- Dacă tot n-ai altă treabă mai bună de făcut astăzi, fă puțină ordine și curățenie în pod – îmi spune soția în trecere, cu tonul obosit și iritat al femeii veșnic ocupate.
Stau în șezlong la masa de șipci de sub bolta de viță de vie care mă protejează de soarele arzător al amiezii de iulie și-mi sorb, cu gesturi leneșe, toropit de căldură, cafeaua, trăgînd rar dintr-o țigară de ocazie fără a inspira fumul în plămîni, privind doar șuvițele albăstrui care urcă alene spre acoperișul de frunze, ciuruit ici-colo de razele soarelui…Mă simt asemeni unui vulcan stins, prăbușit în mine însumi, “numai lut”,”fără dorinți”, ca-ntr-un poem de Lucian Blaga, și-mi răsună în minte versurile nostalgice ale lui Bacovia:”…un vin și o țigară/și-amiezuri de zile se duc/ca o simptomă fugară/…”
La numai patruzeci de ani mă simt ca la sfîrșitul vieții, ajuns undeva într-o gară terminus de unde nici un tren nu mai pleacă în nici o direcție și toate ceasurile sînt oprite, timpul nu mai curge ci băltește în juru-mi ca o apă stătută…
- Bine, o să încerc… - îi răspund Marianei deși ea nu mă mai aude văzîndu-și mai departe de treabă.
Nu mă grăbesc însă cîtuși de puțin, ceasul anunță abia orele 14, pînă în seară mai e un ocean de vreme, încerc să mă scutur de melancolie, să mă bucur de simplul fapt că exist încă pe lumea asta, îmi încînt ochii urmărind verdele adînc, translucid în bătaia razelor, al frunzelor grase de viță, cerul de un albastru catifelat, pereții albi-gălbui ai casei reflectînd o lumină caldă, liniștitoare.”E bine”, spune sufletul meu împăcat, ”Ist gut”, cum a spus și Immanuel Kant în clipa în care părăsea lumea aceasta.
Mă ridic alene, intru în holul răcoros și urc scara spre pod, scară veche de lemn, scîrțîind sub greutatea mea de bărbat masiv și pătrund apoi pe gura podului într-un univers care m-a fascinat întotdeauna încă din copilăria mea petrecută în casa bunicilor, casă bătrînească cu acoperiș de șindrilă, mirosind a fum și a lucruri vechi de lemn și cînepă înnegrite de vreme…
Podul e o lume aparte, moartă, dar care are parcă legile ei de organizare în ciuda haosului aparent care domnește peste tot. Toată acea îngrămădire de vechituri care au avut rostul și rolul lor într-o lume activă dinamică, și-au găsit aici, într-o nouă lume locul lor, parcă s-au adunat aici să umple un spațiu predestinat și să compună o nouă realitate, nemișcată ca pentru eternitate.Ce ordine nouă aș putea să fac eu în această ordine deja demult instaurată? De ce și după ce criterii să creez o altă ordine?La ce și cui i-ar folosi noua ordine creată de mine? Nici nu știu măcar de unde ar trebui să încep și în ce fel. Sînt disperat și presimt deja un moment de iritare în relația cu soția mea care-mi va reproșa că nu-s în stare nici măcar să așez la locul lor niște vechituri din pod. Bine, dar care ar fi acel “loc al lor” pe care eu ar trebui să-l știu ca un adevărat gospodar dar iată că nu-l știu? Totul pare încremenit, pînă și aerul fierbinte, de la țigla încinsă de soare, în fasciculele de lumină strecurate printre țigle se rotesc lent miliarde de fire de praf asemeni miliardelor de stele ce alcătuiesc galaxiile…
Treptat îmi trece starea de derută și enervare, devin calm și optimist, îmi place în pod, trebuie să încerc să fac ceva, fie și de formă. Dintr-o ladă de lemn plină cu rufărie veche iese la iveală o eșarfă mototolită de un roșu aprins, parcă nedecolorată de vreme.Deodată un vîrtej de culori,amețitor, mă smulge violent din starea de calm încremenit și mă proiectează ca printr-un tunel în alt spațiu și timp, văd în fața ochilor ierburile uscate și miriștile galbene ale Bărăganului, ferma ca un transatlantic navigînd în imensitatea cîmpiei, clădirile albe și cei cîțiva copaci întunecați, șirele imense de paie și un chip de fată cu ochi albaștri ca cicoarea, cu șuvițele blonde legănate de vîntul ușor al cîmpiei încadrîndu-i obrajii, cu un batic roșu legat ștrengărește în jurul gîtului:
-Laura… - îngaimă buzele mele ca-n vis – Laura, tu…- și ochii mi se umplu deodată de lacrimi.
Apuc eșarfa și o smulg cu grijă din mormanul de haine vechi așa cum un cercetător extrage atent o relicvă de o neprețuită valoare, cu inima tremurînd de teama nesfîrșită de a nu distruge ireparabil, de a nu destrăma totul o dată pentru totdeauna. O adun în căușul palmelor împreunate ca pentru rugăciune, amețit și parcă încovoiat de o durere fără nume ce-mi străbate ființa, mă las învins într-un șezlong cu brațele rupte, duc eșarfa la buze sărutînd-o sfielnic, ca un mistic sfintele moaște și mă inundă deodată aroma uitată a unui pui de căprioară cu chip de fată, parcă dintr-o altă viață:
- Doamne… - îngîn ca în fața unui altar – cum s-a stins totul…pînă și amintirea…
Cu un nod dureros în gît, podidit de un plîns chinuit, mă rog fierbinte, fără glas, să pot retrăi iar totul, așa ca atunci, să mă umplu iar de focul viu al unor clipe fierbinți pe care le rechem cu strigătul mut al sufletului meu amorțit…

*

…plonjez, ca printr-un tunel al Timpului, cu paisprezece ani în urmă…Mă văd întins pe spate pe șira înaltă de paie, cu privirile adîncite în albastrul profund al cerului de iulie în Bărăgan. Simt o bucurie imensă, clocotitoare, un freamăt al întregii ființe, o vibrație pornind de undeva din intimitatea celulelor. Într-o asemenea stare mă simt capabil de levitație. Cum nu văd lumea din jur, numai cerul, parcă plutesc, asemeni unui condor cu aripile întinse, în imensitatea spațiului nemărginit…
Sînt fericit că am luat în serios invitația prietenului meu George Butnaru. Cu aproape o lună în urmă – erau ultimele zile de școală – ieșind pe poarta liceului din S. unde predau filosofia ca tînăr profesor stagiar, m-am întîlnit cu Geo, un bun prieten din vremea studenției. Nu-l mai văzusem de mult, știam doar că e un valoros inginer agronom, director deja la o fermă de stat din inima Bărăganului. M-a invitat la o bere scurtă “la botul calului”, era foarte grăbit, mi s-a plîns că e prins pînă peste cap cu campania agricolă de vară, cu recoltatul păioaselor, că a venit “la județ”doar pe fugă, doar pentru probleme de “asigurare materială”de la Direcția Agricolă, cîștigă bine dar n-are timp de odihnă nici ziua nici noaptea.
Mi-a spus fără înconjur că mă invidiază nespus de mult pentru faptul că, profesor fiind, voi intra în vacanța cea mare, fără griji, fără probleme. Eu la rîndul meu m-am plîns de salariul meu de dascăl că e unul de supraviețuire și că nu-mi voi putea permite să merg nicăieri în concediu, nici la mare, nici la munte.
- Nu-i nimic, - mi-a zis el – dacă n-ai altă variantă mai bună vino la mine la fermă două-trei săptămîni, nu-i cine stie ce, o fermă oarecare de cîmpie, dar e o schimbare, știu că ție îți place natura și mai ales nu te costă nimic. Doar că n-am să te pot însoți prea mult, voi fi mai tot timpul ocupat cu recoltatul și alte probleme ale gospodăriei dar te vei descurca și singur. Te dau oricum în grija unor fete drăguțe, inginere, tehniciene, contabile, tinerele-singurele și cam disperate că nu prea avem bărbați tineri și atrăgători la fermă. Vor fi încîntate de apariția ta, te vor asalta de zor și singura ta mare problemă va fi să alegi…Ei, ce zici?…
Propunerea m-a încîntat în primul moment. Apoi am avut o ezitare. Imaginea unei ferme de cîmpie, izolată de lume, mi se parea o fundătură plictisitoare. În cele din urmă însă m-am decis:
- Voi veni neapărat, așteaptă-mă. Cum se încheie școala și-mi vizitez cîteva zile părinții voi ateriza la “domeniul și castelul tău” de mare “senior de Bărăgan”.
Ferma e una obișnuită, cu clădiri simple văruite în alb, blocuri mici pentru oameni și grajduri lungi pentru animale, alei pietruite, spații verzi destul de sărace, prăfuite și arse de soarele verii, șire imense de paie de la treierat…în rest cîmpie și iar cîmpie, miriști și lanuri pînă la orizont unde mijește o geană întunecată de pădure. Așa cum m-a și avertizat de la bun început, Geo e tot timpul în mișcare, energic și poruncitor, stăpîn incontestabil peste toată zarva de la fermă, dînd mereu ordine în dreapta și-n stînga și însoțind zilnic echipele de mecanizatori pe tarlale. Dar agitația e doar dimineața pînă la plecare și seara la întoarcere, în rest se lasă peste fermă o liniște netulburată, ca-ntr-o mănăstire de maici. Bărbații pleacă la cîmp și eu rămîn singur cu o droaie de femeiuști hărnicuțe, unele pe la birouri, altele la cantină… numai eu stingher dar și fără nici o dorință de a fi cu cineva, sătul pînă peste cap de veșnica viermuială a oamenilor în jurul meu, de vorbărie nesfîrșită cu rost și fără rost, de glume banale, de flirturi și alte asemenea fără de care cetățeanul de rînd nu poate trăi. Tinerele femei îmi caută mereu compania, sînt mereu surîzătoare și cît mai sumar îmbrăcate (e drept că e o căldură terifiantă de parc-am fi în Africa) sînt provocatoare chiar dacă unele nu mai sînt foarte tinere, cu ochii mereu aprinși parcă de o febră mocnită, vibrînd de emoție și de o dorință abia ținută în frîu, au în mișcări, în vorbele și în rîsul lor tensiunea unei așteptări prelungite, disperarea și teama de a pierde o rară ocazie ivită pe neașteptate la orizontul existenței lor monotone. E parcă o competiție mută între ele – care-l va cîștiga mai repede pe tînărul profesor picat din cer taman în “mănăstirea” în care-și duc viața. Eu însă păstrez mereu o rezervă care le descumpănește, sînt politicos, excesiv de politicos dar fără să mă lansez într-o relație mai apropiată cu vreuna dintre ele, stau mai tot timpul singur, mă plimb pe cîmp pînă departe, fac uneori zece pînă la cincisprezece kilometri pe zi, fac baie zilnică într-un canal de irigații, apoi plajă pe spinarea unei imense șire de paie în mirosul îmbătător de grîu copt ce se degajă din paiele proaspăt treierate în adierea brizei ușoare de cîmpie. Cu timpul fetele își pierd răbdarea, mie îmi pare sincer rău că sînt nevoit să le dezamăgesc, încep bîrfele inevitabile că aș fi cam nu știu cum,că sînt cam ciudat, că nu-mi place societatea femeilor, că nu mă tentează dragostea…și cîte altele…

