Amintește-ți cine ești!


PRIMA ZI
21 Octombrie 2009
23.39

Azi, ce-a fost azi?

Încă o zi care reînvie sufletul, ivită din veșnicie, pentru a se întoarce mai vie înapoi în veșnicie.
Nici o oră pierdută. Nici o secundă în plus. Timpul modelat după dorința libertății depline din inima mea.

Azi? Ce zi a fost azi?
Ziua perfectă.
Ziua care nu aparține niciunui cuvânt, niciunei cifre, tuturor, nimănui.
Zi de toamnă. Senină. Caldă. Aromată zi de toamnă.

Ore

Pe la ora la care razele soarelui drăgăstos se strecurau printre firele de iarbă strălucitor de ude, mi-am pus fotoliul* cel mare, roșu și moale în mijlocul grădinii și m-am transformat în șopârlă. Sunt o șopârlă mi-am spus, și Domnul Soare mi-a încălzit dulce sângele înghețat de o interminabilă săptămână urâtă și tristă de ploaie. A încălzit întreg Pământul, sângele verde viu al Pământului a fost dezghețat.

* un fotoliu din vinilin, umplut cu biluțe din polistiren expandat, poreclit "traista lui Moș Crăciun" de copiii din sat.

A DOUA ZI
22 Octombrie 2009, 00.43

Ore

Acum, afară. Încă amețită de somn se-ntinde, cât e de lungă, noaptea. Senin, senin, senin. Mii, milioane, mii și mii de milioane de stele. Brrrr... Umezeală. Frig. E toamnă!

Printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului ar fi trebuit să se afle (neapărat!) și dreptul de a ieși afară, în noapte, oriunde te-ai afla și, ridicând privirea spre cer, să poți să numeri cât mai multe, cât de multe stele vrei. De fiecare dată să fii fericit că ai numărat mai multe, și mai multe, și mai multe.

Le-ați prins jocul? Înțelegeți? Cu cât avem mai multe "drepturi", cu atât scad gradele noastre de libertate. Libertatea mea contra libertatea ta.
Dezbină și cucerește! Că doar asta s-a dorit, să ne separe cât mai bine, insulițe de nevoi egoiste aflate mereu în mișcare pe marea neliniștii. Ne aflăm într-un haos bine regizat, în care toți fugim unii de alții, într-o cursă nebună.
Totul este o minciună, război, nu pace ne-au adus - războiul tuturor împotriva tuturor.

Poate trăi omul fără Natură? Cică, poate. Dar Omul adevărat nu poate.

Ore

Afară. Ceața se scurge de pe acoperiș, prin burlan: pic, pic, pic. Închid muzica, mai bine las-o încolo de muzică. Să fie liniște!

Ați observat că pe cei mai mulți dintre noi liniștea ne sperie?

Ieri
Ore

Pășind înapoi, prin ora aceea țesută magic dintr-o infinitate de clipe fermecate...
Poznaș, vântul bate când mai vioi, când mai ușor. De departe, printr-o mare de copaci cu frunzele uscate, allegro îl aud foșnind venind. Alături de frunzele uscate, frunză uscată și eu, mă las de el, andante, înfiorată...
Sedusă și abandonată.
Dar altă adiere de vânt, allegro, printre frunze...

neore

Ieri, un pic mai târziu, după povestea de mai sus.
Tot eu, tot pe "traista lui Moș Crăciun", lăfăindu-mă în mijlocul grădinii. Vântul și-a încetat activitatea.
Liniște, apoi un om cu o drujbă îmi smulge timpanele din urechi și le frăgezește prin izbirea cu ură de pământ.
Rabd, ce să fac? N-am și eu tehnologie la purtător? Uite muzica, nu e muzica. Orchestre întregi cântând, oricând, la mine în palmă.
Calvarul trece repede.
S-a mai dus un copac.

Ieri
Ore

Pe trunchiul nucului de la poartă, la timpul ăsta un pic cam fără frunze în vârf, se cațără țopăind o ciocănitoare mare. Roșul de pe pântec apare, dispare. Cât de aproape sunt de ea!
Deodată, de undeva (aici, în vale, unde este așezat satul, n-ai cum să-ți dai seama de unde vin exact sunetele), parcă pentru a vindeca, binecuvânta auzul lumii, începe să-și cânte dorul, sfâșietor de duios, un moșulică la fluier. Pentru mine, dor de Dumnezeu.

Sens. Totul are Sens.
De vreo trei zile am început să recitesc cartea Jurnalul fericirii a domnului N. Steinhard.
Nu încetez să mă minunez că pot exista asemenea Oameni.
Aflându-mă într-o situație limită fără limită, aș putea deveni și eu Om, cu O mare?
Eu, o răsfățată inutilă, mojică, capricioasă, plină de vicii și ifose?

Sfinții din închisori au hrănit și-au adăpat cer și pământ cu carnea și cu sângele lor ca noi, cei de azi, să fim suflete Vii ale Dumnezeului Viu.
Datori, noi trebuie să fim mereu pregătiți, treji, de veghe. Să avem inteligență, curaj, demnitate. Să nu ațipim în confortul nostru de râme. Pentru că o luptă ne așteaptă, cea mai grea poate. Nicio dictatură din niciun timp n-a fost mai parșivă ca cea care ne îngenunchează chiar acum - dictatura Desfrânării, a Minciunii, a Perversității. A lui Vinde-te - Cumpără. Inconștienți, noi râdem și ne distrăm. Și ne dăm pradă vânzătorilor.
Ușor, ușor, fără să simțim, în inimile noastre pătrunde otrava indiferenței, aroganței, răcelii.
În loc să naștem Dumnezeu, noi devenim oameni de gheață.

Din pură neghiobie, ne fudulim că progresul tehnologic ne-a făcut viața mai ușoară și că avem mai mult timp.
Chiar, avem?

04.04
Cam târzior pentru spatele meu.

Tot ieri, pe la...
Ore

Un pic singură, puțin plictisită.
Venind de pe uliță, apropiindu-se din ce în ce mai repede, clopoței de râsete și țipete de copii mă fac curioasă. Nerăbdătoare - îmi vine să țopăi (uneori sunt infantilă spre înapoiată de-a binelea), mă reped să deschid poarta și îi invit înăuntru. Sunt cei trei frați de vizavi: Elena, Lili și Alex - două fetițe de opt și respectiv șase ani, și un băiețel de patru ani. Fetițele, deosebit de frumoase, deștepte și vesele, cel mic, un pic prea matur pentru vârsta lui, dar interesant și simpatic. Mă bucur, pentru că mi-era tare dor de ei.
Într-o clipă organizez totul. Elena mă ajută. Scot o măsuță afară, aduc scăunelele (mici, mici, vopsite în verde crud, curat de grădiniță sau de casă din povești), rahat, cozonac, suc, sărățele și, tocmai când să mă arunc pe "traista lui Moș Crăciun" și să începem distracția, hop la gard, pe partea cealaltă, Nicu și Gabi, copiii vecinilor de alături. Nicu are cinci ani, Gabi, doi.

Nicu este cel mai copil dintre toți copiii din lume.

05.01
Ore

Deschid fereastra. Așa, printre frunze, licărește Carul Mic. Frig tare. Geamurile se aburesc. Cocoșii cântă, ceața se scurge prin burlane: pic, pic, picpicpic.

Nicu este cel mai copil dintre toți copiii din lume. E Copilul!

La început nu i-am dat prea mare importanță, e!, un copil ca toți copiii.
Venea mereu la gardul din plasă pescărească ce separă transparent curtea noastră de a lor și mă întreba continuu câte ceva: "Tanti Mădălina, ce-i asta?" și-mi arăta cu degetul ori o creangă, ori un fir de iarbă, ori o frunză, ori o floare. Eu, orășancă neștiutoare, îi răspundeam invariabil: "creangă"; "iarbă"; "frunză"; "floare".
Casa lui neavând curent electric, Nicu a crescut fără televizor. De aceea poate ochii, sufletul, întrebările, răspunsurile, uimirile lui sunt pure, inocente, de Copil Adevărat. Nu-i ca ceilalți copii, maimuțici deștepte care spun lucruri trăsnite imitând stârpiturile-vedete, oamenii-umbre, repetând ce aud zi de zi la televizor.

În ochii Copilului Nicu, Dumnezeu este Viu.

Ieri, pe la...
Ore

Au mai venit doi băieței: Florin și Dani. Florin are opt ani, Dani are patru.
Copilului Nicu i-am făcut loc pe "traistă", lângă mine, pe ceilalți i-am distribuit, doi câte doi, pe trei scăunele.
Am mâncat, am râs, mi-au cântat un cântec. Era cald, era bine. Era pace. Glasurile copiilor pluteau către cer și, odată cu ele, mă înălțam și eu. Mai sus, mai sus. Gravitația a fost desființată, timpul golit de înțeles. Soarele aurea părul copiilor, frunzele, florile, iarba, pisicile, câinele.

13.57
Ore

Am ieșit afară, în curte. Soarele îmi încălzește spatele - monstru dureros. Mă șopârlesc.
Casa de la țară devenită, încet, încet, acasă. Nu mă mai dau dusă de aici.

Nicu seamănă pe undeva cu mine când eram mică. Tot timpul îi este dor de joacă și de copii și când aceștia vin, chemați, strigați, rugați, în sfârșit, în curte la el, Nicu scoate repede din casă toate jucăriile (nu multe, nu scumpe, nu frumoase) pe care micii răutăcioșii i le strică, i le fură. Prostul! Ei ar trebui să se roage de el.

Cât de datoare mă simt pentru toată această miraculoasă frumusețe, fericire venită, picată din cer!
Acum câțiva ani singura mea dorință era să mor, să dispar, să mă pulverizez. Eram adânc bolnavă, sufletul meu era bolnav. Neagra depresie mă ucidea. E greu să descrii iadul. Aș fi vrut să pot să o fac pentru toți cei care suferă, ca să știe că nu sunt singuri, că-i înțelege cineva, să le dau o speranță, să le arăt exemplul viu care sunt, Vie. Să le arăt, mergând cu degetul de-a lungul cicatricilor mele, că orice rană se vindecă. Uite, aici rana adâncă a abandonului - a singurătății jilave, dincoace, a prieteniei trădate - a rătăcirii prin lume căutând iubire și găsind în toți minciună. Dar n-ar pricepe nimic din ce le-aș spune, știu prea bine. Cu privirea aceea tristă, întoarsă pentru o clipă din moarte spre mine, mi-ar spune: "Ha, ce știi tu!". Și m-ar arunca cu dispreț, înapoi, departe de ei. Înțelegându-i, m-aș opri din sporovăială și, coborând în iad, lângă calvarul lor, ușor mângâindu-le fruntea, i-aș asculta pe ei plângând. Bătăi de inimi obosite.

Ascult Michael Jackson. De când a murit, nu îmi prea mai vine să mă prostesc dansând pe muzica lui. Milă de el, un nevinovat sacrificat pe altarul lumii noastre.
Spectacol, Senzațional. Simțuri explodate. Suntem niște marionete ale uriașei, niciodată învinsei Plictiseli.

Spleen

De prea mult bine, unii se aruncă cu capul în jos, de pe poduri, agățați cu niște elastice și se bâțâie în sus și-n jos, în sus și-n jos. Niște idioți pentru care viața doar la asta se rezumă.
Din Plic - ti - sea - lă!
Alții, aflați într-o lume pararelă - nenorociții din Africa, Asia, America de Sud, își riscă viața doar respirând: boli, foamete, război. În momentul acesta, în lume se întâmplă atrocități de care nici nu vrem să auzim. Oricum nu ne pasă. Sacrificăm miliarde de oameni pentru bunăstarea noastră: le poluăm mediul cu gunoaiele noastre - resturi ale "civilizației avansate"; companiile farmaceutice își testează noile medicamente pe copiii africani, ca pe cobai; guvernele noastre "democrate" alimentează cu arme părțile aflate în conflict...

