela iși făcuse deja loc în inima ei și asta era de ajuns pentru el.
Peste câteva minute erau în drum spre casă, dar de data asta nu numai ei doi, ci ei toți trei,... el,... ea... și cel mic, puf de blană alb și negru, fund gras și zdreanță cea pufoasă, un suflet de cățel ce avea să le șteargă clipele de tristețe cu doar o privire plină de dragoste și avea să le umple viața lor împreună și cu amintiri... de pozne de cățel. El o privi încă o dată, avea chipul acum parcă și mai luminos iar gândul îi zbură la clipa când vor pleca din nou spre casă,... ei toți patru,... adică... el, ea - iubirea lui, apoi zdreanță cea pufoasă - cățelul cel poznaș... și cel mic - boț de om si dragostea lor împreuna toată.



...iarăși,... de copil