*

…dar mie nu-mi pasă de nimeni și de nimic. Stau întins și privesc zborul unui stol de păsări, ascult o melodie sentimentală, un “blues” la modă ce se revarsă dinspre cantină odată cu mirosurile amețitoare de mîncare bine pregătită pentru că ora prînzului e pe aproape. Mă las în voia soarelui nemilos de amiază, îmi simt trupul pătruns pînă în măduva oaselor de focul ceresc, sînt nespus de mîndru de trupul meu de bărbat puternic, bine clădit și bine bronzat, mi-a plăcut mereu să-mi sculptez trupul, am făcut ani de culturism și chiar dacă am întrerupt de o bună bucată de vreme antrenamentele sistematice încă se vede structura atletică, musculatura bine reliefată, lucind de transpirație corpul meu pare asemeni unei statui de bronz făurită de un mare sculptor din vechea Eladă.
Aud un foșnet de paie și tresar. Mă gîndesc că poate urcă la mine Leda, cățelușa uneia dintre contabile. Ori, doamne ferește, o fi vreun șarpe, cuibărit în stogul de paie. Mereu mi-a fost teamă de șerpi făcînd plajă prin locuri singuratice și pustii. Mă ridic pe coate și privesc în jur. La capătul șirei de paie se ivește căpșorul blond al unei fete pe care am zărit-o adesea trebăluind pe la bucătărie. Modestă, subțiratică și tăcută, de vreo șaisprezece ani, cu o rochiță de vară multicoloră și semitransparentă, scurtuță și decoltată, cu picioarele goale, umblînd mai mult desculță ca un copil necăjit, cu șuvițele blonde ca spicele crescute în voia lor, mi-a părut mai degrabă un copil al vreunei femei de la fermă și nu i-am dat nici o importanță. Ochii mari, verzi-albăstrui, mă iscodesc speriați și oarecum triști, mă lovește deodată în inimă imaginea acestor ochi melancolici și parcă mă simt deodată vinovat pentru bucuria năvalnică pe care tocmai o simțeam plutind parcă între cer și pămînt.
-Mă iertați că vă deranjez… - începe ea cu voce scăzută și tremurîndă.
-Nu-i nimic – îi spun încurajator. Poftim, vino aici, alături, să mai stăm de vorbă. Și-așa mă cam plictiseam aici singur cuc.
Mint, evident, dar sînt învins de tristețea din ochii fetei cu trup felin, pîrguit de soarele Bărăganului, speriată și încordată asemenea unei mici sălbăticiuni.
-Nu v-aș fi deranjat – continuă ea, tot nemișcată, asemeni unui pui de cobră – dar m-a trimis mătușa Mara să vă chem la masă. Dacă doriți să mîncați acum, masa e gata.
-Nu prea mi-e foame și-mi place să mai lenevesc la soare, nu vreau să abuzez de mîncare, vreau să-mi mențin silueta sportivă. Dar hai, te rog, mai aproape…
-Mai am puțină treabă la bucătărie… – încearcă ea un subterfugiu deși e clar că nu ține cu tot dinadinsul să plece.
-Lasă, sînt destule pe-acolo, s-or descurca ele și fără tine. Vino…
Fata înaintează cu pași timizi, picioarele ei suple, desculțe, se afundă ușor în paiele moi și lucioase. E chiar lîngă mine acum. Privind-o de jos îmi pare mai înaltă, trupul ei se profilează pe cer asemeni zeiței Artemis așa cum am văzut-o cîndva într-un album de artă antică, rochia simplă fîlfîie pe trupul subțire în bătaia unui vînt ușor, sub razele puternice ea nu-i mai ascunde formele prelungi încă nu îndeajuns împlinite, pielea are reflexe arămii, bronzată și catifelată. Picioarele ei cu glezne fine și pulpe frumos alungite sînt acum atît de aproape încît îi disting puful blond strălucind ca fire de aur pe luciul mat al pielii bronzate pe care urcă grăbită o buburuză. Prind mica insectă roșie de pe gleznă cu palma făcută căuș apoi o las să urce pînă în vîrful degetului arătător:
-Știi ce-ți poate arata o buburuză ce-și ia zborul de pe mîna ta? Și ce trebuie să-i descînți înainte de a-și lua zborul?
Fata rîde simplu, copilărește, dezvelind dincolo de buzele roșii, cărnoase, șirurile dinților albi, strălucitori.
-Buburuză – ruză… - încep eu descîntecul dar ea-și deschide iute aripile și zboară, nu prea departe căci se oprește în părul fetei care încearcă s-o alunge cu palma dar eu o opresc:
-Apleacă-te să-mi pot recupera mica bijuterie din părul tău.
Ea se lasă în genunchi, acum îi pot vedea ochii de aproape, ochi mari, stranii, de un albastru indecis cu ape verzui, dar indicibil de triști în ciuda zîmbetului de pe fața ovală ca o piersică mare, catifelată. Încerc să prind insecta pentru a doua oară dar ea-și desface și mai iute aripioarele și zboară, de data asta departe, spre zare, pînă cine știe unde…Mîna mea rămîne o clipă pe creștetul fetei, gest protector, părintesc, apoi coboară lent, într-o ușoară mîngîiere, spre tîmplă. Fata stă nemișcată, privindu-mă în ochi, deși pare că privește undeva dincolo de ochii mei…sau mai departe, dincolo de ochii ei, undeva, într-un abis nevăzut.
-Cum te cheamă? – o întreb, grăbit să rup vraja aceea nefirească și decis s-o cunosc mai bine.
-Laura… - vine răspunsul, abia auzit.
-Cine ești? – o întreb scurt și categoric.
Ea rîde ușor:
-Mă luați ca la poliție.
Apoi se prezintă simplu, în cuvinte puține: e nepoata uneia dintre bucătărese, tanti Mara, ardeleancă de origine, părinții morți amîndoi cu mulți ani în urmă într-un accident, rămasă singură, crescută la o casă de copii orfani dintr-un mic oraș transilvan, vara însă și-o petrece de mulți ani alături de mătușa ei la această fermă, ajutînd pe la bucătărie și avînd în schimb casă și masă asigurate.
-Interesant – zic – și eu sînt ardelean. Nu ți se pare nostim cum ne-am înîlnit doi ardeleni aici pe vîrful unei șire de paie în mijlocul Bărăganului?
Rîdem, ea devine volubilă, fără s-o mai întreb ea îmi spune că e la un curs de croitorie, are șaisprezece ani și în genul binecunoscutelor oracole pe care și le confecționează fetele de vîrsta ei îmi dezvăluie preferințele în materie de filme, romane, muzică, artiști. Preferințe modeste așa cum modestă pare întreaga ei existență. În alte împrejurări aș fi tras repede și definitiv concluzia că nu prea am ce discuta cu o astfel de ființă de care mă despart zece ani de viață și un cu totul alt nivel intelectual. Dar acum, în mediul aparte în care viețuiesc de o săptămînă parcă nu mi se mai par de netrecut nici diferența de vîrstă și nici cea de cultură și simt chiar o dorință irepresibilă de a continua discuția pe un ton cît mai cald cu putință. Poate îmi înfrînge orgoliul și faptul că pare atît de sărmană și de neajutorată, naivă și inocentă, melancolică și timidă, nu știu, dar în sufletul meu simt crescînd treptat o undă de afecțiune pentru ființa blondă cu părul ca grîul copt sub soarele Bărăganului.
-Acum…eu v-am zis despre mine…e rîndul dumneavoastră… - și-mi zîmbește cu sfială, parcă rușinată că-mi cere să mă spovedesc în fața ei.
Mie mi se pare oarecum caraghios să vorbesc despre mine în fața unei școlărițe dar n-am puterea s-o refuz și-i spun că sînt profesor de filosofie în S., am douăzeci și șase de ani, deocamdată necăsătorit. Sînt tentat o clipă să mă destăinui pînă la capăt, să-i vorbesc de mine cel autentic, despre visele și speranțele mele, despre mărețele mele planuri de viitor în poezie, filosofie și celelalte dar cui să-i spun toate astea? Oare ce ar înțelege? Cum să-i vorbesc de poeții și filosofii mei preferați? Am o clipă senzația neplăcută că m-am lansat pe o pantă greșită, că discuția noastră nu-și are rostul, că trăim în lumi prea diferite ca să putem comunica la modul autentic. Dar parcă o undă de curaj și încredere îmi dă ghes , îmi zic în sinea mea “Fie ce-o fi!” și încep și-i vorbesc, un timp nu mai știu cît de lung, despre poezia mea preferată, despre ceea ce scriu, îi recit o mulțime din versurile mele, poate mai mult pentru mine că nu pot ști ce și cît pricepe ea din toate, îi vorbesc de filosofi și de idei filosofice pe care încerc să le explic pe înțelesul unui copil așa cum îmi pare ea acum, încît la un moment dat îmi vine să rîd cu poftă ca de un joc amuzant.
Surprinzător, ea nu dă cîtuși de puțin semne că s-ar plictisi ori că n-ar înțelege, mă ascultă cu atîta încordare pe fața de copil, cu ochii mari în care parcă licăresc luminițe, se vede clar că e sincer emoționată și ochii i se umezesc treptat, două lacrimi îi coboară lin pe obraji, sînt realmente șocat de trăirea vie, intensă, pe care nu țin minte s-o fi remarcat vreodată la elevii mei, dar pe care, iată, am stîrnit-o în sufletul ei plăpînd ca o flăcăruie pîlpîind în bătaia vîntului. Nu voi ști niciodată ce a înțeles ea atunci din toată vorbăria mea savantă și copilărească în același timp dar ceva s-a mișcat, ceva viu și dureros s-a aprins în sufletul ei. Îi șterg cu mișcări blînde lacrimile de pe obraji:
- Ce-i cu tine?…
-Nimic… - și-mi zîmbește, același zîmbet trist care-mi strînge inima. Vorbiți atît de frumos… și interesant… eu n-am să pot vorbi niciodată așa.Cît de inteligent sînteți!Un om mare cum n-am mai cunoscut pînă acum.
Mă simt îngrozitor de penibil, jenat la culme de laudele exagerate ale unei fete prostuțe care mă vede nici mai mult nici mai puțin decit un geniu picat din cer drept in fața ei.
- O, nu , te rog, Laura – protestez eu – sînt un om obișnuit, am citit, poate, ceva mai mult ca alții, mă preocupă mai mult literatura,filosofia, cunoașterea în general, dar nu fac minuni, nu sînt un geniu, Laura.
-Pentru mine sînteți – șoptește ea cu glasul sugrumat de emoție – mă bucur
mult că v-am cunoscut, am să vă țin minte… dar nu mi-ați spus cum vă cheamă…
- Virgil Lemnaru. Dar tu poți să-mi spui, cînd sîntem numai noi doi singuri, Gil. Simplu. Gil și-atît. Da? În stil american – glumesc eu.
-Dar n-am să pot. Cum o să vă zic eu dumneavoastră…?
-Simplu. Altfel nu mai discut cu tine. Sîntem prieteni, da? Bate palma! O.K.? Ce zici?
Ea e nespus de încîntată dar în același timp neîncrezătoare și nehotărîtă,îmi dă timidă mîna ei fierbinte, ușor tremurătoare, mică, se pierde în palma mea de bărbat puternic și sportiv.
