Am adormit mai repede decât îmi închipuiam. Vasul ăsta de vise nu a mers prea departe. Citeam povestea lui și nu îmi venea să cred cât de bine se potrivea. Aveam acum o nouă lacrimă pe obrazul drept. De acum încolo poate nu mai am nevoie de inspirație... o să creez singur lumea asta cu povești.
Erau împreună și timpul gândea diferit în cei doi. În unul, aripile timpului îl ridicau și îl purtau cât mai sus, cu calcule și planuri în realitate, chiar dacă știa că poate nu se vor realiza vreodată, iar, în cealălalt, iubirea era un calcul matematic, o împărțeală și o adunare a trecutului și a suferinței vechi, împânzită cu frică și nesiguranță. Părea o zi normală, o zi în care ei trebuiau să se vadă, să se iubească, să își spună cuvântele magice pe care începuseră tot jocul, acele două cuvinte magice care au început prin ele însele să defineseacă locul în care ei trăiau.
O zi ca oricare alta o făcuse pe ea să se hotărască cu tot sufletul: „Am să îl iubesc, sincer, cu toată inima și cu tot sufletul! Am să accept totul și am să sufăr încă o dată.” Acea zi a fost minunată pentru el. A fost o zi din acelea însorite în care știi că ai de aface cu o minune, dar nu poți tot timpul să o crezi. Știau cursul poveștii, ca orice poveste de dragoste, cu începutul frumos și dulce, cu apogeul de gânduri și gelozii reparate și cu declinul și finalul pe care nu îl aștepta nici unul dintre ei.
Iubirea ei venise ca o hotărâre rapidă. Iubirea lui era neîncrezătoare, dar visa ca un nebun la ea, la vise, la colțuri în care să își sărute iubita.
Timpul trecuse și povestea își urmase cursul. Gândurile ei erau pline de el și gândurile lui erau pline de ea. A venit o nouă zi. Visul ei plonjase pe pământul rece și dur, dar el zbura așa cum ar fi dorit orice pământean să zboare.
„Am citit ieri o poezie. Era vorba de un Luceafăr. Mă întreb de ce nu a vrut ea, femeia pământeană, să îl urmeze în lumea lui, de nemuritori. Așa s-ar fi terminat povestea mult mai repede și ar fi fost perfect, ideal. Acum îmi dau seama că povestea era inspirată din realitate. Femeile au lumea lor reală, lumea în care ar trebui să trăiască și bărbatul. Eu îmi doream să urci cu mine în lumea mea, să fim primii doi luceferi care trăiesc împreună în lumea de sus, a viselor. La început nu am văzut legătura, pentru că eu eram acolo sus, în lumea mea, cu visele mele, ca întotdeauna. Chiar dacă eram conștient de realitate, încă nu mă hotărâsem dacă să ating pământul niciodată, sau să mai aștept o zi după niciodată. Era atât de frumos totul.”
-De ce ești supărată? Simt sufletul tău încărcat cu durere, cu gânduri pe care le citesc din tonul vocii tale, cu prevestiri neplăcute.
-Vreau și eu o relație normală, ca orice om, cu un om normal, cu iubire și plăcere reală, cu vise palpabile și cuvinte cu aer șoptite cald în urechea mea după un somn dulce. Oricum știai că totul se va termina odată și odată. Nu ai de ce să fi supărat.
„De ce aș putea fi suparat? Doar ființa asta perfectă s-a hotărât să ma iubească, după calcule și riscuri, și s-a hotărât să imi lumineze mintea și inima cu cele mai frumoase vise și gânduri...de ce aș fi eu supărat? Trebuie să fiu supărat pe mine, pentru că mi-am dat drumul pe calea asta de zbor de pe care știam că într-o o să pic. Acum, că mi-a spus, trebuie să îmi pun parașuta pentru că o să cad.”
-În ce zi suntem azi? În ce dată?
-În 4 ... De ce? Ce imporanță are? Eu îți spun că vreau să terminăm relația și tu nu poți spune decât asta?
„ Ce defect sunt. Acum mă simt ca o mașină care este blocată de prea multă informație. La orice replică a ei aș putut veni cu o scuză, cu o soluție, cu o idee, dar ea deja a stricat totul. Primul pas pe care l-a făcut spre despărțire spune multe. Eu vroiam să o fac să fie egoistă, să facă un pas spre plăcere și durere, să dezechilibreze cele două părți până în pragul nebuniei. Dar nu a vrut. Poate a considerat că nu se merită, poate a considerat că poate găsi aceeași iubire lângă ea, o iubire pe care să o atingă, să o simtă în brațe. Eu, sunt aici, cu vasul meu de vise, și caut lucefărul feminin, nebună ca mine, care să viseze cât mine, să zboare cu mine în lumea nebună de vise și iubire, să fie nemuritoare cum o crezusem pe ea, pe cea care o iubeam din joc de cuvinte.