Cerul scutură norii de-un alb compact ca printr-o strecurătoare uriașă și începu să cearnă steluțe de gheață. În zadar se zdrobi soarele să tragă cu o rază la ce se mai întâmplă pe Pământ, nu reuși decât să pară o sosie pală de lună rușinoasă.
Brazii, bucuroși nevoie mare își întinseseră brațele înțepătoare spre cer așteptând nerăbdători să fie îmbrăcați cu noul veșmânt alb și sclipitor de iarnă.
Stejarii invidioși își întinseră și ei crengile golașe sperând la o beteală fină de gheață, dar nu făcuseră decât să pară niște caraghioși în rochițele strălucitoare întinse ca pe gard. Un fag mai șmecher, vrând să-și imite frații, ținuse cu toate crengile ca să nu-și piardă podoaba de frunze în ajun de toamnă, iar acum cu ele uscate și ninse, se credea cel mai falnic copac din pădurea mărginașă.
Pe-o creangă dinspre vârf de trunchi, păsărea o neagră stăncuță cu una călătoare:
- Ce cauți tu fato pe aici, departe de țările calde? Vrei să mori înghețată și înfometată.
- Mă rătăciși de suratele mele, zise păsărica strângându-și zgribulită aripile-n jurul ei. Mi-e tare frig și-o să-mi înghețe penele și ciocul. Te rog frumos, mă primești și pe mine la tine-n cuib până o înmuguri frunza?
- Nu pot că nu prea-i loc, la înghesuială eu tare mă sufoc.
- Ciocu mic Stăncuță și nu mai țopăi că-mi băgi toată zăpada-n casă, zise Veverița scoțându-și capul din scorbură și scuturându-l, iar tu biată pasăre rătăcită, hai, stai la mine-n căsuță până s-or dezgheța apele.
- Ce faci acolo Cârtițoiule? Întrebă Veverița uitându-se în jos spre rădăcina pomului. Nu-i frig sub zăpadă?
- Tu ești Veverițo? Ninge? Nu știam de ce-i așa de frig afară, mi s-au răcit gheruțele. răspunse Cârtițoiul cocoțat pe mușuroiul de pământ amestecat cu zăpadă.
În jur covorul alb se grăbi să crească așa ca aluatul de pâine albă pus la dospit. Ici și colo smocuri de iarbă străpungeau uniformitatea stratului de nea împreună cu grămezile de pământ ale săpătorului.
- Vine, vine, Cârtițoiule, bagă capu la cutie! Urlă Veverița disperată la vederea
saniei care venea de sus, prinzând viteză și scârțâind zăpada sub tălpile de metal. Dar el era dispărut deja sub pământ de când începuse să se zguduie pământul.
Sania se ridică cu un picior pe movila de pământ, alunecă pe-o parte și se răsturnă oprindu-se în casa Veveriței. Copilul, trântit la pâmânt, plin de zăpadă începu să plângă de-i răsunau țipetele în toată liniștea pădurii. Un om mare veni repede troienind zăpada în picioare, ridică puiul de jos care nu se mai oprea din plâns, îl scutură de zăpadă și îi spuse cu un glas duios:
- Nu mai plânge! Bate tati pomul, zise omul scuturând copacul. Uite, strivește tati și pământul, spuse el iar, pe când țopăia în două picioare pe movila de pământ.
- Nu-s acolo, ai greșit adresa! Strigă Cârtițoiul, scoțând capul din capătul celălalt al galeriei.