-Hai să mîncăm, mi s-a făcut o foame teribilă – zic și mă ridic în picioare ajutînd-o și pe ea să se ridice și parcă nu-mi mai vine să dau drumul mîinii ei firave închisă ca o păsărică tremurîndă în căușul palmei mele, dar treebuie să mă îmbrac. Coborîm apoi în fugă pe panta alunecoasă și înșelătoare de paie proaspete, o trag pe Laura de mînă după mine, ea țipă ușor speriată și observ deodată că sîntem priviți de o mulțime de ochi curioși. Remarc imediat prezența femeilor de la fermă, unele pe la geamuri, altele în ușa bucătăriei, de parcă n-ar avea altă treabă mai bună de făcut decît să urmărească spectacolul aruncării noastre, prinși de mîini, pe derdelușul de paie. Realizez pe dată nefirescul situației, dau iute drumul la mîna fetei și mă prefac intens preocupat să-mi scutur paiele rămase pe pantaloni. Apoi ne îndreptăm tăcuți și vădit stînjeniți spre bucătărie. Femeile de acolo ne privesc tăcute și oarecum mustrător, Laura e imediat luată la rost, eu nu ridic privirile din pămînt, simt că-mi ies flăcări din obrajii înfierbîntați de soare și de acest sentiment penibil de vinovăție care a pus stăpînire pe mine. Sînt servit la masă direct la bucătărie, sînt un privilegiat aici, “oaspetele de onoare” cum s-ar spune, Laura se grăbește să mă servească dar de emoție îi tremură mîinile, varsă puțină supă, răstoarnă bolul cu sare. Motiv să fie din nou admonestată. Eu încerc să moderez situația, o invit la masă alături de mine dar ea refuză cu încăpățînare și stă nemișcată la geam, eu mănînc tăcut și furios în primul rînd pe mine pentru slăbiciunea de a mă simți vinovat fără vină dar mai cu seamă pe femeile bănuitoare, cu fețe încruntate și cu priviri acuzatoare încărcate parcă de dojană. Dar ia stai, domnule – izbucnesc în sinea mea – la urma urmei ce-am făcut!? Absolut nimic. Deci, care-i problema? Ce-i cu insinuările astea tăcute? Ia uite, ce femei intrigante, numai cu femeile să n-ai de-a face! – închei eu în gînd și înghit forțat mîncarea deși mi-a trecut de mult de foame. Sînt foarte hotărît să sfidez comunitatea femeilor pizmașe și să le demonstrez că sint un om liber care face ce vrea și stă de vorbă oricînd cu cine vrea
O invit pe Laura la scăldat la canalul de irigații, loc de baie nu prea grozav, la vreun kilometru de fermă, e ceva de mers prin soare și praf, dar zăpușeala e atît de mare încît o scaldă e cel mai minunat și mai necesar lucru la ora asta. Ea acceptă, redevine brusc zîmbitoare ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat și promite că mă va ajunge din urmă după ce va fi ajutat la spălatul vaselor.
Eu pornesc îngîndurat înainte, absolut convins că sînt urmărit de priviri iscoditoare de pe la toate ferestrele așa cum o vor urmări îndată și pe Laura dar nu-mi pasă, sînt chiar înveselit de toată povestea și fluier o melodie săltăreață îndepărtîndu-mă tot mai mult de fermă, simțindu-mă deodată ușurat și liber ca o vietate sălbatică. Traversez o miriște plină de șoareci de cîmp care fug speriați care-ncotro deși eu le vorbesc frumos ca unor adevărați frați întru libertate. Apuc apoi pe cărarea ce duce spre șoseaua cea mare, de-a lungul canalului de irigație cu pantele lui de beton incinse de soare, numai bune de plajă. Mă dezbrac în grabă și mă arunc zgomotos în apa nu prea curată dar foarte caldă a canalului, nu-mi place mătasea broaștei crescută abundent pe fundul de beton dar încerc să n-o bag în seamă, înot de-a lungul canalului ca într-un veritabil bazin olimpic.
Zăresc silueta Laurei care se apropie. Îi fac semne agitînd mîinile deasupra capului și dau un chiot de apaș care pornește la atac lansîndu-mă într-o cursă de înot furibundă, dornic să-i demonstrez tinerei mele prietene ce atlet desăvîrșit sînt. Ea aruncă la repezeală singurul veșmînt pe care-l poartă zilnic – rochița multicoloră de pînză – și plonjează felin în apa clocită a canalului, înoată o vreme pe sub apă ca o mreană abia văzută apoi tîșnește brusc aproape de mine rîzînd și stropindu-mă, într-un curcubeu cu irizări fantastice de culori, încercăm să ne prindem de mîini dar nu prea reușim să ne menținem deasupra apei, înotăm doar ușor, față în față, rotindu-ne ușor în cerc, așa ca într-un ritual, ca într-un dans nupțial al unor vietăți sălbatice. Am senzația că plutim undeva între pămînt și cer asemeni parașutiștilor lansați perechi dintr-un avion.
-Prindeți-mă! – strigă ea răsucindu-se brusc și înotînd voinicește spre mal.
Încerc s-o prind dar îmi alunecă mereu printre mîini ca un pește mare, lucios. Ieșim apoi pe taluzul de beton, cald și îmbietor, o privesc în toată splendoarea ei, cu trupul șiroind de apă, lucind ca arama veche, cu mărgele de apă sticlind diamantine în lumina soarelui. Observ că și ea se uită insistent la trupul meu atletic, parcă mă soarbe din priviri, eu sînt, evident, nespus de încîntat și cu surîsul pe buze adopt la repezeală cîteva poziții clasice de culturism.
-Ce corp minunat aveți – îngînă ea admirativ.
-“Ai!” – o corectez eu imediat. Ai uitat că sînt Gil și că sîntem prieteni? Spune-mi Gil – accentuez eu cu o undă de asprime în glas și o trag ușor de lobul urechii așa cum aș pedepsi un elev neascultător. Ea pleacă privirile și rectifică jenată:
-Ai un corp atît de frumos, Gil…
-Mulțumesc, Laura…și eu pot spune același lucru despre tine.Ai un trup fascinant, crede-mă, ai fi un top-model de succes.
Deși vizibil jenată de compliment ea se preface că n-a auzit și continuă:
-Știu că de obicei cei care învață mult nu se prea ocupă de corpul lor, cum se face că tu ai practicat atît de mult sport?
-Eu sînt un filosof de tip antic, Laura, știi vechiul adagiu “Mens sana in corpore sano” – “Minte sănătoasă în corp sănătos” – am vrut să devin un bărbat desăvîrșit, să-mi cultiv mintea dar și trupul în același timp. Am practicat mult sport de-a lungul timpului, mai multe genuri, dar cel care m-a format în cea mai mare măsură a fost culturismul.
-Îmi închipui că e foarte greu antrenamentul cu haltere. Nu ți s-a părut niciodată prea greu, chinuitor și neplăcut ca tot ce-i prea greu? Și cu ce folos? Nu ți s-a părut pierdere de timp pentru tine mereu preocupat să citești,să scrii, să meditezi?…Crezi că merită doar pentru a arăta bine?
-Nu-i vorba doar de atît, Laura. Efectul…sau efectele “bodybuilding”-ului ,cum îi zic americanii că de la ei ne vine, sînt mult mai complexe. Te simți mai puternic, mai bărbat, îți dă multă siguranță și încredere în tine, inspiri mai mult respect celor din jur…și în primul rînd îți dă multă forță…
-Dar de ce ai nevoie de atîta forță? La ce-ți poate folosi în lumea de azi?
Felul ei copilăresc de a pune întrebări mă face s-o privesc cu o nesfîrșită duioșie și un val imens de tandrețe îmi inundă inima, Laura e totuși încă un copil, bagă-ți bine în cap chestia asta, Gil, băiatule.
-Un bărbat adevărat e de neconceput fără forță, Laura, e calitatea lui “number one”. Forță fizică dar nu numai. Pentru că să știi un lucru: forța fizică e baza celei psihice, orice ar zice alții. Forța fizică e necesară în cele mai diverse împrejurări de viață, niciodată nu știi momentul cînd ai efectiv nevoie de ea, e bine ca trupul să-ți fie mereu o adevărată “magazie de forță”. Zilnic te poți confrunta cu tot soiul de “sarcini”, să le zic așa, jocuri ocazionale ori tot felul de escaladări, de la etajele clădirilor pînă la coastele munților, apoi tot ce cară omul, bagaje, mobilier, persoane, situații accidentale din care nu poți iesi fără să-ți pui mușchii la lucru, fel de fel de conflicte în circumstanțe în care n-ai altă soluție decît forța fizică și asta pentru că lumea e, din păcate, o veritabilă junglă în care mișună o faună primejdioasă, tot soiul de indivizi dubioși și agresivi și nu știi niciodată cînd ești pus în situația de a-i înfrunta “corp la corp”. Să presupunem că merg cu tine prin București, ne plimbăm într-o seară prin Cișmigiu și ne acostează la un moment dat niște indivizi agresivi…
-Ce poți face tu dacă ei sînt mai mulți? – întreabă ea cu ochi mari, de copil.
-Dacă ești călit fizic și psihic, dacă ești îndeajuns de puternic și curajos, îi înfrunți indiferent de rezultatul confruntării – fac eu pe viteazul. În cele mai multe cazuri dacă ai forță și curaj îi pui pe fugă. Pentru că cel mai adesea astfel de găști sînt alcătuite din indivizi de doi bani care, ca și cîinii, n-au curajul să atace decît în haită. Dacă nu, în cel mai rău caz, ajung la spital unde n-o să-mi fie atit de rău că acolo o să mă vizitezi tu și-o să-mi arăți toată recunoștința ta și-o să fiu fericit.
Laura întoarce spre mine ochii ei mari, plini de admirație mută.Mă întorc și eu spre ea privind-o semeț de sus:
-Și-apoi ce fel de bărbat e acela care nu-și poate duce pe brațe partenera?
Mă las ușor într-un genunchi și-mi strecor încet mîinile pe sub trupul ei de felină subțire, apoi o salt ca pe o pradă ușoară urcînd cu ea taluzul de beton. Ea rîde încîntată și-mi cuprinde gîtul cu brațele, strîns, mimînd teama de a nu cădea din brațele mele. Merg fără efort cu mica mea povară prin miriștea înțesată de cosași și greieri și flori albastre de cicoare.
-Lasă-mă jos că sînt grea – mă roagă ea fără convingere.
-Pot să te duc așa mult și bine. Pot să te duc pînă la Marea Egee…Ce zici? Vrei să de duc pe brațe pînă la Marea Egee? Să găsim acolo o mică insulă ca un paradis terestru în care să trăim fericiți, uitați de lume…
-Ar fi prea frumos… Am vazut cîndva într-un film…doi îndrăgostiți, au ancorat într-o seară cu yachtul lor la tărmul unei astfel de insule…și-apoi s-au iubit toată noaptea, singuri și fericiți…
-Ca-n filme – o întrerup eu din visare, ușor ironic.
-Da…lungește ea cuvîntul fără să ia în seamă ironia, tot visătoare, cu ochii reflectînd cerul dar întorși spre cine știe ce imagini de vis din sufletul ei.
-E vremea să ne întoarcem – îi șoptesc.
-Da… - repetă ea, probabil fără să realizeze prea bine ce-am spus. Aș vrea să fiu cu tine undeva departe…departe…
Mă prefac că n-o aud, am senzația neplăcută că alunecăm ușor pe o pantă într-un fel primejdioasă. O readuc pe taluzul de beton și ne îmbrăcăm în tăcere. Chipul ei a redevenit trist,ca de obicei.
-De ce ești mereu tristă, Laura? Ce suferință ascunzi? Ce te doare?…
-Nu mă doare nimic. Sînt perfect sănătoasă.
Stă o clipă pe gînduri, nemișcată. Apoi oftează:
-Poate mă doare totuși ceva…
Îi cuprind în palme umerii rotunzi:
-Ce, Laura? Ce? – întreb, conștient de stupiditatea întrebării.
-Nu știu – îmi răspunde ridicînd din umeri.
-Ce pot să fac pentru tine, Laura?
-Nu trebuie să faci nimic special. E de-ajuns să fii cu mine și mi-e bine, mi-e foarte bine…
Încearcă să surîdă dar surîsul ei trist nu mă convinge cîtuși de puțin. Discul imens al soarelui scapătă spre apus, greierii își întețesc cîntecul, o ciocîrlie a zvîcnit din miriște și s-a avîntat ca o săgeată spre înalt și parcă ne privește de sus ciripindu-ne cine știe ce pe limba ei, secrete ale vieții numai de ea știute.
Ne întoarcem la fermă tăcuți, fiecare cu gîndurile lui. La intrarea în incintă ne iau în primire, de peste tot, aceiași ochi cu priviri pline de subînțelesuri…