Bob Marley - Get up, stand up

Ridică-te! Stai în picioare! Ridică-te pentru dreptul tău, nu te preda!
Ai ceva de zis, fii Liber, Viu, spune! Strigă! Trăiește, dăruiește-te! Iubește! Nu fi orb, nu trece nepăsător pe lângă suferință. Alină, vindecă! Luptă! Nu fi mort.

Ce multe persoane cu cancer cunosc azi. Cu zece ani în urmă nu știam pe nimeni.
Bombe atomice și nucleare au fost detonate în oceane.
Nebuni, tăiem ultimele păduri. Exterminăm fără milă întregi specii de animale.
Apele curg otrăvite, aerul devine venin.
Am ajuns la stele, dar oare stelele ne vor?

Lăcomia noastră ne înghite cu totul. Ne mestecă, ne digeră și ne...

Ia stați oleacă și gândiți-vă puțin: câți oameni extraordinar de bogați pot fi pe planeta asta amărâtă? Puțini, căci, în lumea lor, e mare competiția. Deci, noi ăștia mulți, pe care ne fraieresc zi de zi vânzându-ne baloane de săpun și ei, cei puțini. Normal că se tem și ne vor cuminți. Și asta înseamnă, frați, surori, sfârșitul libertății noastre!
Cu bani poți să cumperi orice, ei sufletele ni le-au cumpărat!

16.55
Copilul Nicu, la gard. Îmi cere o țigară pentru maică-sa. Îi dau.

Ieri, pe la...
Ore

Ieri, după ce-au plecat copiii pe la casele lor (pupici, pupici, pupici), am privit apusul.
Soarele cădea ușor în spatele munților, pădurilor, copacilor. Cerul, din ce în ce mai roșu în locul prăbușirii. Și, doar peste câteva clipe, norii subțiri sunt colorați în roz. Numai unui mare pictor i-ar fi reușit acest peisaj fără să-i iasă un kitch numai bun de vândut la țărani în piață, printre rațe, curci și găini.
Și-apoi, repede - repede, înserarea - cer albastrutristînchis, umezeala, frigul. Nevoia de-a te băga în casă, la lumină și căldură. La adăpost, în casă, acasă.

Spre deosebire de copiii din satul meu, care se fugăresc până la epuizare unii pe alții în aer verde, în imense spații vii, copiii de la oraș nu se mai pot întâlni nicăieri ca să se joace. Unde? Blocuri, parcări, beton, asfalt. Mașini, mașini, mașini. Închiși în case, stau zile după zile și nopți după nopți, drogați, cu mintea conectată la calculator. În curând, de degete își vor atașa fire, din cranii le vor ieși sârmulițe, pe ochi și pe gură își vor implanta butoane - chipuri hâde al lumii viitoare.
Fără glumă, în orașe, Dumnezeu a murit.

17.10
Pauză de strâns tot calabalâcul din curte: "traistă", cărți, laptop, ș.a.m.d.
Apoi, de adus din magazie lemnele pentru foc.

Așaa...
Iar pauză. N-am răbdare, mă îmbrac mai gros și mă duc să privesc apusul.

18.45
Printre făpturile care populează basmul în care mă aflu, Moldița Sclivisita (pretențioasă, prețioasă la mâncare).

Moldița este cățelușa pe care, ca niște nesimțiți ce suntem, am învățat-o să stea la noi. Bătrână și grasă, ca o minge prea umflată (am îngrășat-o mult de când am venit, de se miră babele când o văd. Aici, câinii se țin în lanț și mănâncă pâine, mămăligă - cei mai norocoși, sau coceni), are ca stăpân adevărat un moșulică milos care o iubește. A nimănui mult timp, vagaboandă, alungată de prin curți, el a luat-o și a avut grijă de ea. De prea multă bătaie primită în experiența ei lungă de viață de câine, continuu îi este frică de câte ceva, cum i se pare o mișcare mai dubioasă, un zgomot mai ciudat, dă urechile pe spate și, târâș, se scurge afară din curte. Vine înapoi doar când consideră ea că pericolul a trecut.
Cel mai tare se sperie când punem la ochi aparatul de fotografiat. Fuuuge.

Noi, cucoanele, miloase nevoie mare dacă suntem întrebate, iubim animalele și nu le-am face niciun rău. Doamne ferește! Dar pe de altă parte ne sulemenim, cănim părul, boim, curățăm, șamponăm, parfumăm cu tot felul de farduri, creme, vaseline, vopsele, alifii care au fost mai întâi testate pe animale.
Lumea asta superficială, oprită la nivelul epidermei!

19.09
Ore

Am făcut focul. Trosnesc lemnele: trosc, trosc, trosc.
Din pat, privesc afară, prin fereastră: a apărut Corn de Lună Nouă. Ia să ies s-o văd mai de aproape. Mișto. Chiar mi-ar fi trebuit un telescop!

Publicitatea ne cere să i ne supunem ca unei regine atotputernice ce e. Invazivă, agresivă, agasantă, continuă, înnebunitoare, ne inoculează nevoi pe care nu le avem, griji de care bunicii noștri nici n-au auzit, spaime teribile. Microbi, bacterii, insecte, monștri înfiorători stau la pândă, ne încercuiesc, ne intră prin toate orificiile ca să ne îmbolnăvească - altceva nu vor, altceva nu știu. Monștrii invizilbili vor să ne ucidă.

Azi, cât am stat și am privit apusul (frumos, la fel frumos ca și cel de ieri), am auzit bubuituri care nu se mai terminau, puternice ca niște explozii. Ori mai măcelăresc pe undeva vreun munte, pe la carierele din apropiere, ori sunt aplicații militare.

Miliarde de oameni și toți cu o mic.

19.48
Mi-au rămas în minte versurile: "Coboară-se pe ochii-ți somnul blând/Și dulcea pace-n inimă și-n gând./De ce nu-s eu somnul, să pot să m-odihnesc /Alăturea de chipu-ți îngeresc!"
E, ce ziceți voi, zâmbete de mască - domnițecuconițeproasteplinedefițe, oribile flori de plastic, matracuci rele și urâte, cu gurițele voastre umflate, de pește mort, cu ugerele voastre dizgrațioase - pungi de plastic, pline de ambiții vulgare, ce fel de Femeie - Natură va fi fost asta pe care o cântau atât de senzual, cândva, poeții?

Ore

Azi am privit apusul stând călare pe unul dintre scăunelele vopsite-n verde crud. Mirosea a pelinaș și a măturică.
În fuioare, aburul - puiul ceții se ridica din pământ, spre cer. Antrenate în spirala lui, în aer se răspândeau din ierburi efluvii amar parfumate. A Dumnezeu, Pământul mirosea.

Bum, bum, bum. Și omul, mergând vesel, mândru, voios, pe calea lui greșită, într-una bubuia, bubuia, bubuia.

21.08
Am vorbit cu Celălalt Eu la telefon. E plecat de ieri dimineață la G., cu treburi de servici. Uraaa... mâine vine!
Când ne desparte, oricât de puțin, spațiul, când nu e lângă mine, când nu-l văd, nu-l miros, nu-l ating, îmi lipsește până la durere de mult. Trebuie să împart cu el Totul. De exemplu, din zilele frumoase de ieri și de azi ce am trăit, văzut, auzit, mirosit, am trăit, văzut, auzit, mirosit doar pe jumătate. Nu putem fi din nou două creaturi separate când Dumnezeu ne-a unit, atât de armonios, într-unul.
Ziceți-i cum vreți, exagerare, dulcegărie. O fi!

Vorbind despre cuplu, mi-a zis un preot, odată, demult, că orice bărbat - Adam ar trebui să se potrivească cu orice Evă - femeie. Să se potrivească, să se înțeleagă este posibil dar, totuși, nu suntem numai șurub și piuliță, omul normal este dependent de iubire. Nu?
Noaptea, ce învăluitoare senzație de pace și siguranță, când mă vâr în patul cald și el, adormit, se întoarce spre mine și mă cuprinde în brațe!
Total diferiți ca indivizi: eu - nocturnă, el - diurn; eu - leneșă, el - harnic; eu - neîndemânatică, el -" mâini de aur"; eu - supervicioasă, el - deloc, ne unește simțul umorului, dragostea față de Natură, artă, mâțe (care-s tot un fel de artă)...
Asaltați din toate părțile de interferențele cu rubedeniile, obligatoria lipsă de bani, necazuri, draci, laci, boli și nevoi am ajuns și noi, pentru scurt timp, în pragul despărțirii, am plătit isteriei generale din lume tributul nostru. Răciți, rătăciți unul de altul, înstrăinați, răi, înverșunați, fără milă.
Suntem de douăzecișitrei de ani împreună și ne iubim. Normal, altfel decât ne iubeam la început. Eu aș zice că mai mult.

Sigur că ne iubim, altfel nu ne-am putea suporta nici măcar o secundă.

22.17
Mă doare spatele de mor, mă doare spatele de mor! Na, na, na, durere rea!

Îndrăgostiților, soților, dragilor, toată spurcăciunea asta de viață din ziua de azi vrea să vă învrăjbească, să vă distrugă dragostea, să vă despartă. O caracatiță flămândă se hrănește cu energia divină a iubirii voastre!
Teroarea banilor niciodată prea mulți, a viitorului niciodată prea sigur, a lipsei acute, isterice de tot mai multe și mai multe lucruri inutile, de folosit și azvârlit din mână într-o clipă, fuga nebună după distracții, plimbări, excursii, vacanțe, aruncat în cap de pe pod cu coarda elastică și ce naiba i-o mai trăsni omului prin cap de plictiseală, dragii mei, tot Babelul ăsta în care continuați să trăiți - viețuiți mișcându-vă mecanic, vă amețește mintea, vă pervertește simțurile, vă împietrește sufletele și vă siluiește iubirea. Nu mai sunteți vii, nu mai sunteți liberi!
Păpuși cu baterii ce durează, și durează, și durează, sărmane creaturi mutilate, fără inimi, cu ce din voi să iubiți?

Noi? Noi am avut totuși și mult noroc.

23.11
Ore

Enescu - Caprice Roumaine
Casa, curtea, "traista lui Moș Crăciun", amar miros de crizanteme, vântul trecând printre frunzele uscate, satul cu vii ruginii, pădurea, copacii, păsările, copiii, toamna, moșulică și cântecul lui, apusul alb, roșu, roz. Înserarea albastrutristînchis, Cornul Lunii Nouă, stelele, focul din sobă și a doua zi iar: Soarele blând, iarba verde, ud strălucitoare, vie, mâțele, Moldița, apusul, ceața, mirosul de ierburi amare. Dragoste. Dor. Așteptare.

Dă-ne minte și inimă, Doamne, și apără-ne, Doamne, de Barbarul din noi înșine!

A TREIA ZI
23 Octombrie 2009, 00.40

Sebi, te iubesc mult!

13.06
A venit în vizită Baba Vasilina. Noi n-avem televizor aici, și nici nu vrem. Babele au și ne informează. Azi: "Panică la uzina nucleară de la Cernavodă!" ("S-a fisurat Centrala, dar stați liniștiți, nu e niciun pericol!... Evitați totuși, cât mai mult, să ieșiți afară din case", li se recomandă cetățenilor din orașul Cernavodă).
Dă-ne-n pizda mamelor noastre de proști, să murim! Așa ne trebuie!
Lacomi, aroganți, nătângi!
Merităm, merităm, merităm, chiar dacă fiecare dintre noi, luat în parte, pare nevinovat. Atâta ni se cerea, să fim Oameni, nu oi, nimic mai mult.

