Sunt trimis după vopsea, lucrările în construcții te învață să fii ascultător și operativ. Hârleț, târnăcop, lopată – cuvinte speciale pe care le înveți o dată pentru totdeauna, care, odată învățate, stau mereu într-un colț al vieții tale, așteptând clipa când vei avea nevoie de ele, când vei fi nevoit să o iei de la început cu dezgustul și dezamăgirea.
Ca un făcut, abia de-mi creez un cadru potrivit de supraviețuire că se și impune părăsirea lui, plec mereu imediat ce am terminat de construit multdoritul univers. Scot cuvintele acelea practice din ungher și încep să lucrez la noul edificiu dar pentru a-i asigura durabilitatea, îngrop la temelie câte un an, doi sau mai mulți, cu speranța secretă că așa voi termina mai repede cu lumea, cu sporovăiala, percepțiile și obrăzniciile ei. Nu-i chip: de fiecare dată lipsește ceva, sunt chemat să muncesc în altă parte, sunt un meseriaș de excepție, peste tot e nevoie de mine, construcțiile mele nu cad niciodată, la nici un cutremur.
Visător, pun bocancul pe scara vagonului. Cu o oarecare părere de rău, de-a lungul călătoriei îmi repar uneltele și le lustruiesc terminațiile metalice. Le așez în așa fel încât să nu stingherească. În compartiment se stinge lumina, trenul, chiar, intră în tunel. Dimineață, oamenii aceștia obosiți vor fi angajații mei, cu ei voi clădi sau voi dărâma. Vor privi în final ce-au înălțat mâinile lor, se vor minuna: cum de au putut ei aduna pagină cu pagină, cum de au putut înălța schelele atât de sus de au făcut o carte?