*

Ferma prinde viață odată cu înserarea cînd se întorc utilajele și oamenii de la cîmp așa cum se întoarce, victorioasă, o armată de pe front, vuind de zgomotul motoarelor și strigătele oamenilor. În frunte, ca un veritabil comandant de oști, Geo, în mașina lui de teren, veche, parcă din vremea războiului. Negru de soare și colb, lucind de transpirație dar neobosit și dinamic se îndreaptă spre mine și-mi cuprinde umerii cu mîinile lui mari ca unui copil cînd vrei să-l împaci, cu un sentiment de vinovăție că nu-mi poate ține prea multă companie lăsîndu-mă mai tot timpul singur deși mie-mi convine de minune situația, eu nefiind dintre aceia care se omoară să aibă mereu în jurul lor mulți oameni și multă vorbă.
-Ce-ai mai făcut azi, Gil, băiatule? Cum stai cu detașamentul de femei la care te-am investit comandant? E bine în spatele frontului, nu? Șef peste femei, ce funcție mai bună vrei? – și rîde bătîndu-mă prietenește pe umăr și-mi cere apoi scuze că e nevoit să-și vadă mai departe de treburile lui, să se spele de sudoare și praf, să ia legătura cu cele de la birouri, chestiuni cu rapoarte de producție, evidențe contabile și altele.
-Ne vedem la mine în birou la o bere rece peste vreo jumătate de oră, da? Te aștept! – și-mi face cu degetul semn că nu admite vreo obiecție.
Geo pleacă hotărît, cu mersul lui legănat, marinăresc iar eu, ca să nu mai fiu ținta privirilor deja iritante ale femeilor care mă iscodesc parcă neobosit de peste tot, intru în biroul lui Geo și prefer să mă plictisesc acolo o jumătate de oră privind de la geam înserarea și fredonînd melodii improvizate. Apare într-un tîrziu Geo, furtunos ca de obicei, mă bate iar pe umăr în felul lui și-mi face complice cu ochiul:
-Ce-mi faci, Gil, băiatule? Umblă vestea prin fermă că ești corupător de minore. Ce naiba, Gil, sînt aici femei de toate calibrele, femei în toată puterea cuvîntului și tu-ți petreci vremea cu o mîță de nici șaișpe ani.
Geo mă dojenește cu un aer șugubăț, semn că nici el nu ia în serios morala pe care mi-o administrează.
-Cine ți-a zis așa ceva, Geo? – răbufnesc eu indignat și oarecum rușinat în același timp, nu pot să-mi reprim un sentiment de jenă față de prietenul meu care m-a considerat întotdeauna bărbat serios și de toată încrederea.
-Lena de la contabilitate…și altele – îmi spune el oarecum nepăsător cotrobăind prin frigider după două sticle de bere.
-Geo, să-ți explic!…Uite cum stă treaba!… - încerc eu să mă disculp simțindu-mi obrajii în flăcări. Femeile astea care mă bîrfesc au un clenci împotriva mea.
-Lasă, măi Gilache, doar n-o să le luăm noi în seamă, sîntem bărbați, ce naiba, ia o gură de bere rece! – și-mi întinde sticla aburită scoasă de la frigider.
-Nu, Geo, vreau să fii lămurit…
-Ia mai dă-le, măi în… Na, că era să zic o prostie. Înțeleg că tipele mor de ciudă că nu le dai importanță…adică, ce zic eu importanță, nu le dai ce așteaptă ele de la tine…
-Asta-i problema, Geo! – mă bucur eu că amicul meu mă înțelege perfect – nu-mi place ceva la femeile astea. Le simt acrite și meschine, ceva mă ține la distanță de ele. Dar să știi că în legătură cu fata, cu Laura, nu-i nimic, absolut nimic. E un copil necăjit, Geo, o ființă tristă și însingurată care are nevoie de cineva, un suflet cald și apropiat…
-Te-nțeleg, măi, tu ești filosof, poet și psiholog, mă rog, tu lucrezi cu sufletul, dar există riscuri în toată povestea asta, ți-o spun ca amic, riscuri de care cred ca ești și tu pe deplin conștient. Nu atît bîrfele ăstora, dă-le-n… Na că iar era să zic o prostie! Dar lucrurile se pot complica pentru amîndoi, și tu și ea puteți să intrați, fără să vă dați seama, într-o chestie… cum să zic…delicată. Ea e în stare să facă o pasiune mortală dacă îi dai apă la moară, așa cu e ea amărîtă și dornică de afecțiune, avînd tot timpul în preajmă bărbatul fatal care ești tu, s-ar putea să te trezești pe nesimțite băgat într-o poveste din care n-ai să știi cum să mai ieși.
Geo îmi spune, în stilul direct care-l caracterizează, ceea ce și eu simțeam de cîteva ceasuri bune dar nu voiam să-mi spun nici mie însumi.
-Ai perfectă dreptate, Geo – mă arăt eu înțelegător – voi fi foarte atent ca lucrurile să nu intre pe un făgaș anormal.
-Hai că ești caraghios! – îmi taie el elanul – ce naiba , Gil, ți-am cerut eu angajamente ca la partid? Hai, gata, să lăsăm naibii povestea asta, bea că se încălzește berea!
Ciocnim sticlele reci, încărcate de mărgele de apă, și bem apoi amîndoi cu o sete grozavă, sporită de căldura toridă de peste zi.