Ore

Soare, vânt puternic, câțiva nori. Soare fierbinte, nori cu tremurici. Ba foarte cald, ba foarte rece, de nici nu mai știu cum să mă îmbrac. Da, șalul ăsta irlandez care-mi și place, este tocmai bun. Azi vântul nu mai adie, cântă, alintă, ca ieri, nț, azi îmi ciufulește părul, fix ca o mătușică bucuroasă că mă vede după mult timp.
Din toate direcțiile, fără de veste, se năpustește în împărăția copacilor cu frunzele uscate, vântul. Când înfricoșându-mă, când liniștindu-mă, când purtându-mă în zbor cu el.
Mă ia la mișto, scherzo, scherzo...

Nasol, nu-mi trece. Suntem IM - BE - CILI!
Pauză.

Ore

Doamne, cât este de frumos! Uite, când iese Soarele dintre nori și razele lui se strecoară printre crengi, pe iarbă, pe flori, pe mine, apar pete mișcătoare - lumini și umbre. În momentul ăsta, O, Minune!, până și umbrele strălucesc!

... dar eu, pândindu-l, mă arunc în calea lui, și zbor purtată în brațe, prin aer, de el...

Hai, ca să nu mă mai gândesc la "știrea cu bomba" de mai sus, să încerc să v-o descriu pe Baba Vasilina.
Mi-a plăcut din prima. Bătrână, dacă-i babă!, cu mii și milioane de boli, se văicărește tot timpul: ba de una, ba de alta, ba de ăla, ba de aia. Femeie dură (normal, aici femeile duc tot greul, ele muncesc ca să-și hrănească bărbatul bețiv și puzderia de copiii), rusoaică (în D., "minoritatea covârșitor de majoritară"), bețivancă, inteligentă foc.
Îmi place s-o ascult pentru că-i pontagioaică (Ce atâta umor negru tipic englezesc, mie tot ăla, al nostru, îmi place mai mult. Mârlănesc și tragic în același timp, la sfârșitul poantei te trezești uimit în cel mai caraghios impas, nu știi ce să faci, să râzi sau să plângi?).
N-o prea plac, o cam bârfesc celelalte babe din sat. Ba un moș a zis chiar că ar fi vrăjitoare (da, da... ce știți voi, orășenilor carenumaicredețiînnimic), că face vrăji, descântece și că are o coadă "uite așa de mare!".

Tristă. Foarte tristă.
Acum vreo câțiva ani i-a murit băiatul.

14.25
Pauză.

14.50
Ore

Răcorică, nori mai mulți, mai puțin soare. Vânt care nu prea mai glumește, nu mai e jucăuș.
Nu contează, tot în mijlocul curții, pe "traista" mea stau. Că acuș - acuș vine iarna cu frigul ei adevărat.

Tocmai am vorbit la telefon cu singura, cu UNICA mea prietenă, J. Mi-e dor de ea.

Prieteni?! Am avut mulți, dar vorba ceea: "mulți aleși, puțini rămași".
La ora asta mai avem...
Iar cu ceilalți nu știu ce s-a mai întâmplat.
Când am locuit în București - "orașul orașelor de gheață" aveam prieteni, emigranți în Capitală ca și noi, cu care nu reușeam să ne întâlnim ca să ne vedem măcarcinciminutelaocafea. Cu lunile, cu anii. Nu mă întrebați de ce, că nu știu. Adevărul este că nici noi nu insistam.
Zgomotul - un uruit continuu; aglomerația - zid de netrecut; scandalul - izbucnit de oriunde, din nimic.

Logica? Logica ne-ar fi îndemnat să rămânem în București: bani mai mulți, "cultură", "distracții", "lume bună", dans, antren. Dar iată că Dumnezeu Cel Mare și Cel Sfânt a vrut să facem altceva.
Cu pumni în cap și șuturi în cur ne-a izgonit pe amândoi, la grămadă, din Iad.


16.52
Pauză.
Pa, pa, pupicipupici.
Vine Sebi! E pe drum!

21.55
Mi-a adus dulciuri (mmm...) și crizanteme în glastră. Mici albe zburlite și roșcovane mici țepoase. Mâine, în grădină cu ele! Sper să se prindă.
Ne-am povestit pățaniile. Eu de aici, el de la G. Ale mele interesante și pline de viață, ale lui pline de nervi. Apoi, după ce-am mâncat (ce foame mi-era!, când sunt singură n-am deloc chef să mănânc mâncare), am privit împreună apusul.

Ore

Cald, frumos, bine, pace. Din curtea lui, a apărut râzând, țipând, alergând fericit Copilul Nicu. Ne pândise. Mult rămas în urmă după el, mogâldeață cu fes caraghios, hopa - hopa, țup - țup a venit prin iarba mare și Gabi, fratele lui mai mic. Am ronțăit chipsuri, am băut suc.

Vrăjiți, ne pierdem amândoi în ochii Copilului N.

22.22
Nu-mi iese din cap știrea adusă de Baba Vasilina despre centrala de la Cernavodă! Chiar așa o fi? Chiar s-a întâmplat ceva? Nu cred c-a făcut mișto de mine, deși... Sebi nu știa nimic, nu a avut timp să se uite la știri, J., nici ea.

Hiroshima, dragostea mea...

Cum a fost posibil? Cum s-a putut întâmpla? Cum?
Uite-așa! Pur și simplu.
omul supraomul, în îndărătnicia lui feroce, n-a mai avut nici dragoste, nici milă, nici dreaptă și înțeleaptă și bună judecată. Nici lângă el ca să-l ajute pe Blândul Dumnezeu.
Blestemați, cu toții plătim grozăvia crimei de la Hiroshima. Toți morții, toți viii, chiar și nenăscuții din pântec plătesc - ați văzut înregistrările cu copiii născuți cu malformații după explozia de la Cernobîl?

Pauză. Am nervi. Era bun un radio acum.

23.05
neore

Am ieșit afară să iau o gură proaspătă de stronțiu.
Afară e foarte foarte cald, neobișnuit de cald pentru data și ora asta. O fi vreun efect de la...
Vântul nu mai bate deloc, asta-i bine, dar în schimb e o ceață de nu se mai văd stelele, și asta nu-i bine. O fi de la...

(Referitor la știrea despre centrala de la Cernavodă am aflat până la urmă că a fost doar o simulare, dar tot nu m-am liniștit. Pericolul există, se poate întâmpla oricând, dragii mei.)

Ajută-ne, Doamne!

Că veni vorba de Cernobîl, Cernavodă, Hiroshima.
Avem televizor, ca aparat, dar n-avem antenă, cablu, digitv. Aproape în fiecare seară ne uităm la câte un film pe DVD. Chiar săptămâna asta am revăzut filmul "Visele lui Akira Kurosawa", regizat de Akira Kurosawa. Îl recomand.

Ce filme am văzut sau am revăzut de când avem aici televizor?

Păi, ar fi cam așa:
- unu la mână, regizorul meu preferat, Andrei Tarkovski. Toate filmele.

Cum am revăzut eu aici, la țară, "Călăuza" și "Andrei Rubliov":

Ore din August

După o zi ucigător de fierbinte, noaptea, afară, pe terasă, adia un vânticel plăcut. De dimineață captivă, de frica vipiei închisă-n casă cu draperiile bine trase, la răcoare, ca să-mi scot pârleala, să stau în sfârșit la aer, pe la orele zece seara mă hotărăsc brusc. Car cu frenezie din casă, pe terasă, tot calabalâcul: și televizor, și măsuță de televizor, și DVD, și apoi mă covrigesc comod pe "traistă"...
Așa am revăzut eu într-o seară caldă de august filmul "Călăuza" și apoi, în următoarea seară, la fel de caldă, "Andrei Rubliov". Pe "traistă" covrig, de greieri asurzită, de stele amețită, de vânt răcorită.

A PATRA ZI
24 Octombrie 2009, 00.45

Știați că într-o casă ca asta, a noastră, din lut - pământ, fraților! pământ! -amestecat cu balegă și paie, cu pereții foarte groși, când afară te sufoci de căldură, înăuntru e răcoare, e bine, e plăcut, iar iarna, ger să fie!, cu un foc făcut seara rămâne cald până a doua zi?!
Nu știu ce are, Doamne, casa asta, ce minune m-a împins către ea, dar să mor eu dacă nu o simt uneori cum respiră. E vie, oameni buni, e vie!

După întreruperea violentă a continuității Tradiției și distrugerea tragică a Credinței românului timp de șaizeici de ani de cataclism bolșevic, n-avem răgaz că ne și lovește o altă năpastă: Uniunea Europeană vrea cu sila să ne "civilizeze". Niște oameni care locuiesc pe o planetă îndepărtată, total diferită de a noastră, au coborât din navele lor spațiale și vor să ne învețe cum să trăim - respectându-le legile, sub stăpânirea lor, și ne obligă să ne închinăm rigorii științei, tehnologiei, eficienței - zeii lor. Alții care ne promit fericirea palpabilă acum și aici, pe Pământ.
Foarte bine, foarte frumos!
Uniunea Europeană a venit acum la noi să ne scape de nevoi!
Dar cu ce preț? Care-i prețul pe care îl plătim pentru atenția acordată și de ce atâta cheltuială și deranj?
Păi, ia să vedem! Multinaționale este? Este. Bănci este? Este, cum de nu? Deci banul de pe urma noastră, iese? Iese ceva - consum, credite, credite de consum. Ne-am dat pe mărgele colorate și am devenit sclavi de bunăvoie. Dar cel mai important!, suntem siguranța lor, granița, pământul arat dintre ei și Bau - Bau.

Mai bine rămâneau dracului la ei acasă și pe noi ne lăsau să ne bucurăm de pace în sărăcia noastră binecuvântată.

01.26
Alifii, alifii, alifii. Să ne ungem și-n cur cu aromate alifii!
Ca să fim din ce în ce mai tineri și mai frumoși, ca să trăim din ce în ce mai mult. Haideți, toți deodată, poalele în cap și...
- undoi, undoi, cu Pământul la gunoi!

Domnule Jung, mă înclin cu tot respectul, oare ce surpriză - glumă proastă ne mai pregătește inconștientul colectiv? Ce năpastă ne mai paște? Ce pedeapsă cumplită ne așteaptă pentru păcatele noastre strigătoare la cer?
Afară, vreun nor radioactiv? O ploaie cu cadmiu în suspensie?

Trebuie să ne plătim îngâmfarea.

Smerenia - Sunt oameni care nici n-au auzit vreodată acest cuvânt aducător de izbăvire.

Artă - Suprarealism și culmea lui

Jurnal cultural
"Azi, la o școală din micul și pașnicul orășel (american, german, francez, japonez, etc.) Y a avut loc un atac armat soldat cu zece morți și mai mulți răniți. Victimele sunt elevi. Atacatorul, un adolescent timid, elev al școlii, s-a sinucis."
Dragii mei, așa arată lumea noastră, așa am plăsmuit-o noi artiștii, creatorii.

Doar un joc!

Zdrang - zdrang, poc - poc, bang - bang, toată ziua și toată noaptea la calculator. Și dă-i, și împușcă-i, și măcelărește-i! Ură, furie, mânie. Carne sfârtecată, creieri spulberați și sânge peste tot. Și în suflete de copii necălăuzite de nimeni spre pace, spre iubire.

02.16
Oleacă de pauză. Scurtă.

02.34
Ore

Ceața se scurge de pe acoperiș prin burlane: pic, pic, picpicpic. Stelele, aburitele, sunt sus, sus, depaaarte, tocmai în cer.

