În orașul meu sunt foarte multe pavele. Atât de multe pavele sunt, încât unui om simplu nu i-ar ajunge o viață să le numere. Și pentru că sunt atât de multe, ele acoperă străzile, casele, pomii, vitrinele, afișele publicitare, într-un cuvânt- acoperă totul. Producția de pavele este neîntreruptă. Fabrica unde acestea se produc a devenit de mult inutilă, pentru că, practic, tot ce a fost de acoperit s-a acoperit, însă muncitori care nu au făcut toată viața lor decât pavele nu știu să facă altceva. Meșteșugul pavelării se dobândește din generație în generație, astfel încât te naști, crești mare, faci copii și mori cu această deprindere, așa cum altcineva se naște și moare cu un neg pe nas sau pe altă parte a corpului.
Odată unui om i-au apărut o sută optsprezece bubițe maronii pe corp și s-a mirat. El era un om curajos și nu a vrut să meargă la doctor. Asta până când i-a apărut cea de-a trei suta bubiță maronie, ceea ce îi provoca deja o stare de nedumerire care îl împiedica să doarmă. Atunci el și-a aprins o țigară și a sunat la un post de televiziune: „Alo, sunteți în direct” după care omul nostru a închis. Apoi s-a culcat la loc și a doua zi dimineață s-a dus la doctor să vadă ce era cu bubițele alea. Doctorul i-a recomandat plimbări în aer liber, ceea ce nu a avut nici un efect asupra bubițelor, dar l-a ajutat să-și facă noi cunoștințe, ale căror nume și le-a trecut într-o agendă cu coperți galbene.
Ca să îngrijești pavele nu e un lucru ușor. Ele trebuie udate, frecate cu grijă cu o periuță specială, care se găsește numai la îndemâna celor competenți. La prima vedere, această periuță nu diferă cu nimic de celelalte periuțe. Nici la a doua privire nu diferă, și nici la a treia, asta pentru că privirea omului de rând nu poate percepe această diferență specifică. Pentru a deprinde această capacitate paranormală e nevoie de antrenamente speciale, iar oamenii care pot face așa ceva sunt din ce în ce mai puțini în zilele noastre. De aceea, frecatul pavelelor nu mai e ce era odată, ceea ce necesită înlocuirea frecventă a acestora și, implicit, păstrarea muncitorilor de la fabrica de pavele, care acum au un sindicat puternic și cer salarii din ce în ce mai mari.
Pe o stradă oarecare, la îmbinarea a două pavele a apărut o fisură. Polițistul care făcea rondul în zonă a observat această anomalie și a amuțit. De atunci nu mai poate scoate nici un sunet. În locul acelei fisuri a apărut o lalea, apoi o altă lalea, până când orașul a început să fie invadat de lalele. Femeile au devenit în scurt timp vânzătoare de lalele, iar bărbații cumpărători de lalele, dar aceștia nu aveau cui să le ofere, pentru că femeile aveau deja și nu știau cum să scape de ele mai repede. Atunci s-a avansat ipoteza că lalele conțin proteine și sunt bune de mâncat. Alții spuneau că se recomandă în combaterea diferitelor afecțiuni, astfel încât a apărut o nouă ramură a industriei farmaceutice. Am un amic care își pregătește singur ceaiul de lalele, dar niciodată nu îl bea, ci îl aruncă la chiuvetă sau udă alte lalele, anume pe cele care i-au invadat apartamentul.
Eu cred că și pavelelor li s-ar putea găsi o întrebuințare, însă lumea e plină de prejudecăți și e mai bine să nu te expui comentariilor. De aceea, eu recomand frecarea pavelelor și recompensarea acesteia cu un buchet de lalele, ca un model macroeconomic și moral stabil, apt să asigure bunăstarea și perpetuarea speciei noastre și a întregului nostru oraș.