*

Cîteva zile o evit pe Laura în mod sistematic. Nu mai mănînc la bucătărie ci în sala de mese împreună cu toată lumea iar peste zi fac plimbări de unul singur, cît mai lungi cu putință, umblu ore în șir pe cîmp cu gîndurile într-o desăvîrșită dezordine.
Azi n-am ieșit însă deloc din camera mea, am citit și am ascultat muzică pînă spre seară încercînd să-mi domolesc vîrtejul amețitor al gîndurilor fără să reușesc însă mare lucru. Am o stare de neliniște și agitație, nu mai rezist tensiunii interioare, închis aici între patru pereți, sînt hotărît să fac o plimbare mai lungă și să-mi limpezesc gîndurile confuze ce mă asaltează. Îmi părăsesc în grabă camera, pășesc hotărît spre grilajul de fier al porții privind cu încordare doar înainte, bănuind că sînt pîndit de ochi curioși din spatele celorlalte ferestre, traversez miriștea uscată și pășesc apoi agale pe poteca bătătorită ce însoțește o vreme canalul de irigație și ajunge, după mai bine de un kilometru la șoseaua cea mare care asigură legătura cu lumea. Soarele e spre asfințit, un disc imens și roșu, un ecran luminos la care deja pot privi cu ochii larg deschiși și mi se pare straniu, parcă sînt pe o altă planetă cu un soare atît de mare și de roșu.
Merg drept spre soarele gata să apună, atingînd deja linia orizontului, și-mi reverberează în minte versurile lui Blaga: “Purtăm fără lacrimi/O boală în strune/Și mergem de-a pururi/Spre Soare-Apune…/” Recitînd versurile cu glas tînguitor îmi simt inima grea de tragedia Omului, a mea, a tuturor oamenilor care în ciuda speranțelor ce-i animă și a visurilor ce și le fac se-ndreaptă de-a pururi spre asfințit. Ochii încep să-mi înoate în lacrimi, în parte de la lumina uriașă din fața mea, în bună măsură de la sfînta autocompătimire care m-a cuprins deodată.
De cîteva zile încerc să mă aduc în fața propriei judecăți, să mă anchetez aspru și exigent, nemilos și imparțial, așa cum făceam de obicei, “super-ego”-ul meu să taie în carne vie dacă e cazul și să decidă: sînt sau nu sînt vinovat cu ceva în “cazul Laura”? În care practic nu s-a întîmplat nimic “material”. Dar “moral”? Au sau nu au dreptate persoanele care simt eu că mă judecă aspru din priviri chiar dacă nimeni n-are curajul să-mi spună ceva în față?
Sentimentul meu față de Laura – că neîndoielnic un anume sentiment a crescut pe nesimțite în sufletul meu ca o sămînță minusculă ce s-a făcut plantă și-mi perforează tot mai tare cu rădăcinile ei în creștere inima – acest sentiment,deci, e curat sau nu? E milă pur și simplu? E duioșie părintească sau de frate mai mare? E dragoste platonică fără nimic erotic în ea? Sau e erotism pur si simplu, adică o doresc așa cum orice bărbat normal dorește o femeie tînără și atrăgătoare? Sau e din toate acestea cîte ceva? Doar Dumnezeu mai poate ști ceva cu siguranță căci în mintea mea domnește o confuzie desăvîrșită. Neputința de a-mi lămuri sentimentele mă strînge de gît si-mi vine să plîng asemeni unui copil aflat în dificultate și pe care nimeni din jur nu-l ajută să înțeleagă ce se petrece și astfel să poată lua o hotărîre înțeleaptă.
Mă așez turcește în iarba uscată și prăfuită, cu ochii înfipți cu încăpățînare în roșul de metal topit al soarelui scufundat pe jumătate dincolode linia întunecată a orizontului. Închid ochii și sub pleoapele roșii încerc să recompun imaginea Laurei dar nu numai înfățișarea ei exterioară ci ființa ei întreagă așa cum am perceput-o eu cu simțul meu intern, mă concentrez asupra acestei imagini încercînd să-mi mențin rațiunea rece și calmă și să-mi examinez cu maximă luciditate sentimentele față de această ființă. Fără-ndoială mila, care mă însoțeste mereu în viață, o milă generală față de tot și toate, există și acum pentru copilul trist și năpăstuit de soartă. Simt, apoi, o undă de tandrețe, o duioșie caldă ce-mi învăluie inima așa cum simți față de orice alcătuire pură a naturii, o veveriță, o vrăbiuță sau orice altă vietate aflată dincolo de răutate sau perversitate. E fascinația mea în fața purității și ingenuității care mă atrage cu o forță magnetică, hipnotică aș putea spune. Realizez apoi cu multă claritate atracția puternică pe care o exercită asupra mea feminitatea care se degajă amețitor din toată ființa ei. Ea e, înainte de orice altceva, un monument de feminitate nealterată de nimic dur, agresiv, vulgar sau frivol.
Pînă aici rezultatele examenului la care mă supun mă încîntă, totul pare a fi curat și înălțător, nimic anormal, nimic de care să-mi fie rușine. Îmi umplu pieptul cu aerul proaspăt al înserării și privesc spre cer cu mîndrie. Dar pasul următor mă sperie, simt pulsația crescută a sîngelui în tîmple și o tensiune pe creier: O doresc fizic? Sînt obsedat de gîndul de a o poseda pur și simplu? Lucrează undeva în subconștientul meu instinctul ancestral al masculului, țelul profund al oricărui mascul din lumea aceasta, acela de a poseda femela seducătoare? Simt descărcări electrice de înaltă tensiune prin toată ființa mea de bărbat cu sîngele aprins de tinerețe, de vară, de viață, de doruri și dorinți mai limpezi ori mai difuze. Se pare că da. Nu “se pare”. În mod sigur o doresc cu toata ființa mea, să fie a mea, nu mai încape nici o îndoială, nu sînt mai bun, mai moral, mai dezinteresat decît oricare alt bărbat din lumea asta. Nu sînt nimic mai mult decît un bărbat.Mă simt cutremurat de jenă în fața soarelui gata să apună. Iată că filosofia nu m-a ridicat mai presus decît alții….
Mă ridic brusc în picioare și încep să alerg parcă disperat că soarele se scufundă tot mai mult dincolo de orizont, se mai vede abia o dungă roșie, parcă aș vrea să-l mai prind din urmă. Sudoarea îmi curge în ochi, pe față, pe trupul înfierbîntat. Asta ești, nu ești mai mult decît un bărbat obișnuit…și Laura vede în tine un supraom, un cineva mai presus decît ceilalți. Recunoaște…recunoaște că te-a măgulit fascinația pe care o exerciți asupra unui copil inocent…în ciuda protestului tău că nu ești ceea ce ea spune că ești…în sinea ta ai fost măgulit, orgoliul tău masculin s-a umflat ca un balon de hidrogen gata să-și ia zborul…
Soarele a asfințit cu totul, se lasă înserarea, pămîntul emană în valuri tremurătoare căldura acumulată peste zi. Cu pași rari și nesiguri mă întorc la ferma cu luminile aprinse asemeni unui vapor navigînd pe marea de pămînt a Bărăganului…