Ce bine de ele! Ce știu ele? Ce le pasă lor?

Nu, nu umilință este smerenia.
Pentru mineee smereeeniaaa eeessssttteee...

A! Știu de ce-i atât de complicat de explicat ce înseamnă smerenia! Și de ce-i atât de importantă!

Smerenia ta, e numai a ta, e unică, e individuală. E Calea fiecăruia spre Sine însuși, eliberarea, izbăvirea.
Evrika datului jos al bârnei din propriul tău ochi, ca să vezi, să nu fii orb!
Aruncatul cârjelor de nisip ale mândriei din inimă, ca să devii Om Viu, Treaz și Demn.
E iubirea împlinită, rugăciunea ascultată.

03.06
Om fără Dumnezeu nu există! N-are cum!
Noapte bună!

13.57
Ore

Zi de octombrie târziu, neobișnuit de caldă: 25 °C.
Sebi muncește, repară acoperișul de la magazie, pisicile se răsfață la soare. Moldița își încălzește și ea, covrigită pe iarbă, corpul pătrățos ca o măsuță, oasele de câine bătrân. Vară curată!
Afară cu mine! Mă duc să mă îmbăiez la băliuță, în curte.

Știți ce miștoc e să te bălăcești la soare?

14.52
Ore

M-am spălat pe porțiuni, ca pisica. Pisicuț plinuț spre gras. Părul, măi, măi, ce frumos se usucă el întins pe spate, la soare!

Clipele... nu vin și nu pleacă, ele sunt, fiecare clipă există închizând în ea propriul univers...
Da, mă rog, nici eu nu știu ce am vrut să spun cu chestia asta exact...
Asta-i problema cu cel care scrie atunci când este lipsit de harul Sfântului Duh, de capul lui. Singur, doar "tu și cu tine", începi să te admiri, să te crezi deodată taaare deștept. Prea deștept! Și începi să inventezi, să fantazezi, să crezi că creezi.
De parcă Clipele Domnului nu ne-ar ajunge...

Iartă-mă dacă te supăr, Doamne! Copil al Tău sunt, mic și prost. Mă sperii de toate, încontinuu mi-e frică și mă apăr cu ură lovind tot ce nu-s eu.
Iartă-mă Tată Bun, Tatăl meu!

Fie să nu-Þi întorci niciodată fața de la mine, dezgustat!

16.04
Mimițele lu` mama

Gogoașă și Muscă, două pisici cu caractere total diferite. Când le-am adus aici, la țară, după o viață întreagă prizoniere la bloc, săracele, și le-am dat dintr-o dată drumul în spațiu:
Gogoașă, speriată de moarte de tot ce foșnea, mișca, trosnea, pica din copaci, se strecura prin iarbă, a fugit și s-a ascuns în cuptorul unei sobe din spatele casei, fix în cenușă. Am găsit-o greu, după câteva ore bune de căutat;
Muscă, neînfricată, cu coada țeapănă, mândră, frumoasă ca o panteră negră, a zbughit-o imediat în infinitul ierburilor înalte, spre libertate, la vânătoare de diferite specii de șoareci, chițcani, păsări, șopârle. Dispare uneori cu zilele, cu nopțile, ne umple de draci și de frică: unde-o fi?; ce i s-a întâmplat?; au atacat-o oare câinii, coioții, vulpile? Iar s-o fi bătut cu fiorosul motan vagabond gri? A venit: șchioapă, bătută, murdară de noroi. Fericită! Liberă!
Gogoașă s-a adaptat mai greu. Numai după mult timp a avut curajul să iasă și ea în grădină să vâneze câte: un greiere, un fluture, o lăcustă, o coropișniță. Ba chiar a atacat o rădașcă. Scuzați, pardon, a prins și ea în casă un șoricel. Pe care, dealtfel și ea foarte sclivisită la mâncare, l-a înfulecat cu tot cu coadă.

Mițele, mimițele lu` mama!

Pe la noi prin curte, la cerșeală (mi-eeee foooaaame, dă-mi să mănânc, miaau, miaaau), mai vine o pisică a nimănui, Miorlăita îi zicem. Azi și-a adus și puiul pe care l-a alăptat pe iarbă, la soare.

16.41
Ce filme am văzut sau am revăzut de când avem aici televizor?

Filmele în regia lui Bergman - cel mai mult îmi plac "Persona" și "Sonata de toamnă".
"Sonata de toamnă" - revăzut aici, în liniște, de două ori la rând. Așa de tare mi-e milă de fata aia amărâtă din film care nu renunță la a-și iubi mama!
Filmele în regia lui Kim Ki Duk, a lui Lars von Trier.
Filme în care, dincolo de sunet și imagine, dincolo de cuvinte, rugăciunea se aude, se vede, se simte.

Doamne, sunt atâtea filme regizate de Marele Spirit de văzut, atâtea cărți (dar nu pe calculator de pe internet!, nu! nu! nu!) dictate de Sfântul Duh de citit!

A! Ne-am adus și cărțile de suflet aici. A făcut Sebi o biblioteecăăă...

18.20
Ore

"Pe deal", la unul din locurile noastre preferate

Am fost sus pe deal ca să privim apusul. Moldița a mers și ea cu noi alergând bucuroasă înaintea noastră, cu coada ei flenduroasă și cu picioarele-i scurte, invizibile când se mișcă prin iarbă.

Dacă vrei să te simți liber și viu, să ai spațiu destul ca să poți alerga cu brațele deschise îmbrățișând aerul, e simplu: ieși din tine, din casă, din curte. Urci puțin, respiri mai greu (vezi, dacă fumezi!) și, doar în două minute, ai ajuns la locul visat.
Cât te uiți, din toate părțile: belșug, risipă, nebunie! Uriașă întindere de curbe line în culori blânde.
În față Valea, Calea - cale largă și lungă, unind - despărțind munți bătrâni, înțelepțiți de timp, micșorați de vânturi, domoliți de ploi.
În față apusul, întunericul învinge lumina, naște umbra.
Și, cât vezi cu ochii privind în zare, înainte, până departe, regină se întinde pădurea: verdedeschisverdeînchis, verdegalbenruginiu.
Într-o parte, ca pictată, o colină albă, golașă, cu formă de sân de fecioară și, deasupra ei, pe cerul încă albastru deschis, ca o părere, cornul alb al Lunii Noi.
În cealaltă parte un deal împădurit care seamănă cu o cocoașă de cămilă.
În spate, trei sute de metri mai sus, terenul cu iarbă gălbuie urcă în pantă ușoară și ajunge, oprindu-se brusc, la primul șir, nesfârșit, de copaci din pădurea de stejari. Mă așez pe burtă și privesc: de jur împrejur, spre margini, cerul se unește cumva cu pământul.

Aici ai loc, poți să alergi, să zburzi, poți să te întinzi, să te rostogolești, ai unde să te ascunzi.

La G.

Într-un cartier prin care trec mai des, printre blocuri, s-a amenajat un spațiu de joacă pentru copii. Un fel de țarc de aprox. 150 de metri pătrați, împrejmuit cu un gard înalt de sârmă. Dispuse în cerc, băncuțe incomode din fier pentru părinți, bunici, mătuși, bone, bețivi, iar în centru, atent supravegheați, copiii se pot zbengui utilizând: trei leagăne din fier, două balansoare din fier, un tobogan din fier. Sau, mai bine!, ca să nu se murdărească, să stea naibii locului liniștiți (eee, ce atâta joacă!).
La dreapta - blocuri cenușii, triste și urâte; la stânga - trecând cu viteză pe stradă, mașini. Înainte - nimic; în spate - nimic; sus - nimeni. Pe jos, chiștoace strivite nervos în nisip.

20.34
Ore
Luna. O văd chiar acum, când scriu. Din casă, din pat.

Pauză.

Viața în doi - viață normală, așezată, tihnită: ce aventură frumoasă!
Fericirea? Chiar aici, în Noiamândoi, într-o Taină, Taina Lumii: Inima Tamea.
Ca să-mi salte inima în sus și-n jos, între Frica Nebună și Imensa Bucurie, de copil, nu trebuie să devin un yoyo uman. Mi-e de-ajuns Sebi, o curte adevărată, cu flori adevărate, cu iarbă adevărată, cu pisici.

Pauză de alintat în doi pisica Gogoașă.

Ce țară frumoasă, ce bine că e încă locuită!
Unde plecați surorilor, fraților? De ce? Către ce?
Baba Vasilina "vrăjitoarea", pe lângă băiatul care i-a murit de cancer (mi-am amintit prea târziu. Și eu, ce tâmpită!, îi tot dădeam înainte că "de la radiațiile astea - cernavodăcernobîlcernavodă, faci cancer, vai, ce pericol! Văleu, domnle, murim!" De asta și-a și amintit baba de fiu-su și a apucat-o plânsul! Mare proastă mai sunt uneori!) mai are patru fete: două în orașul R. și două în Israel. Trec de la foarte puțin spre deloc pe la ea. De curând, cele două fete din Israel i-au trimis o vedere frumoasă din Þara Sfântă urându-i "Viață lungă, multă fericire și multă, multă sănătate. Salutări din Israel! Semnează cu drag, fetițele tale Gigica și Florica ". Nu un pachet cu bunătăți, nu bani pentru doctor, medicamente, spirt, doar o vedere. A zis baba că o s-o bată în cuie, la veceu.
Nu știu ce fel de mamă o fi fost pentru fetele astea, dar mie mi-e milă de ea.

Să-ți lași părinții bătrâni pradă părăsirii, nu e frumos, și totuși poți înțelege (cine știe, poate o fi fost baba a dracului în tinerețe, le-o fi pus la muncă, le-o fi întins pielea pe băț. "Mama voastră de curve!"), dar să-ți abandonezi copiii, lăsându-i fragili și singuri și tu să pleci printre străini "ca să faci bani", motivând că așa le pregătești un viitor mai bun, e o crimă!
Îi lipsești de tine, pentru ei ce poate fi mai cumplit?

Altădată, Mădălina, amintește-ți să taci!

21.55
Tristă și supărată.
Zgomotul cumplit al vorbelor goale ne asurzește, iar cuvintele salvatoare nu mai ajung niciodată la nimeni și nu vor mai ajuta pe nimeni, niciodată.

Nu mai vreau cuvinte sterpe, nu mai vreau emoții false, imitate după păpușile absurde de la televizor, nu mai vreau profeți mincinoși, popi fără Dumnezeu, știință criminală. Suntem în mare primejdie, copiii și-au pierdut inocența, bătrânii, înțelepciunea, tinerii nu mai au nevoie de adevăr, de libertate.
Ce se întâmplă cu mine, cu noi, în întreaga omenire, ce rău nebănuit, viclean a reușit să ne dezbine, ca să ne piardă? Ce boală necunoscută a pătruns adânc în sufletele noastre și ne consumă dinăuntru?
Privirea speriată, de animal hăituit, a celor întotdeauna fără timp, indiferența celor care trec pe lângă suferință sunt simptome ale acestei boli de care suferim.
Am dezlănțuit iadul și toți suntem vinovați. De inconștiență, ignoranță, comoditate, egoism. De lăcomie. Lăcomia - marele păcat al acestui popor al acestui timp, păcat căruia îi cădem victime fără să simțim. Pentru că, nu-i așa?, toate ni se cuvin! Avem nevoie de toate, poftim la toate. Facem orice pentru obiectele frumoase în ambalaje strălucitoare pe care le râvnim: ne vindem, trădăm, ne abandonăm părinții, copiii. Iar copiii abandonați se sinucid.

