Stau la etajul doi, într-un apartament fӑrӑ ferestre. Doar patru pereṭi care îmi spun mereu cӑ sunt singur. Ca sӑ uit ies pe strada luminata de 5 felinare ce scârṭâie sinistru în bӑtaia vântului.
Strada nu are nume ṣi nici trotuare. E pavatӑ cu piatrӑ cubicӑ ṣi nimӑnui nu-i pasӑ. Multӑ lume se plimbӑ pe ea, copii, bӑtrâni, cӑṭei, pisici, femei, cerṣetori, poliṭiṣti, Dumnezeu. Da, Dumnezeu. Ȋl vӑd de multe ori îmbrӑcat în hainele ponosite primite de pomanӑ Crӑciunul trecut cum cere la fiecare trecӑtor o ṭigarӑ. Se aṣazӑ uneori pe marginea gardurilor ṣi începe sӑ uite de câte ori a trecut pe acolo.
Trec pe lângӑ terasele unde se bea cafea din ceṣti cu marginile tocite de buzele anilor. Trec pe lângӑ bӑcanii plictisiṭi ce dorm lângӑ standurile cu fructe. Trec pe lângӑ 5 cӑṭei care se joacӑ în praful atâtor paṣi. Trec, ṣi nu aud nimic. Numai fumul de ṭigarӑ care iese pe geamuri ṣi se ridicӑ spre spuza noptii, mai ofteazӑ o singurӑ datӑ ṣi apoi dispare in îmbrӑṭiṣarea îngӑduitoare a cerului.
Ajung în faṭa bisericii “Sf. Treime”. Intru. Nimeni. Nimeni nu mai cautӑ mântuirea, ṣi nici mӑcar un loc sӑ scape de cӑldura de afarӑ. E plӑcut în bisericӑ. Miroase a tӑmâie ṣi iertare. Mӑ apropii de altar pӑṣind pe covorul bӑtӑtorit de bӑbuṭele evlavioase de duminicӑ. Liniṣte. Nimeni sӑ mӑ întrebe nici mӑcar cât e ceasul.
Ies din nou în strada tӑcutӑ. Vântul adie cu miros de searӑ cӑlduṭӑ. Mӑ îndrept spre casӑ cӑlcând din nou în picioare pietrele slefuite de pe strada aglomeratӑ. Pentru prima oarӑ pe ziua de azi îi privesc în ochi pe trecӑtori. Mӑ opresc în mijlocul mulṭimii ṣi simt cum timpul mӑ uitӑ, ṣi lumea se scurge prin mine precum nisipul într-o clepsidrӑ. Mӑ uit în ochii lor goi, secaṭi, pierduṭi undeva printre gânduri ṣi sticle de vin goale.
Privesc cerul încercând sӑ uit durerea pӑmânteascӑ. Vӑd cum încep sӑ cadӑ firimituri de apӑ. Zâmbesc. Plouӑ !