*

Bate de miezul nopții la micul aparat de radio de pe noptieră, cu beculețul lui mic și misterios ca ochiul magic al unei ființe nocturne, dar de somn nici nu poate fi vorba. Stau întins pe pat, cu trupul încordat și țeapăn, cuprins doar de o usoară vibrație datorată încordării prelungite a mușchilor, cu ochii pironiți în tavanul de un alb lăptos în ciuda întunericului. Simt nevoia imperioasă să umblu, mișcarea mă va destinde, îmi va reda echilibrul meu obișnuit. Ies pe holul întunecat, bîjbîind pe scări, apoi pe aleea ce duce spre șira cea mare de paie, locul meu de plajă obișnuit din timpul zilei. Noaptea e minunată, pe cerul întunecat stelele par a fi mii de diamante montate pe un fundal de catifea. Cu ochii la stele, pașii mă poartă singuri spre șira de paie pe care mă cațăr gîfîind de o oboseală inexplicabilă, stau apoi în picioare pe vîrful clăii imense și încerc niște exerciții de respirație yoga pentru relaxare așa cum am învățat cîndva dintr-o carte pe vremea studenției.
Aud foșnet de paie în spatele meu și mă întorc puțin speriat. E Laura, silueta ei pare mai înaltă în întunericul nopții, într-un tricou alb, lung pînă spre genunchi, cu picioarele goale iar la gît înnodat lejer un batic de mătase de un roșu atît de aprins încît se distinge clar in ciuda întunericului.
-Ce faci aici la ora asta? – o întreb surprins și puțin nervos.
-Același lucru aș vrea să te întreb și eu –îmi răspunde ea cu o voce caldă și ușor tremurătoare.
-Nu pot să dorm și am ieșit puțin. Tu?
-Și eu la fel.
Rămînem o vreme tăcuți, față în față.
-Nu ne-am mai văzut de cîteva zile bune – încearcă ea să înnoade discuția.
-Nu – răspund eu scurt, nehotărît dacă să continuu discuția sau s-o las baltă, să-i urez noapte bună și să mă închid iarăși în camera mea. Nici acum nu ne vedem prea bine – încerc eu s-o dau pe glumă.
Ea rîde ușor. Mă destind brusc și toate sentimentele reprimate cu atîta îndîrjire în ultimele zile dau iarăși năvală în inima mea încrîncenată.
-Vino mai aproape – o invit, cu căldură în glas.
Ea se apropie, cu ochii mari și triști țintă la mine. Mă mîngîie delicat, cu degetele ei fine, pe obraz:
-Nu te-ai mai bărbierit în ultimele zile. Tu care erai mereu proaspăt bărbierit și dat din belșug cu “after shave”, îmi plăcea atît de mult mirosul pe care-l degaja obrazul tău proaspăt ras. Chiar voiam să te întreb ce fel de “after shave” folosești…
-Ce importanță are pentru tine denumirea?
-Așa…să-mi cumpăr și eu…
-Tu?! Doar nu te bărbierești, doamne ferește…
-A, nu… - rîde ea – să-i simt doar mirosul și să-mi aducă aminte de tine, cînd simt acel miros să am impresia că sînt chiar lîngă tine.
-Ai dreptate, Laura – încep eu pe un ton profesoral – mirosul e foarte important pentru noi, mai ales pentru anumiți oameni. Se pare ca ne asemănăm în privința asta. Și pe mine mirosul specific legat de o anumită persoană mă face s-o simt mereu în preajmă chiar dacă ea nu mai e de mult lîngă mine. Uite, spre exemplu, un obiect vestimentar, baticul tău să zicem – și-i desfac ușor eșarfa roșie de la gît – nu e un obiect oarecare. Întotdeauna mi-au plăcut baticurile, fie de mătase, fie de nylon, pe care le-am considerat deosebit de feminine și senzuale. Ele înmagazinează în textura lor, pentru totdeauna, aroma celei care le-a purtat.
Îmi apropii eșarfa Laurei de buze, inspir adînc în nări aroma de femeie tînără ce se degajă din țesătura lui fină și lucioasă și un val de apă îmi inundă cerul gurii ca și cum aș adulmeca un fruct exotic deosebit de parfumat, zemos și dulce. Sînt ușor amețit, mi-e teamă de slăbiciunea ce pune deodată stăpînire pe mine și-i leg iarăși baticul în jurul gîtului ca o mamă grijulie fularul la gîtul copilului ei să nu răcească. Și nu rezist tentației de a o săruta pe frunte tot așa cum mamele iubitoare sărută fruntea copiilor lor. Fruntea ei e ușor transpirată, de căldura nopții ori de emoția momentului. Apoi mi-apropii buzele de părul ei care degajă aceeași aromă îmbătătoare, sînt iarăși ușor amețit, parcă se rotește lumea cu mine, cobor apoi cu buzele pe tîmple, pe obrazul de piersică, pe buzele ei…Primul sărut adevărat. Bucurie și spaimă în același timp. Cutremurare a întregii ființe…apoi crispare ca în fața judecății de apoi. Dar faptul e deja împlinit, orice judecată e de prisos acum, orice regret e deja prea tîrziu. Fie ce-o fi – sună o voce în adîncul meu – mă las în voia vieții înseși și am brusc ceva ca o iluminare, ca o revelație: nimeni nu știe ce e bine și ce nu în derularea cursului unic al vieții noastre, viața însăși ne mînă după legile ei neștiute, cursul ei fatal e singurul adevăr, Adevărul…
Ne îmbrățișăm strîns, dureros de strîns, îi mîngîi îndelung chipul, gîtul, părul, spatele, o sărut dezlănțuit pe chip, pe păr, pe gît, pe lobii urechilor, pe umerii de pe care tricoul lung și larg a căzut pînă spre șolduri, descopăr sînii rămași dezgoliți ca doi pui golași și tremurători, sorb cu buzele aerul parfumat din jurul lor cum aș sorbi o cupă de nectar amețitor de dulce, ne lăsăm apoi în genunchi ca în fața unui altar, pe buzele noastre șoapte și săruturi se împletesc într-un vîrtej fierbinte ca delirul unor bolnavi cuprinși de febră. Îmi înlănțuie gîtul cu brațele ei subțiri dar incredibil de puternice și-i simt răsuflarea fierbinte pe gît, în urechi, la ceafă, mă înfior și mă cutremur din creștet pînă-n tălpi ca sub descărcări electrice de înaltă tensiune. Îngenuncheată, îmi eliberează gîtul și cu mișcări unduitoare de liană își scoate peste cap tricoul alb și rămîne goală asemeni unei statuete de Tanagra. Fac și eu aceleași gesturi, mă eliberez de tricou și de restul, mă aplec apoi și-i sărut coapsele strînse, cu mușchii încordați dar elastici, îi apuc apoi cu ambele mîini gamba fină cum aș ridica spre buze un potir de cristal, sărutul meu alunecă de-a lungul gambei, spre glezne, spre degetele fine ale piciorului gol… și mireasma crudă, de iarbă strivită, mă amețește iar ca o băutură tare…Sînt îmbătat de întreaga ei ființă în asemenea măsură încît cred că de-acum nimeni și nimic nu m-ar mai putea opri să merg pînă la capăt. Ea îmi ghicește intenția din căutarea mea febrilă, reușesc să-mi strecor cu destulă greutate mîinile înfrigurate printre coapsele ei strînse și mă joc cu sexul ei fierbinte și umed ca un pui abia nascut ascuns în culcușul lui, încerc fără rezultat să-i desfac coapsele rigide, ea e tot crispată, are ochii măriți de teamă și mă respinge cu destulă forță în mîinile ei mici:
-Iartă-mă… nu te supăra… te iubesc…dar mi-e teamă…
-Nu-ți fie teamă…și eu te iubesc…nu ți-aș face nici cel mai mic rău…dar vreau să ne iubim cu adevărat, total…vreau să fim fericiți împreună, aici și acum, să formăm o singură ființă, să nu uităm niciodată noaptea asta…
Nu știu dacă-mi ascultă vorbele precipitate, pare absentă, preocupată de altceva, bănuiesc că acum în mintea ei se dă o luptă cumplită, apoi o simt relaxîndu-se din tot trupul, oftează prelung și mă sărută cu putere:
-Sînt a ta… vreau să fii al meu cu adevărat. Ești primul și singurul bărbat pe care-l iubesc și vreau să-ți dăruiesc… să mă dăruiesc…
Îi acopăr gura cu un sărut pentru că nu-mi doresc vorbe mari în asemenea momente. Ea mă înlănțuie cu brațele și cu picioarele în același timp ca într-un clește și o posed apoi grijuliu ca atunci cînd umbli cu un obiect nespus de fragil, dominat de teama de a nu-i strica frumusețea, sînt nespus de mîndru și recunoscător că Laura îmi oferă acum și fără rezerve ca dar suprem virginitatea ei dar constat cu oarecare dezamăgire că nu simt plăcerea imensă la care mă așteptam…poate din pricina încordării mele nervoase… ori a unui sentiment de vinovăție de care nu pot să scap, am sentimentul că fur ceva ce nu-mi era destinat mie, eu fiind doar profitorul de moment al acestui dar dumnezeiesc…
Ne lăsăm apoi destinși pe spate, umăr lîngă umăr, cu fețele spre cerul înstelat… Ea simte în mine o ușoară undă de iritare și insatisfacție:
-Iartă-mă dacă n-am fost așa cum ți-ai fi dorit tu.
O mîngîi pe obraz și o sărut lung:
-Tu ești un înger. Nu sînt un tip religios din cale-afară dar admit că există îngeri și unul dintre ei ești tu. Mă simt vinovat față de tine, asta e tot.
-Să nu mai spui asta niciodată. N-ai nici un fel de vină. Te iubesc și sînt în stare să fac orice pentru tine. Vreau să-ți dăruiesc tot ce pot eu dărui. Fii liniștit. Nu-mi pot imagina pe altcineva în locul tău, nici acum nici mai tîrziu. Poate nu știu eu încă să dăruiesc iubire dar voi învăța, cu siguranță.
-Laura, tu ești cel mai minunat dar pe care l-am primit vreodată – încerc eu să-mi arăt recunoștința nemărginită, dar ea nu pare impresionată de cuvintele mele. Se întoarce spre mine și se sprijină cu mîinile ei mici pe pieptul meu masiv:
-Altceva vreau eu să te întreb. De ce m-ai evitat în ultimele zile?
Nu scot nici un cuvînt. Nu știu ce i-aș putea răspunde.
-Am auzit și eu bîrfele femeilor de pe-aici – continuă ea – mie nu-mi pasă deloc de ele dar am impresia că ție da.
Continuu să tac cu încăpățînare.
-Spune, ți-e teamă de ele? Sau ți-e teamă de mine. Crezi că vreau să te încurc, crezi că mă voi lega de tine și-ți voi complica viața. Fii liniștit. N-am să-ți cer niciodată nimic, numai ce-mi vei da tu. Dacă vrei pot să mă retrag, să stau deoparte, să te iubesc doar gîndindu-mă la tine. Nu vreau să ai neplăceri din cauza mea. Sau să te plictisesc, să mă simți ca pe o povară.
Face o mică pauză cu ochii ațintiți în ochii mei. Eu sînt împietrit. Ca sub hipnoză. Abia mai respir.
-Gil, eu știu că sînt o fată simplă, poate mă crezi un pic prostuță, așa e, n-am pretenții. Tu ai viața ta specială, gîndurile și preocupările tale înalte. Dacă vrei, chiar și acum, să rămîi singur cu gîndurile tale…știu că-ți place mult să meditezi de unul singur…eu pot să mă retrag, pot să plec chiar acum – și întinde mîna să-și caute tricoul.
-Nu. Stai – o opresc eu și-o apuc de umeri privind-o la rîndul meu în ochi. Niciodată nu m-am simțit mai bine cu o femeie decît acum cu tine. Simt o fericire cum n-am mai simțit pînă acum cu nimeni.
Sună puțin fals, puțin exagerat ceea ce spun dar ea tresare încîntată:
-Adevărat, Gil? – și se strînge iar, mai tare, lîngă mine.
-Nimic mai adevărat – întăresc eu și-o strîng în brațe, cu putere, ca pe comoara cea mai de preț.
-Ce frumoase sînt stelele! – se minunează ea, brusc înseninată, uitînd parcă de toată tristețea de dinainte. Gil, ce sînt stelele?
Întrebarea copilărească mă lovește drept în inimă și mă face s-o protejez și mai tare cu brațele, îmi vine să-i sorb ființa ca o mică văpaie pîlpîitoare în bătaia vîntului. De duioșie mi se pune un nod în gît gata parcă să mă sufoce. Cu vocea gîtuită de emoție încep să-i înșir o poveste despre nașterea Universului și a stelelor, despre viața unei stele, despre galaxii și metagalaxii…Nu știu cît înțelege ea din micul meu curs de astronomie dar simt că e extrem de atentă și încordată, vibrînd parcă, toată, de emoția unei viziuni teribile.
-Stelele care se văd sînt doar cîteva, Laura, doar un grup infim din mulțimea lor infinită. Ca să le studieze mai îndeaproape astronomii le-au numit în fel și chip, unele au fost botezate cu nume frumoase de fete, altele doar cu denumiri simbolice alcătuite din diferite cifre și litere. Și le-au grupat în constelații după forma ce o descriu pe cer…
Și încep să-i arăt și să-i denumesc pe rînd stelele mari, ușor de identificat, și principalele constelații pe care mi le amintesc de pe o hartă a cerului pe care o am la liceul meu pe un perete al cabinetului de geografie și pe care o priveam adesea în pauze. Iată ce noroc pe mine că am o memorie bună și mi-au rămas în minte atîtea repere de pe cer. Laura e pur și simplu copleșită de mulțimea cunoștințelor mele, se întoarce iar spre mine și mi se așează pe piept sprijinită în coate și, cu căpșorul în palme, mă privește adînc în ochi cu ochii ei strălucind ca stelele nopții. Are lacrimi adevărate, de emoție:
-Gil…
-Da…
-Ce multe știi tu…știi atît de multe lucruri. Cît sînt de mîndră că sînt acum cu tine și ești al meu. Tu știi totul despre lumea asta. Cred că nu e nimic pe lume să nu știi. Tu cunoști toate tainele universului, cunoști toate stelele de parcă le-ai fi vizitat cîndva, parcă ai umblat prin ceruri asemeni lui Dumnezeu…
-O, nu, Laura nu, te rog… - protestez eu, jenat de elogiul exagerat al fetei – ți-am mai spus că nu sînt chiar așa cum mă vezi tu în imaginația ta de fată îndrăgostită și… - era să zic “naivă” dar m-am oprit la timp. Laura nici nu-mi ia în seamă cuvintele de protest.
-Cred că știi totul și despre Dumnezeu… – continuă ea pe același ton admirativ. Cum e Dumnezeu, Gil?
În sfîrșit mă simt prins cu lecția neînvățată de către școlărița mea iscoditoare. Paradoxal dar într-un fel îmi pare chiar bine că o voi dezamăgi puțin:
-Nu prea știu ce să-ți spun, Laura. Nu sînt prea tare la teologie, n-am fost niciodată prea preocupat de religie, sînt ceea ce se cheamă un “liber-cugetător”.
Laura e vădit surprinsă și face ochii mari:
-Nu se poate,Gil, tu nu crezi în Dumnezeu? Cum e posibil? Un om atît de deștept ca tine…
-A, nu, Laura, n-o lua chiar așa.N-am spus nici o clipă că nu cred într-o forță inteligentă supremă care structurează și activează totul în Univers, un fel de Ființă Absolută dincolo de tot și de toate. Dar nu mă pot încumeta sa spun ceva concret despre ea. Ea e dincolo de rațiunea limitată a omului, nimeni dintre oameni nu poate pretinde că știe cu adevărat ce este și cum este ceea ce este dincolo de orice formă accesibilă intelectului omenesc. Oricit s-ar lăuda unii că-l cunosc pe Dumnezeu și chiar fac pe atotștiutorii și-l descriu în fel și chip…sînt destui dintre aceștia, filosofi sau oameni de rînd de toate categoriile, din toate timpurile și din toate civilizațiile…Din această așa-zisă cunoaștere s-au născut cărțile așa-zise sfinte...
Șî încep iar un mic discurs, improvizat, de filosofie pe tema divinității, cu idei din Platon, Plotin, Părinții Bisericii, Sfîntul Augustin și Toma din Aquino, Dionisie Pseudoareopagitul, Spinoza, filosofia indiană și cîte îmi mai vin în minte, idei pe care nici eu nu le înțeleg întotdeauna pe de-a-ntregul.
-Deci…așa – conchide Laura care a ascultat iarăși cu multă atenție și o răbdare de înger.
Mă gîndesc ce-o fi vrut să spună, ce-o fi înțeles din tot discursul meu, ce-o fi în mintea ei acum.
-Deci problema lui Dumnezeu – continuă ea privind parcă în gol – nu-i nici pe departe atît de simplă cum cred oamenii și cum ne-o prezintă preoții.
-Așa e, Laura, ai înțeles perfect, misterul e mult mai adînc.
-Dar… totuși,Gil… – Laura se frămîntă, se pare că o idee nu-i dă pace – cum o fi totuși Dumnezeu? Că Biblia spune că l-a făcut pe om după chipul și asemănarea lui. Atunci Dumnezeu ar trebui să fie ca un om doar că infinit mai mare, mai puternic, locuind undeva în Univers, undeva prin spațiul cosmic.
Îmi vine să rîd, logica ei ,deși copilărească, pare perfectă.
-Se poate, Laura, să fie cum zici tu – admit eu simplu pentru că n-ar avea nici un rost să contrazic un copil atît de nostim.
-Dar atunci Dumnezeu simte cum simțim noi? – nu se lasa ea.
-Poate că da… – răspund și eu evaziv.
-Dar atunci cum stă într-un univers înghețat? Nu i-o fi frig în spațiul cosmic? Unde trebuie că-i un frig absolut, așa cum am învățat la școală.
Asta-i prea de tot. Ideea unui Dumnezeu cuprins de frigul cosmic îmi stîrnește lacrimile, cu ochii încețoșați îi privesc chipul minunat sub lumina stelelor și apoi i-l acopăr cu săruturi fierbinți:
-Laura, Laura…puiule mic…
Nu mai rezist, după atîta emoție simt că inima-mi va ceda în curînd răpusă de dragoste. Cocoșii cîntă de ora patru dimineața, spre răsărit cerul s-a făcut albăstriu, mijesc zorile…