22.49
Ore

Miroase afară a pelinaș.

Mi-am amintit de unde recunosc, retrăindu-l lângă Sebi, sentimentul ăsta al păcii, odihnei, tihnei în doi: de la bunicii mei. Crescută de ei, am fost prinsă la mijloc în Dragostea lor. Dor de ei!

S-a înnorat. Noapte neagră: fără Lună, fără stele. Cald.

Pisica Gogoașă are chef de: alintat, chinuit, zgâriat, mușcat - chef de joacă. Îmi păzește, adulmecând, fursecurile ascunse sub o farfuriuță întoarsă. Tare mult îi mai plac! Gogoașă chiar e cea mai dulce pisică din lume, așa handicapată (lăbuțe albe cu gheare neretractile, ceea ce uneori e destul de dureros pentru noi când ne jucăm cu ea, un colț lipsă, altul strâmb, altul deloc, ochi mari, superbi cu care nu vede prea bine), sperioasă, friguroasă, uitucă, amorțită cum e. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu ne facă să râdem. Comedie pură, un fel de Mr. Bean.

Debussy - Reverie

Ce bine este, Doamne, aici, în Grădina din Inima Ta!
Tu ne-ai smerit ascunzându-Te când Te-am înfruntat, dar ne-ai iertat văzându-ne plângând și ni Te-ai arătat!

Fără Tine, Doamne, suntem nimic!

A CINCEA ZI
25 Octombrie 2009, 00.26

De alunecarea în filozofie, de înșirarea vorbelor goale mi-e frică. Nu vreau să nasc cuvinte moarte, monștri ai eului meu. Nu de critici mă tem, ci de mine și de pășirea în neant.

Bătrână și obosită. Pa, Noapte Bună!
Afară, ceață - doare os.

16.50
Locul acesta a fost modelat, de când există Pământul, ca să fie balsam pentru inima mea, altfel nu se poate, altfel nu se explică.

Ore

Ne deplasăm dintr-un loc în altul cu o mașină Lada roșie, o puștoaică mai mică decât noi cu zece ani. Azi ne-a dus la cules de pietre pentru terasă în satul V., la o carieră abandonată. Noi îi zicem locului respectiv "Ikea". Drumul nu l-am făcut pe șosea, ci am luat-o frumușel, pâș - pâș, pe ocolite, prin văi, printre dealuri, munți, păduri. Minune!, de ieri până azi, verdele uniform al pădurilor s-a transformat în divine pete galbene, pete roșii, pete ruginii! Soarele lumina când ici, când colo, când apărând, când dispărând dintre nori.
Când ne întorceam spre casă, simțindu-mă copleșită de atâta dărnicie, cu ochii plini de lacrimi, m-am rugat: Doamne, nu pleca Doamne și de aici!, nu-i lăsa să strice și locul ăsta unde pot să Te ating, să Te mângâi pe frunze, unde, în păduri, Te pot regăsi!

neore

Tocmai după ce am plâns și m-am rugat mai bine, am trecut pe lângă un lac foarte, foarte frumos dar, pentru că vin toți mârlanii "la distracție" la pescuit, plin de gunoaie: peturi, peturi, peturi, pungi, hârtii. Pe un panou mare scria "PROPRIETATE PRIVATÃ".
Cum se poate, dragilor, ca cineva să fie proprietarul unui lac? Cine i l-a vândut? Cu ce drept i l-a vândut, cine i l-a vândut? Păi eu, văzându-l atât de frumos, vreau să mă duc lângă el, să-l admir mai de aproape, vine "propitarul", zice că-i încalc "propitatea" și mă împușcă.
Nimic din ce-i pe Pământul ăsta nu ne aparține, nu înțelegeți? Nici pământul din curtea mea nu-i de fapt al meu, suntem chiriași pe lumea asta, atât. Hai, o curte e totuși o curte, ce mare minune să vadă altul la ea, dar apele, pădurile, munții, Dumnezeu ni le-a lăsat tuturor!

SF
Mi-e milă de "Mădălina" și de "Sebi" care vor trăi pe această planetă peste cinzeci de ani. Unde se vor mai retrage ei, sărmanii, din calea năvălitorilor?
După cum se îndreaptă timpurile, peste nici zece ani Barbarii vor fi luat deja în stăpânire acest loc, balaurul din beton - vile, piscine, străzi, autostrăzi, lacom, v-a fi și înghețat totul în nuanțe de gri.

Și, Doamne, pentru că locuiesc aproape de pădure, ce înseamnă vânătoarea sportivă? Ce e asta? Cum adică să ucizi un animal sălbatic ca să te distrezi? Cum vine asta?

Apropo de vânătoare și de civilizare cu forța: acum câțiva ani am văzut, nu mai țin minte în ce revistă, o fotografie care mi-a rămas rană de nevindecat în inimă - ținând cu amândouă mâinile ridicate o pușcă deasupra capului, "omul alb" stătea triumfător pe un munte de cadavre de bizoni - coloniștii englezi, în sălbăticia jafului lor, au masacrat bizonii din America de Nord, singura sursă de hrană a indienilor.

21.23
Ore

În seara asta am văzut filmul artistic "Madaday", ultimul film al domnului regizor Akira Kurosawa!
Toți am avea nevoie de Profesorul din film! De revăzut!

Risipit fiind, pierdut în lumea mare, dacă simți uneori - inima ta simte - că ceva nu merge bine-n viața ta, că ești trist, singur, că nu ești liber - aerul pe care îl respiri e ca moartea de greu, e semn de la Dumnezeu. Acasă vrea să te întorci, în tine, să-L găsești așteptându-te de când ai plecat, plin de dor, de iubire. Cu inima deschisă, Vie, să-I pregătești culcuș în ochiul tău, în palma ta. Auzi? Aruncă-ți patul de olog, ridică-te din nesimțire!

22.02
Azi am avut draci. Nu știam de ce. Sebi m-a atenționat, de am ajuns să-mi pun rapid întrebarea: de ce?
Și până la urmă am reușit să dibuiesc motivuuul. E, mă rog, iată ce s-a întâmplat:

De ce am fost nervoasă și încă mai sunt?

neore

Ieri, după ce am fost cu Sebi la privit apusul, la locul nostru "sus pe deal, mai sus de Andreas*", când ne întorceam spre casă, ne-am zis: ia hai să trecem să vorbim "despre ceva" cu un vecin care stă aproape, la trei case, pe uliță, mai jos de noi. Era acasă, îi văzusem mașina la poartă. E, și aici e toată poanta, aveți puțintică răbdare, fiți atenți:

Vecinul: om cumsecade, genul bonom; veterinar la o fermă din R. Sătul probabil de viața cretinizantă și descreștinizantă de la bloc s-a hotărât acum un an să-și construiască o casă aici, în D., pe un teren moștenit de soție de la o rudă. Casa pe care o construiește? Căsoi din beton pentru care a făcut, normal, credit la bancă. Din fața porții, îl strigăm. Înfundat, de undeva de dincolo de poartă ne răspunde.
Casa se află într-un stadiu destul de avansat de construcție, se lucrează la acoperiș. Nu o observasem eu prea bine prin gard în drumurile noastre spre "Cișmea" sau spre prietenul nostru "Blugaru"** (așa l-a botezat Copilul Nicu, așa îi vom zice și noi) și, oricum, îmi era cam frică să o privesc mai îndeaproape.
Odată intrați în curte mă străduiesc din răsputeri să nu mă uit, Doamne ferește!, din neatenție cumva, spre casa gri din beton. Vise... Căci vai!, brusc, domnul V. iese chiar din casă ca să ne întâmpine. Și gata, nu mai am ce face, din politețe, căci omul m-a salutat, Tortură!, răspunzându-i la salut, la monstrul din gura căruia tocmai ieșise zâmbind bucuros a trebuit să mă uit.
Și casa moartă mă cuprinde, mă îngroapă în beton.
Probabil că gardul va fi înalt, tot din beton, poarta, din plastic și fier forjat, o să se împrejmuiască bine, o să-și pună alarmă, termopane, aer condiționat...
Mă rog, ce-mi pasă mie? Uite-așa, îmi pasă, pentru că o să trec pe lângă ea și o să mi se strângă inima ghem!

Cu toată umilința îngenunchez, le sărut papucii și-mi cer mii de mii de scuze vecinilor cu casa din beton din povestea de mai sus. Nu este vina lor, e vina timpului aberant în care trăim.

(* Andreas - longeviv ca prieten, aproape 20 de ani; neamț din Nemția; veritabil nebun: Globetrotter; și-a cumpărat și el casă aici în sat, peste drum de noi, și care deeci ne este vecin. Iar casa lui se află pe deal, puțin mai jos de "locul nostru")
(** "Blugaru" - deși ne cunoaștem de 20 de ani, prieteni suntem de când și-a cumpărat și el casă în D. L-am chemat și pe el să vadă cum este pe aici. Cumvăzut, cumcumpărat. Destul de repede făcut frumos la căsuța lui bătrână din lut. A mai ajustat, reparat pe ici, pe colo, a vrut să taie un dud "că face mizerie", nu l-am lăsat noi, și-a făcut o terasă mare, rotundă, pentru vedere. Și iubește locul ăsta vrăjit la fel de mult ca și noi.)

23.41
Pauză.

Ore

Gogoașă, covrig, pe pat lângă mine, sforăie ușor. O pup și-o alint, nu pot să mă abțin.
Ies afară s-o strig pe Muscă, pisica cu comportament de motan. Muscă neagră vagaboandă. Pisica: animal domestic, dar nocturn! La ora asta destul de târzie pentru om, Muscă e la vânătoare.
Undeva în beznă, ascunsă printre ierburi, stă nemișcată, cu urechile ciulite, la pândă.
Stau și eu la rândul meu afară, în noapte și ascult atent, iar o strig. Nu vine nesimțita acasă!
Seeebiii, Muscă n-a venit!

Tot studiez volumul "Tipuri psihologice" din opera domnului C.G. Jung și nu mă pot hotărî odată cu care dintre tipuri să mă identific eu. De la toate îmi atribui calitățile și în niciun defect nu mă recunosc. Ce demon al mândriei perverse ne împiedică să știm cine suntem cu adevărat, cine ne locuiește - supune de fapt?
Cred cu convingere că dacă ne-am cunoaște cu adevărat pe noi înșine, am reuși să ieșim, răzvrătindu-ne, din materia în care am fost închiși din vina de a fi fost lacomi, ignoranți, meschini. Ne-am părăsi fără regrete rutina paralizantă - perechea nepotrivită, casa moartă.

A ȘASEA ZI
26 Octombrie 2009, 00.50

Știți că e adevărată faza cu trifoiul cu patru foi, că aduce noroc? Mi s-a întâmplat mie. O să vă povestesc, dar nu acum. Acum e târziu. Mă duc s-o mai strig odată pe Muscă.

9.56
Ore

M-am trezit devreme, n-am mai avut răbdare să dorm. E atâta frumusețe afară, în curte! E cald, pașnici, pe cer se adună câțiva nori. Luate de vânt, frunzele galbene ale nucului cad pocnind pe iarba verde. De jur împrejurul meu, pe jos, galben, verde. Și multe, multe zorele mari, albastre ca cerul, pe gărduțul din lemn.

Cât a mai încercat Lumea să mă ajusteze, taie ici, îndreaptă colo, să mă facă pe măsura ei. Încăpățânată, m-am ținut tare, n-am lăsat-o, dar am plătit scump.
Cât mă bucur, chiar și-așa, trecând prin iadul nebuniei, că n-am cedat, că nu m-au convins, că nu i-am crezut. "Fii și tu Mădălină, șmecheră, egoistă"; "nu vezi, îți mănâncă câinii din traistă"; "dai, n-ai", ș.a.m.d.
Și închide naibii odată fereastra, este frig, vom răci!