*


Nopțile pe șira de paie devin un fel de ritual sfînt pe care-l aștept mereu cu înfrigurare așa cum proaspătul convertit la o nouă religie așteaptă în templu clipa de taină a sfintei împărtășanii. Îmbrățișările fierbinți sînt urmate de jocuri copilărești, de vorbe spuse doar ca să ne răsfățăm unul pe altul. Tristetea pe care i-am cunoscut-o la început a dispărut acum ca prin farmec, e cuprinsă de o voioșie febrilă, nefirească, parcă puțin exagerată și grăbită ca și cum s-ar teme tot timpul că vraja s-ar putea spulbera ca un vis în orice clipă. Toată ființa ei e cuprinsă de un fel de vibrație, de un fel de tremur ca al unei vrăbiuțe prinse în palmă. Se ține uneori de șotii cum n-aș fi crezut vreodată, e parcă aceeași și totuși alta decît cea pe care am cunoscut-o în primele zile, tăcută și închisă în ea ca într-o carapace.
Acum stăm amîndoi alături, în picioare pe șira de paie și scrutăm orizontul unde, prin întunericul nopții, se distinge liziera întunecată a unei păduri.
-Oare cum o fi în pădure la ora asta,Gil? – întreabă Laura strîngînd din umeri ca și cum ar fi cuprins-o deodată frigul. Ce-ar fi să mergem pînă acolo – îmi propune ea, aparent serioasă.
-Perfect de acord – mă arăt eu hotărît să plecăm și o apuc energic de mînă trăgînd-o după mine. Hai!
-Doamne,Gil! – șoptește ea speriată și-și smulge iute mîna din strînsoarea mea – mi se face pielea de găină numai cînd mă gîndesc! Cred că aș înnebuni noaptea într-o pădure întunecoasă și plină de duhuri rele.
Se cuibărește la pieptul meu și-i simt iar căldura și vibrația ei de mică vietate speriată.
-Mă simt atît de bine cu tine. Lîngă tine nu mă mai tem de nimic. Nu mai simt nici o durere în suflet, nici o apăsare, îm simt sufletul ușor ca un fulg. Mă simt atît de ușoară încît cred că pot să zbor! Crezi că pot să zbor, Gil? – mă întreabă cu glas de copil răsfățat și se apropie de marginea șirei de paie cu pași ușori și brațele larg desfăcute asemenea unor aripi gata de zbor. Se clatină ca și cum ar plana în aer și am impresia fulgerătoare că în următorul moment va cădea în gol, o apuc iute cu ambele mîini de mijlocul subțire și o trag energic spre mine. Dar ea se întoarce rîzînd înveselită, îmi încolăcește gîtul cu brațele, mă mușcă ușor de nas și cîntă asemeni copiilor poznași încîntați de isprava lor:
-Te-am păcălit!…Te-am păcălit!…Așa-i că te-ai speriat foarte tare că o să cad și o să mor? Așa-i că ți-e frică pentru mine? Așa-i că ții mult la mine, Gil?
-Þin foarte mult la tine, mi-ești cea mai dragă ființă din tot universul – declar eu dar nu știu de ce am din nou senzația neplăcută, la fel ca și altădată, că sună puțin fals și exagerat ceea ce spun, că mă arunc imprudent și cu bună știință într-o capcană aici în această fundătură de lume unde eu nu sînt decît un trecător spre mai departe, un pasager de cîteva clipe după care mă așteaptă alte căi miraculoase de străbătut, alte țeluri de atins, că Laura nu poate fi nici pe departe Marea Dragoste, Femeia Supremă la care visează orice bărbat cu pretenții la începutul vieții lui. Ea nu poate fi “femeia vieții mele” care, evident, trebuie să fie la superlativ în toate privințele și care mă așteaptă probabil undeva în viitorul meu luminos la care visez adesea cu ochii deschiși…
…Și parcă dintr-o dată am revelația că sînt tot mai mult prins într-o plasă de păianjen în care legănarea e dulce dar voi sfîrși prin a deveni captiv pentru totdeauna și viața se va închide pentru mine fără a mai putea porni vreodată pe drumul necunoscutului plin de chemări tainice, spre țelurile și idealurile pe care le port în mine de atîția ani, spre o viață plină de strălucire și împliniri mărețe alături de “femeia ideală” deși încă habar n-am cum ar trebui să fie și să arate acea femeie “desăvîrșită”. Parcă mă trezesc brusc dintr-o amețeală prelungită, devin perfect lucid și conștient de situația nefirească și primejdioasă în care alunec pe zi ce trece și-mi răsună vii în minte cuvintele lui Geo:”S-ar putea să te trezești băgat pe nesimțite într-o poveste din care n-ai să știi cum să mai ieși”. Avertismentul lui Geo sună azi ca o sentință capitală. Cîtă dreptate avea Geo. Și i-am promis că voi fi atent și voi avea grijă ca lucrurile să nu evolueze într-o direcție nefirească.
-La ce te gîndești, Gil?
-La tine…
-A, nu, să nu mă minți, erai cu gîndul departe de mine.
-Ba nu, chiar la tine mă gîndeam – încerc eu să protestez și-i mîngîi iar obrazul de piersică crudă, palid în lumina stelelor.
-Iubește-mă, Gil – șoptește ea cu o undă de teamă în glas – vreau să facem iar dragoste și să-ți treacă starea asta, nu vreau să te simt îndepărtîndu-te de mine.
O iubesc îndelung, cu un fel de disperare mută, cu gîtul sugrumat de durere pentru sacrificiul care va urma inevitabil, la care m-am decis deja chiar pentru a doua zi. Cu cît mai repede cu atît mai bine, ca o operație chirurgicală, dureroasă dar necesară. Ea mi se dăruie cu ochii închiși, concentrată și liniștită în același timp, neștiutoare de ceea ce va urma să se întîmple chiar a doua zi, cu un surîs împăcat pe chipul destins, ca la copiii ce visează frumos în somn, cu unduiri de felină și mîngîieri ale mîinilor mici pe umeri, pe brațe, pe spatele, pe coapsele mele puternice fără să știe că-mi mîngîie trupul, pe care l-a admirat atît, pentru ultima oară.