10.13
Noi, oamenii, credem că suntem stăpânii pisicilor. Trăim într-o mare eroare. Muscă a apărut azi noapte, când a vrut ea, adică pe la trei.

Ore

De aici, din mijlocul grădinii, stând pe "traistă", privesc cu drag la căsuța noastră - căsuță din poveste: albă, curată, cu boltă de viță de vie înfășurând terasa, cu zorele albastre și mari pe gărduțul vechi din lemn.
Căsuța de turtă dulce. Și mâța neagră nu lipsește!

10.41
Sebi repară și azi acoperișul magaziei unde ținem lemnele. Mare noroc cu el că este atât de priceput și de harnic, că dacă era după îndemânarea și energia mea, căsuța asta bătrână, nelocuită și neîntreținută demult, nu arăta acum așa.
Încet, încet, cu bucurie și entuziasm am vindecat-o de timp împreună, am lipit crăpăturile, în alb am văruit pereții, cu verde deschis și cu verde închis am vopsit uși, ferestre, paturi, scăunele.
Inițial am vrut să vopsim ferestrele și ușile cu albastru, cum sunt casele din Creta, dar privind-o noi mai bine, așa mică, albă, curată - o dulce, îmbrățișată de verdele frunzelor, ne-a fost milă s-o stricăm cu invențiile noastre și i-am vopsit fără mofturi ușile și ferestrele cu verde închis peste verdele închis cu care fusese vopsită cândva. Și de aici până la verdele deschis din casă n-a mai fost decât un pas pe care, spre norocul nostru, l-am și făcut.

Pentru că ne căștigăm existența muncind "la oraș", câteva zile din numărate clipe trebuie să stăm în "mașina de trăit", în "confortabilul și elegantul" nostru apartament din G. Cine știe? Deocamdată, de un an și jumătate, suntem în probe de adaptare dar, poate, ne vom muta aici definitiv. Eu, profesoară la școala din comună, Sebi, nu știu, fotograf la botezuri și nunți. Vom crește găini, vom avea o grădiniță de legume...
Cât îi trebuie omului ca să poată trăi?

"Logica lumii" ne-ar zice cam așa:
«Mă, voi sunteți nebuni? Orășeni din tată-n fiu ce căutați mă voi acolo la țară? Fără apă, fără baie, fără veceu, fără mașină de spălat, fără știrile de la televizor, "fără condiții". Ce vă lipsea, de ce ați plecat mă din G., și ați abandonat " confortabilul și elegantul" vostru apartament, ce faceți voi toată ziua acolo?"»
Să vedem ce îi răspundem:
- Apă luăm de la izvor în bidoane mari și ne ajunge o săptămână; vara, o băiță bună poți face afară, la duș, cu apă care curge dintr-un rezervor care se încălzește la soare, iar iarna, faci focul în sobă și ai și apă caldă și căldură, ce-ți mai trebuie?; rufe am spălat "la mână" după sute de ani de mașină automată, și, drept să vă zic, chiar mi-a plăcut, am simțit că rufele acelea care se usucă la soare, zbătându-se ca niște păsări prinse, pătrunse de aer, întoarse de vânt, chiar sunt curate! De știri nu vorbim, că nu ne interesează.
Cât despre "distracțiile de la oraș", zău, lăsați-mă! Unu, unde e cultura în G., c-o mănânc și doi, noi "am ieși în oraș" cu puținii noștri prieteni din G., dar prietenii noștri n-au niciodată timp.

12.15
Complectări, esplicații, sugestii, reclamații

În cele de mai sus am încercat să nu fiu ipocrită, dar, până la urmă...
Și-acum, iată cum:
- în primul rând, după cum am zis și mai înainte, noi nu ne câștigăm existența muncind în D., ci înroșim butonând tastele de la calculator angajați fiind la o firmă din G. Suntem un soi de navetiști care vin la odihnă, relaxare și un pic de mișcare la țară. Mersi așa! Nu creștem niciun animal, nu cultivăm nicio legumă.
Bine, Sebi are grijă de patru animale și de câteva plante complet inutile din punctul de vedere al celor de pe aici: de eu, de Muscă, de Gogoașă, de Moldița și de florile din grădină;
- dacă tot trebuie să mergem săptămânal la G., ne facem noi cumpărăturile pentru toată perioada pe care o petrecem aici de la supermarket? Intrăm și noi în templul diavolului, împingând ca niște oițe flămânde coșulețul? Intrăm!;
- facem noi băiță bună în cada plină cu apă multă și cât vrei tu de fierbinte și bineînțeles, obligatoriu, cu spumant de baie și lumânărele aprinse pe marginea căzii în apartamentul mult hulit din G.? Facem, normal!;
- fără discuții, rufele le spăl la mașina automată, la G. Au fost vreo două, trei excepții când am spălat aici câteva rufițe "la mână", dar nu se pune;
- în căsuța noastră de lut - "pământ, fraților!, pământ!", cum ziceam la un moment dat, obligați fiind de praful care zilnic ne biruia, am pus parchet laminat. Nu mai este autentic, dar e frumos și practic. Înnebunisem măturând și ștergând praful degeaba!
Probabil mai sunt încă multe alte închipuiri pe care le-am declarat mai înainte despre cât de "ușor" adaptabilă sunt eu care mă fac să fiu ipocrită. Îmi cer scuze.

Deocamdată suntem încă în curs de evadare, căci nu este ușor să-ți schimbi radical stilul de viață peste noapte dar, pur și simplu nu mai suportăm mediul toxic în care trăim la G., ne îmbolnăvește și mintea și trupul. Nu vrem să viețuim doar, captivi de bunăvoie în împărăția albă și rece, să alergăm fără odihnă de la un capăt la celălat al rafturilor, de la un produs la altul, clipă de clipă să stăm cu ochii holbați de spaimă la știrile despre sfârșitul lumii care, "news alert", tocmai a început, să ne lăsăm istoviți pradă apatiei generale, cu creierii bine spălați și să așteptăm cuminți să ni se spună cum trebuie să gândim. Și asta trebuie strigat de pe acoperișuri ÎN GURA MARE: Nu vă lăsați înșelați! Răul a coborât cu tot alaiul de draci pe Pământ. Satana nu mai are coarne, copite și coadă, în jurul lui nu mai miroase a pucioasă, nu mai stă la locul lui, în iad, acum se poartă la costum și cravată, se dă cu parfum și are dead line la achiziționat suflete. Iar tehnologia avansată, fala timpului nostru, îi va folosi ca, în numele unei așa zise siguranțe pe care ne-o oferă, să ne controleze, să ne răpească libertatea.
Ce ne rămâne? Nu știu voi ce veți face, dar noi vom fugi din calea lui, cât mai departe vom reuși, cu credința că Dumnezeu nu ne va părăsi.

Discutând cu Baba Vasilina despre hotelurile din gheață, foarte la modă acum: "Daa? Și chiar dorm în ele? Daa? Și nu le e frig? Daa? Și plătesc ca să doarmă în frig? Daaa? Păi, măi fată, dar cine-i pune, "în Doamne, iartă-mă!", să tremure ca proștii în frig?"

Iată logica, nu e logica!

14.54
Pauză.

16.56
Ore

Am fost într-o mică excursie prin Toamnă. Traseul a fost:
- mai întâi "la Cișmea", izvorul nostru cu apă vie, ca să luăm o sticlă cu apă pentru drum.
Aproape de izvor este un nuc mare - mare. Uitându-mă în sus, la frunzele lui galben iluminate, pur și simplu am amețit;
- apoi, târâș - grăpiș, sus la pădure, "la Râpă la Blugaru".
De aici, întinși pe iarba arsă, aspră, am privit în zare satul - o uliță în formă de potcoavă de-a lungul căreia, de o parte și de alta, sunt așezate frumos, puțin strâmb, puțin neuniform, casele mici și albe, mai mult ghicite printre frunzele pomilor fructiferi (pruni, cireși, vișini, corcoduși);
- mergând prin pădurea de stejari cu frunze jumateverzi - jumategalbene am ajuns "La Gemeni" - doi stejari izolați de restul pădurii. Aici ne-am așezat tăcuți, ca doi copii cuminți, pe păturică și, prin ochii noștri, nu noi, ci Dumnezeu pădurea toamna a privit;
- la sfârșit, am urcat pe "Sânul Fecioarei" ca să cuprindem cu privirea Valea Toată.
În drum spre casă am trecut pe la o băbuță simpatică, Ioana, cu care am stat puțin de vorbă și am băut un pahar cu vin.

Acasă, în fața nucului cu frunze-ngălbenite de la poartă, îngenunchez și plâng de fericire.

Epoca de plastic

În excursie, de pe drum, am cules: câteva ghinde pentru Copilul N.icu și cinci pet-uri pe care le-am băgat în rucsac. Când ieșim ca acum, la plimbare prin pădure, mai facem și puțină curățenie. Adunăm, cât putem, ambalajele de plastic - pumnale înfipte în ochi, săgeți otrăvite în inimă - azvârlite în natură și le ducem cu tot cu gunoiul pe care-l facem noi la container la G.
Peturile - Ce blestem! Cu gura i-aș pune să le strângă de pe marginea drumurilor, din păduri, din peșteri, din lacuri, din apele curgătoare, atât pe cei care se îmbogățesc vânzându-ne în ele otravă lichidă, cât și pe cei care le aruncă!
Prea arată țara asta a ladă de gunoi!

20.31
Ore

Pe uliță, întorcându-se de la păscut spre casă, mânate repede - repede, în tropăit și clinchet de clopoței trece turma de capre. După ce-au trecut, în urma lor rămâne mirosul câmpului, al ierburilor.

Când trece turma de capre, ca un singur animal, înspăimântător, cu foarte, foarte multe picioare grăbite, Muscă se întoarce de pe oriunde ar fi, fuga, fuga, acasă.

20.50
De la naștere spre moarte trecem chinuiți de ego, ca printr-o ceață, prin timp.

Nu cred că suntem păcătoși, blestemați. Cine ar fi avut inima să condamne la atâta nefericire niște creaturi atât de plăpânde ca noi?
De frica suferinței, în încercarea de a ne apăra, ne impunem bariere, în jurul nostru ridicăm ziduri, ne transformăm în ceea ce credem că ar trebui să fim, nu rămânem cine suntem deja. Cred că este un fel greșit de a ne proteja, de a ne adapta, căci acest lucru ne împiedică să existăm cu adevărat. Și, pentru că nu avem de ales, coborăm din ce în ce mai adânc, din ce în ce mai fără speranță, în labirintul întunecat al părerii de sine. Mândri de luciditatea noastră glorificăm logica, dar numai mintea, singură, ne poate distruge.

Mai devreme sau mai târziu, scufundat într-o lume mecanică, simplă, fără Dumnezeu, sufletul tău se desprinde din locul său din rai, devenind dens și material.
Și atunci...
închis în tine, în carnea ta, Universul pulsează istovitor, dureros și inutil.

Off... Vorbe. Auzindu-vă numai pe voi, pe mine nu mă auziți.
Eu? Eu n-am ascultat niciodată de nimeni. Cărțile citite, filmele văzute, exemplele bune sau proaste din viața mea, nimeni și nimic nu m-a oprit din calea mea prin Destin.

Trifoiul cu patru foi

După ani lungi de boală, după multe pastile care te amețesc și-ți iau din putere, după multă, grea suferință, nu numai a mea, dar și a lui Sebi, eram sătulă: CHIAR VROIAM SÃ MÃ FAC BINE!
Tocmai atunci, când eram la capătul puterilor, când îmi ajunsese cuțitul la os, s-a nimerit să mergem la niște amici la munte, într-o excursie de două zile. Eu știam că în zona respectivă se află o Peșteră Sfântă unde, așa se zice, s-ar întâmpla miracole. Am propus grupului cu care eram ca, la întoarcerea spre casă, să trecem s-o vizităm. "S-o vizităm și nu numai" gândeam în capul meu, dar, fiindu-mi "frică de ridicol", nu vroiam să recunosc față de ceilalți și nici chiar față de mine că, de fapt, eu sper și cred în minuni.
Cu cât se apropia momentul, cu atât eram mai agitată: "Cum să-I cer? Ce-am să-I spun? Dar chiar există minuni?". Mă rog...

Ajută-mă, Doamne, să ajut!

În timpul furtunii iscate de atâtea dileme în creierul meu, stăteam întinsă pe iarbă și priveam de sus pădurea. Eram supărată pe mine și față de toată Ființa mă simțeam atât de măruntă, inutilă, meschină, atât de închisă în întunericul sufletului meu.
Nu știu de ce, poate pentru că eram foarte obosită și tare tristă și că la picioarele mele se întindea pădurea verde - verde, și-n jurul meu era atâta liniște! Soarele mă alinta cald și era atât de bine...

Străfulgerare!

Deodată Trează, ca niciodată Vie, m-am oprit o clipă din gânduri, ca niciodată până atunci, am tăcut. Tăcând, am văzut Liniștea. Și, Liberă, Liberă, Liberă, eliberată în sfârșit, m-am lăsat în Voia Lui, eram a Lui.
În Peștera Inimii mele, când eu tăceam, El auzea.

Tot atunci, plimbându-mă fără țintă pe deal, am găsit, fără să-l caut, un trifoi cu patru foi - de când eram mică am tot căutat unul, de ajunsesem să cred că așa ceva nici nu există de fapt.
Relaxată total, L-am lăsat pe El să ceară Viață pentru mine.

A doua zi, cu toată gașca, am ajuns la Peșteră. Gălăgioși, veseli, zburdalnici, de!, ca turiștii în vacanță.
Într-o stâncă mare - mare era o peșteră mică - mică transformată de cine știe când și de către cine, probabil de niște sihaștri, într-o bisericuță.
Acolo unde se presupune că se afla altarul erau săpate în peretele din piatră niște semne: în partea dreaptă, o cruce; în partea stângă, un bărbos din profil și, la mijloc, între cele două, o stea în șase colțuri în centrul căreia se afla simbolul "yin și yang". Înșirate peste tot, multe iconițe și bilețele cu dorințe puse de credincioși. Printr-o spărtură în tavanul peșterii - Cupola Bisericii pătrundeau razele Soarelui.
Când am rămas singură, după ce au ieșit ceilalți, în fața altarului cam stăteam și priveam tâmp: "Și-acum ce trebuie să fac? Să îngenunchez, să nu îngenunchez?". Încă mi-era greu să CRED DIN TOATÃ INIMA, eram încă la mijloc, între Moartea cea veșnică și Viața Viitoare.

CLIPA

Și atunci, în chiar CLIPA ACEEA, trasă de-o forță teribilă în sus, am fost extrasă din mine.
Ajută-mă Doamne!

Nici timp, nici spațiu, nici lumină, nici întuneric, nici zgomot, nici tăcere, nici "eu", nici ne-"eu". Nici mișcare, nici nemișcare.
Iubire nesfârșită! Nesfârșită Iubire!

Nu "eu" am vrut să-ngenunchez, "eu"-l meu, atunci, nu mai vroia nimic, dar, probabil de la șoc, pur și simplu am căzut din picioare, în genunchi, cu lacrimi de fericire țâșnindu-mi din ochi.

Am ieșit, am povestit, nimeni n-a crezut nimic: cine să creadă ce spune o nebună?

De ce mie? De ce eu?

Nedumerită foarte de ce mi s-a întâmplat, după o săptămână de la întoarcerea acasă la G., m-am dus să vorbesc cu un călugăr de la o mânăstire din oraș. Privirea lui rece când i-am povestit, cât și faptul că m-a trimis, fără să-mi spună el însuși nimic, la preotul din parohia căreia îi aparțin, m-au făcut să plâng cu sughițuri. Abia după trei ani am putut discuta cu un adevărat slujitor al Domnului despre "problema mea" și, acestuia, îi mulțumesc din inimă pentru Cuvintele cu care m-a așezat mai bine pe Cale. Tot pentru același lucru îi mai mulțumesc și doctorului meu, pe care întrebându-l că "ce ar putea însemna chestia asta" din punct de vedere medical mi-a răspuns că a fost "o stare de echilibru". Iar duhovnicii mei, Călăuze ale Domnului în toată această perioadă, au fost Cărțile Sfinte de care nu mă dezlipesc niciodată.
De-atunci, de acum șase ani, tot muritoare păcătoasă sunt, dar Vie deocamdată! Chiar dacă mai greșesc și mă las păcălită de iluziile minții, mă reechilibrez amintindu-mi "CLIPA". Și-atunci...

Destul! Să fie Tăcere!

22.57
Ore

Afară nu-i de stat, e frig și umezeală. Luna-n jumătate, galbenă și mare, e pe picior de ducă. Stele tremurate... Brr... Intru. Pup mult și bine Gogoașă.
Vezi dacă-i nasol afară, frig și umezeală, bineînțeles că Muscă n-a mai vrut să iasă la vânătoare! Ce-i trebuie "Ei" șoarece? N-are ce mânca? Nu-i mai bine să doarmă "Ea" lângă Sebi, pe pat, la căldurică? Nuuu?

A ȘAPTEA ZI
27 Octombrie 2009, 00.01

Vreau să fiu bine înțeleasă, nu locul în care te afli este hotărâtor pentru soarta ta, nu din cauza lui ești fericit sau nefericit. Interiorul sufletului tău este cel care creează sau distruge lumea ta, locul în care te găsești.
De aceea, Nu cred în formule, incantații magice, autoflagelare, post, posturi, ritualuri, ș.a.m.d., bune doar pentru a ne sminti și mai mult, nu cred că există metode valabile pentru toată lumea și nici locuri cu puteri miraculoase - ce simplu ar fi fost, nu există așa ceva!, dar Cred în puterea izbăvitoare a rugii înlăcrimate a omului smerit de suferință, în rugăciunea fără cuvinte a inimii!
Când îți învingi fricile nenumărate, mărunte și ieși din colivia în care te-ai închis, întregul Univers renaște prin eliberarea ta. Dar cum fără jertfă Libertatea nu este posibilă, "eu"-l cărnii trebuie să moară. Și asta se întâmplă când te declari înfrânt de propria ta minte. Restul vine de la sine, răul, nemaigăsindu-și rostul, dispare din tine, iar sufletul tău se dezgheață din interior spre exterior și începe a Trăi: tu ești, și totuși nu ești tu.

Scurtă pauză.

Deci, fiecare își are propria lui Poartă prin care intră, singur, de bunăvoie, în Viață, eu doar v-am povestit cum a început călătoria mea acum șase ani, la o răscruce, ascultând de Gândul lui Dumnezeu, pe un drum care m-a purtat prin lume până s-a oprit aici, în casa din D.

Sens. Totul are sens.

Umanitatea poate fi privită din Întuneric sau din Lumină; omul poate crede despre el însuși că este descendent din maimuță sau că, fiind mai presus de îngeri, este vasul pregătit de Dumnezeu pentru a se naște, unind astfel pentru totdeauna Spirit și Materie. Pentru că eu, o femeie mai degrabă opusul unei sfinte, cu multe defecte, chinuită de frică, terorizată de complexe, într-o clipă am fost propulsată din cea mai cumplită beznă a minții, în cea mai luminoasă, fără cuvinte, cunoaștere, știu că orice om este capabil de acest lucru. Și că este păcat când un om moare fără să fi trăit această experiență - nici el n-a fost viu niciodată, nici Dumnezeu n-a cunoscut lumea prin ochii lui. Ce îi împiedică pe ceilalți oameni să vadă Adevărul, nu aș putea să zic, dar pe mine, până atunci, m-a ținut departe de El mândria prostească, încrederea oarbă în "rațiune" și în propriile mele simțuri. Am măsurat totul, am cântărit totul, am etichetat și am așezat tot ce mi-a plăcut, separat de tot ce m-a durut, în ordine, în cutiuțe, pe rafturi. Crezând că pot să-mi controlez destinul, cu timpul, am devenit din ce în ce mai rece, mai singură, mai tristă, și am uitat că în copilărie vorbeam cu Dumnezeu. Am fost și eu unul din sufletele torturate în iad, iar iadul este, ca și raiul, creat de noi, aici, pe Pământ.

Îți mulțumesc Doamne!

Să știți că nici de acolo până aici nu mi-a fost ușor, tot timpul a trebuit, și trebuie! să mă supraveghez, să nu-mi fie pasul prea apăsat, prea sigur, să nu cad în amăgire și înțelepciunea să-mi devină capricioasă, mânioasă și să uit astfel de Binecuvântata Smerenie.

Alaltăieri, în chiar Mijlocul Grădinii, am mai găsit un trifoi cu patru foi.

15.11
Ore

Am ieșit cu tot cu "traistă" și scăunele verzi în curtea mare, ca să stau puțin la soare, de vorbă, la joacă, cu vecina A. și cu cei trei copiii ai ei: Copilul Nicu, genialul pitic, Gabi, și cu cea mai mică, de doar câteva luni, păpușă cu ochișori albaștri, Cristina. Puțin mai jos de locul unde stăm, spre ruginia noastră vie, paște un cal. Vântul îi flutură coama și coada, iar razele soarelui le luminează trecând prin ele strecurat.

Îmi pare rău că nu avem copii, dar adevărul este că niciodată nu m-am simțit întreagă, pregătită să nasc un omuleț pe care să-l cresc frumos, în așa fel încât să devină Om. Atâția copii chinuiți, mutilați, torturați de bolile sufletești ale părinților am văzut încât, azi, cred că bine am făcut că n-am cedat instinctului.
Acum? Acum este olecuță prea târziu.

16.12
Căsuța aceasta am cumpărat-o de la moștenitorii băbuței Victoria. Până când a murit, acum șase ani, băbuța Victoria a locuit numai aici, în D. Deși bătrână și bolnavă, când au chemat-o copiii să stea cu ei la bloc, la oraș, ea n-a vrut să plece, să-și abandoneze gospodăria. După atâta timp în care n-a mai fost îngrijită, în grădinița ei de flori, ca un fel de dar din partea ei pentru noi, au ieșit și-n vara asta frumoasele margarete sădite de ea.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Orele pe care le trăiesc alături de Sebi în casa asta, și-L rog să-i odihnească sufletul în Mijlocul Grădinii Lui - un Câmp de Margarete! Băbuței Victoria.

Complectări, esplicații, sugestii, reclamații

Mă tem că v-am descris numai părțile bune ale traiului aici dar, deocamdată, asta e! Terorizată de știrile cu crime din ciclul "viața și moartea la țară", la început mi-era O frică cumplită să rămân și O singură noapte singură aici. Dar, încet, încet, am rămas. Și o noapte, și două, și trei. Slavă Domnului!, nu s-a întâmplat nimic. Oamenii sunt la fel ca în oricare alt colț al lumii: nici mai buni, nici mai răi, nici mai deștepți, nici mai proști, nici, nici.
Bun, să n-o mai lungesc, hai să vă zic și chestiile care mă scot din sărite:
1. animalele care nu produc hrană (carne, lapte, brânză, ouă), cum ar fi: câinii, caii sau măgarii, nu o duc la toată lumea chiar așa de bine.

Urmează exemplificarea:

neore

Acum o jumătate de oră eram în casă. Deodată aud venind din dreptul curții vecinilor, părinții Copilului N., niște bufnituri scurte, puternice și un nechezat. Pentru o clipă nu-mi dau seama ce se petrece. Apoi, știu: tatăl Copilului Nicu, beat, își bătea calul (mă rog, ca să-l pornească). N-am avut timp să ajung să ies în stradă - că nu știu, Doamne, ce se putea întâmpla, sunt chiar nebună la faze de astea. Mă trezeam cu o bâtă în cap! -, că a și trecut calul gonind prin fața mea, trăgând cu hurducăieli căruța din care nemernicul continua să-l lovească.
Fără dușman, am rămas tremurând de nervi în mijlocul curții ca o proastă.
În ochii demonului care-l stăpânește pe acest om aș vrea să mă uit și, în acel moment eu însămi simțind durerea calului bătut, cu lovituri de bâtă să-l ucid (pe demon, nu pe om!).

18.00
Nervii făcuți de vecin nu mi-au trecut. Când l-am auzit că se întoarce, am ieșit valvârtej din curte și m-am proțăpit în calea lui. Pentru nimic în lume nu vroiam să-l las să-și mai bată calul.
Și iată cum a decurs evenimentul:
Eu - umbră venind din întuneric, cu viteză mă îndrept amenințătoare spre el. Mă opresc brusc în fața căruței, tăcând. El de colo, beat praștie: "Hei, cine-i?" Eu: "Eu, vecina". El: "Aaa, sărumâinile, vecină, nu v-am recunoscut". Și intră în curte fără să mai lovească bietul animal.
Dar tot nu-l iert, îl prind eu treaz!

19.08
Ore

Am mâncat afară omlețică bună - bună, făcută din ouă de la găinile babelor (găini libere care scurmă cu ghearele în pământ după râme) cu brânză de capră (de la cele care trec seara prin fața porții noastre aducând cu ele miros de ierburi aromate). Bând un pahar de vin de butuc încă nelimpezit, ne uităm fascinați cum trec norii, ca în filmele cu vampiri, acoperind, descoperind, argintia Lună. Amândoi - unul singur, în Grădina noastră Înviată!
Pe deasupra noastră, umbrind Luna cu aripile lor, un stol de gâște trece în zbor spre țările calde.

În Grădina noastră un corcoduș este Pomul Vieții. Din primăvară până acum, de curând, am citit și-am lenevit, legănați de vânt, în hamacele agățate de el, de-o parte și de alta a lui. Este un copac aproape perfect, cu crengi care pornesc dintr-o dată, în mănunchi, de foarte aproape de rădăcină - privit din față arată ca un evantai desfăcut -, destul de înalt dar și cu ramuri joase, care curbându-se sub greutatea lor, aproape ating pământul. În primăvară a fost plin de flori parfumate, vara ne-a îndopat cu corcodușe zemoase și ne-a adăpostit la umbră, iar acum, toamna, frunzele lui mitititele au îngălbenit și se scutură, stoluri - stoluri, când trece printre ele o pală de vânt. Îmi este atât de drag, încât trebuia să-l amintesc aici.

20.12
Așa, ca să nu rămân datoare, iată următoarele chestii care mă mai scot uneori din sărite aici:
2. Din când în când, nepoții primarului comunei "se dau" cu ATV-ul, cu viteză, jmecheri, prin sat, pe dealuri, prin pădure. Oare cine naiba a mai scornit și mașinile astea infernale?
3. Manelele, tată! La maxim! Răsună din boxe care bubuie de-mi răscolesc măruntaiele și-mi prăjesc creierii. Asta le place, n-ai cum să-i convingi! În liniștea asta plină de muzică - concert ziua: păsărelele, vântul printre frunze, bâzâitul de albine și de viespi, iar noaptea, concert de broaște și greieri -, deodată gata, se rupe filmu`, de undeva, de la cineva din curte sau din mașina din fața curții, izbucnește maneaua. Și-aici se aude ca și cum ai fi acolo, lângă sursa de zgomot. Iar ei nu pricep și pace cum stă treaba cu propagarea undei sonore de la boxa lor până la timpanele mele. O babă a scornit chiar că nouă nu ne-ar plăcea deloc muzica.
Și cam atât mă enervează aici.
Sincer, față de iadul zilnic al zgomotelor dintr-un bloc, fie el și liniștit ca al nostru și de vuietul continuu al orașului, până la urmă, chestia asta cu manelele e parfum, mai mult un moft de-al meu. Oricum, nici măcar nu se-ntâmplă chiar des.

Multe seri din vara trecută le-am petrecut conversând până târziu cu "Blugaru" la el pe terasă, la foc roșugalbenportocaliu care ne lumina cu pâlpâiri blânde, îndulcindu-ne fețele, sub Lună, sub stele, bând un vinișor, mmm...
În discuțiile noastre cu el, eu și Sebi îi criticăm mult, des și vehement pe "oamenii de gheață", dându-le și chip și nume. Þintele noastre sunt în general dintre oamenii de cultură care ar fi trebuit să ridice prin integritatea și ținuta lor ireproșabilă nivelul moral al oamenilor țării ăsteia chinuite, să ne fie modele și călăuze - filozofi, poeți, scriitori, jurnaliști - dar care, luați de valul lăcomiei, și-au uitat menirea. Dar, mai ales, îi tocăm mărunt - mărunt pe cei pe care în tinerețe îi numeam prieteni și cu care, azi, nu mai avem nimic în comun, nu mai vorbim în aceeași limbă.
Mie, pentru că eu "mă pretind" în gura mare, tot timpul, miloasă, mi-a zis că tocmai de acești oameni ar trebui să-mi fie cel mai tare milă. Să-i înțeleg. Să-i iubesc. Să merg cu brațele deschise în întâmpinarea lor, să-i iau de mână și să le arăt că nu au de să se teamă. Bun! Bravo! Pricep! Da, așa o fi, le e frică, înțeleg, știu ce-i frica prea bine. Și toți putem să fim ispitiți de ceva pe moment, căci toți avem slăbiciunile noastre. Mi-a zis că oamenii sunt doar, pur și simplu, bolnavi. Da "Blugaru", uite, încerc să-ți răspund acum: acești oameni sunt chiar bolnavi, ai perfectă dreptate, dar de lăcomie - răul care ne macină lumea. Compromisul abject în care trăiesc, nu de frica de durere sau de moarte, sub amenințări și tortură, ci vânzându-se "pe bani mai mulți", ca să se fălească că au, că posedă, case, vile și mașini, că pot să se distreze, să plece în excursii, oferindu-se pe tavă dracului, nu din cauza insuportabilei suferințe, ceea ce ar fi totuși de înțeles, ci "pe fițe", pe excese, pe "senzații", eu, pe ăsta nu pot nici să-l înțeleg, nici să-l accept și nici nu voi! N-avem timp, din ei n-a mai rămas nimic de salvat. Sunt ca înecații care-i trag în jos, sub apă, omorându-i, pe cei care sar după ei.

De fapt, nu știu... Spre nimic mânate de ambiție, aflate mereu, cu restul lumii, într-o continuă, obositoare, inutilă competiție, sărmanele creaturi n-au nici cea mai mică idee cât de simplă și cât de aproape este fericirea, cât pierd risipindu-se. Întrebat, un om de gheață îți va răspunde că este mulțumit de viața lui. Numai că, ceea ce el numește viață este, de fapt, moarte. Și, cel mai trist, necrezând în existența lui Dumnezeu, pe copiii îi cresc fără Speranță în această orgie a satisfacerii simțurilor cu orice preț. De fiii "oamenilor de gheață", într-adevăr, mi-e milă.

Aici, în D., viața este cu adevărat grea, iar foamea adevărată. Dar tot aici cresc animale adevărate, plante adevărate, copii adevărați. Și-atunci, printre oamenii aceștia, moștenitori de drept ai lui Adam, în care am găsit toate defectele posibile și imposibile, dar n-am găsit nici urmă de răceală, mă simt mult mai bine decât în prezența unor foști prieteni, astăzi și ei "oameni de gheață".

22.40
Aș fi putut să pretind, așa cum face majoritatea oamenilor adulți, că le știu și le-nțeleg pe toate, nu știu însă nimic - totul este proaspăt și nou pentru mine. Născută încă o dată, țin minte totuși moartea prin care am trecut, iar noua viață pe care o trăiesc îmi stârnește curiozități, bucurii și tristeți de copil - nici urmă de plictis.

Pauză.

23.05
Ore

În dormitor, Muscă toarce fericită pe pieptul lui Sebi. N-a plecat în noaptea asta la vânătoare, semn că afară e frig. Lângă mine, pe pat, în "living", Gogoașă sforăie învelită bine în "Mamă" (un halat vechi roz foarte moale și gros). Moldiței i-am dat un biscuit "supliment" și s-a vârât să-l ronțăie la ea în culcuș. Luna chiar îmi bate în geam: mă cheamă afară s-o privesc oglindită în picăturile de rouă de pe fiecare firicel de iarbă. Ce să fac? Mă duc!

Dacă ne luăm după logica lumii suntem alți doi nebuni pe lume. Da, nebuni care vor să vadă anotimpurile cum schimbă culorile pădurii, să iasă noaptea afară, în curte, ca să numere cât mai multe stele, să audă ploaia cum bate darabana pe acoperiș și focul trosnind din lemne în sobă, să aștepte apusul, să aștepte răsăritul. Să privească fascinați cum coboară Luna în grădina lor sclipirile Universului când se admiră în roua de pe firele de iarbă.
În niciun caz nu am descoperit "rețeta fericirii" pe care să v-o recomand. Nu vă zic: "Părăsiți în grabă orașele!", căci ce e bun pentru mine s-ar putea să fie rău pentru voi. Oriunde se poate trăi făcând Voia Domnului, Om Liber poți fi și în închisoare - ne-au demonstrat-o sfinții din închisorile comuniste, numai să știi cine ești și ce vrei cu adevărat. În rest, nimic nu are importanță.

23.45
Dragii mei, încet, încet, ne apropiem de sfârșit.

Trăim deja în lumea viitorului sumbru prevestit în cărțile și filmele științifico fantastice - o lume închisoare. Despre aceste timpuri teribile au profețit sfinții și poeții, dar Cuvintele lor n-au fost auzite de toți oamenii de pe Pământ.
De șarpele mândriei înșelați, am mușcat cu poftă din fructul otrăvit și otrava lui ne va ucide copiii. Crezând în puterile noastre, am renunțat să mai credem în Dumnezeu și, în lumea creată doar cu mintea de noi, sufletele noastre s-au rătăcit. Nu-i păcat? Putea fi o lume frumoasă - Paradis, dacă am fi înțeles că da!, suntem mulți și diferiți, dar suntem toți într-Unul Singur.

Speranță există. Fiecare dintre noi, cu curaj și cu multă credință, trebuie să se dezvrăjească din minciuna "eu"-lui și să se vindece de boala lui. Să devină Suflet Viu, din gheața care l-a cuprins să se salveze pe el însuși și să încerce să-i elibereze și pe alții.
Căci AZI, prin Orele pe care I Le aducem în dar, ne aflăm, sau nu!, într-un exod definitiv din iadul fricii, pe CALEA CÃTRE A OPTA ZI!

Copiii Tăi suntem, ajută-ne Doamne!

E toamnă târzie. Acuș - acuș vine iarna, vine frigul.
Zburați, zburați, Frumoase Ore, Ore Vii!