*

Abia reușesc să prind două ceasuri de somn și mă trezesc brusc, cu spaimă în suflet, la cinci și jumătate, să-l mai prind pe Geo înainte de a pleca la cîmp. Bat, puțin nervos, la ușă și Geo îmi răspunde cu glasul său dur, obișnuit să comande. Intru și îl găsesc gata îmbrăcat de muncă, pregătindu-și în grabă cafeaua matinală.
-Ai picat la fix! Vino să bei o cafea cu mine. Dar cum se face că te-ai trezit atît de devreme, tu care dormeai pînă la zece.
-Geo, astăzi plec.
Rămîne un moment blocat, cu ibricul suspendat deasupra ceștii, privindu-mă întrebător:
-De ce așa repede? Vacanța e atît de lungă, nu zic să ți-o omori toată aici dar mai poți sta o vreme.
-E timpul să plec, Geo, mîine se fac două săptămîni de cînd sînt aici, m-am simțit minunat, n-am să uit niciodată zilele astea și bucuria lor ție ți-o datorez. E vremea s-o iau din loc.
-De ce, totuși, atîta grabă, ceva mi se pare suspect în graba ta de a pleca de aici. Poate eu nu m-am străduit destul ca tu să te simți bine aici…
-Nici vorbă, Geo…
-Sau te-a deranjat ceva? Cineva? Spune dacă ai vreo neplăcere. Te-au deranjat bîrfele muierilor de la fermă? Apropo, am înțeles că te vezi mereu cu puștoaica blondă, care mai sînt relațiile voastre? Știi că am mai discutat noi pe tema asta…Dacă m-aș lua după toate bîrfele…Dar tu știi că eu nu dau nici o importanță bîrfelor și am toată încrederea în inteligența ta. Te știu om serios. Îmi pare sincer rău că pleci, mi-ar fi făcut plăcere să mai stai. Ai alte planuri?
-Da, vreau să-mi văd iar părinții, tatăl meu e cam bolnav și mă simt dator să mă ocup mai îndeaproape de el, măcar acum în vacanță.
-Bine, dacă ești decis eu nu pot decît să-ți urez drum bun și vacanță plăcută în continuare – și mă îmbrățișează scuturîndu-mă bărbătește cu toată franchețea care-l caracterizează. La ce oră vrei să pleci?
-Cu autobuzul de șapte diseară pînă în București, apoi cu trenul de noapte spre Ardeal.
-Deci nu ne vom mai vedea. Încă o dată te salut și-ți doresc noroc. Vreau neapărat să mai ținem legătura, să mă mai suni aici la fermă. Poate la vara viitoare ne vedem din nou.
-Poate… – răspund eu moale, fără convingere.

*

E șase după-amiază. N-am ieșit deloc astăzi, nici măcar la masă, am transmis că nu mă simt prea bine. Singur, în camera mea, mă pregătesc în taină de plecare, aș vrea s-o șterg englezește, să mă furișez fără zgomot, fără vorbe de rămas bun, asemeni unui hoț care părăsește o casă avînd valiza plină de lucruri furate. Dar dorința mea se dovedește a fi imposibilă. Ar fi fost culmea să pot scăpa atît de ușor de femeile ce-mi poartă de grijă cu atîta osîrdie de două săptămîni încoace. Îmi urează, zîmbitoare dar cu o anume tristețe în glas, drum bun, vacanță plăcută și să revin neapărat la anul. Le răspund, prefăcîndu-mă și eu vesel la rîndul meu, zîmbindu-le cu gura pînă la urechi, le promit că voi reveni cu siguranță și le fac tot soiul de urări convenționale. Le privesc ochii lor obosiți parcă de monotonia vieții de la fermă și de atîta așteptare zadarnică și-mi pare ciudat că nu mai simt nici cea mai mică urmă de dușmănie față de aceste ființe ci mai degrabă un fel de milă duioasă ca față de niște pisici neștiutoare părăsite într-o ogradă pustie, parcă aș vrea să le mîngîi cumva acum la plecare, să le spun că îmi pare sincer rău ca le-am dezamăgit atît de dureros, să le îmbărbătez și să le dau speranțe, să le spun că în curînd viața lor va înflori pe neașteptate, că va veni ea și dragostea cea mare și prințul visat și tot ce mai visează ele în nopțile lungi de insomnie aici în inima cîmpiei, că vor părăsi ferma așa cum fac și eu acuma, cu bagajele pline de noroc și speranțe, spre orizonturi pline de promisiuni…Și cîte și mai cîte povești aș fi în stare să le înșir acum la plecare din tot sufletul meu de bărbat veșnic îndurerat de soarta tuturor femeilor din lumea aceasta.
Dar nu mai e timp de spus povești, mă îndrept grăbit spre poarta cu grilaj de fier, cînd zăresc silueta subțire și dreaptă a Laurei lîngă șira cea mare de paie, stingheră, cu brațele atîrnînd, cu umerii ușor aduși în față…cu capul plecat și șuvițele blonde atîrnînd peste obrajii întunecați. Sînt complet năucit, ca de o lovitură de măciucă, deși mă puteam aștepta la apariția ei. În prima clipă simt un impuls teribil de a o rupe la fugă asemeni unui ucigaș de la locul crimei dar mi-e imposibil, picioarele nu mă mai ascultă ci mă poartă singure drept spre ea. Mă apropii. Nici nu ridică ochii spre mine. Lacrimile îi curg în tăcere pe obraji și pe mîinile împreunate care frămăntă în neștire eșarfa ei roșie.
-Încearcă să mă înțelegi și să nu mă urăști – îi cer cu glas rugător, fără să știu ce ar fi mai nimerit să-i spun în asemnea clipe și dîndu-mi seama de cruzimea cu care-i cer un lucru imposibil.
-Nu – îmi răspunde ea printre sughițuri de plîns și fără să ridice ochii spre mine – n-am să fiu niciodată supărată pe tine, mă voi gîndi mereu cu drag la tine ca la omul cel mai bun pe care l-am întîlnit vreodată.
-Laura, Laura…atîtea aș vrea să-ți spun… să-ți explic…iartă-mă că nu pot…nu știu… – mă bîlbîi eu îngrozitor.
-Lasă… nu-i nimic, nu-ți face probleme – spune ea oprindu-se din plîns și ștergîndu-și lacrimile cu eșarfa strînsă în pumn – du-te…du-te să nu pierzi autobuzul, e ultimul autobuz, altul nu mai ai…
“Ultimul autobuz…ultimul autobuz…” îmi răsună în creierul înfierbîntat și confuz cu care nu mai pot gîndi ca lumea. Ce-aș mai putea să-i spun?
-Rămîi cu bine, Laura.
-Te iubesc – îmi șoptește ea apăsat drept răspuns – și te voi iubi mereu oriunde vei merge în lumea asta. Nu-ți spun adio, voi fi cu tine mereu, poate ai să mă simți mereu în preajma ta. N-am să-ți dau pace oriunde vei fi – încearcă ea să glumească și zîmbește trist printre lacrimi.
Îmi vine să arunc valiza cît colo, s-o iau în brațe și s-o sufoc pur și simplu cu săruturi dar n-am curajul s-o fac aici de față cu toată asistența feminină care privește încremenită ca la un spectacol de teatru, ca la o piesă cu sfîrșit melodramatic. Nici măcar nu pot s-o ating. Mă întorc cu greutate spre poartă, parcă am lanțuri uriașe de fier la glezne ca ocnașii și pornesc cu pași tîrșiți spre ieșire. Dar după ce depășesc cadrul porții de fier parcă prind puteri noi și mă avînt cu hotărîre, fără să mai privesc înapoi, spre orizontul înroșit de soarele imens ce stă gata să apună, pășind apăsat și cu ochii scăldați în lacrimi îngîn aceleași versuri ale lui Blaga:”Purtăm, fără lacrimi/O boală în strune/Și mergem de-a pururi/Spre soare-apune…/
Merg pe aceeași cărare ca și altădată, prin miriștea în care greierii cîntă de zor și șoarecii de cîmp fug speriați din calea mea, apoi de-a lungul canalului de irigație în care ne bălăceam, cu numai cîteva zile în urmă, ca doi copii neastîmpărați dar privesc mereu înainte, spre linia plopilor din depărtare, acolo unde șoseaua asfaltată va însemna reluarea legăturii mele cu lumea și cu viața miraculoasă ce mă așteaptă.
Aud pași înfundați și repezi în urma mea. Mă răsucesc brusc și o văd alergînd, cu ochii mari țintă la mine, cu brațele întinse spre mine. Arunc valiza în iarba prăfuită și o primesc în brațele mele, un moment sîntem gata să cădem amîndoi la pămînt, îi frîng mijlocul și spatele într-o îmbrățișare disperată și-i culeg lacom lacrimile sărate de pe obraji, de pe gît, de pe pieptul ei săltînd zbuciumat. Se scutură toată de plîns, îmi dau și eu drumul în sfîrșit fără nici o reținere, fără teama de a mai fi văzut de cineva, și plîng destins asemeni unui copil la pieptul mamei lui. Ia-o cu tine – îmi zic în sinea mea – fă acest gest superb, demn de un erou cu puteri miraculoase așa cum te crede ea pe tine, deși nu-ți cere nimic, nu te imploră, nu se agață cu sila de tine, nu-ți cade în genunchi. Schimbă-i destinul. Confirmă-i părerea extraordinară pe care o are despre tine, arată-i că nu s-a înșelat în privința ta, că poți manevra lumea cu puterea voinței tale, că o poți răsturna la nevoie cu susul în jos, că poți schimba destinul stelelor ca și pe al oamenilor deopotrivă. Þi-ai dovedi astfel ție însuți că ești cu adevărat puternic, că ești în stare să faci ceea ce nu mulți alții sînt în stare să facă în lumea asta, ceea ce stă numai în puterea sufletelor cu adevărat nobile, că poți călca în picioare toate prejudecățile, că poți sfida lumea întreagă ridicînd o modestă ucenică de la croitorie la rangul de “femeie a ta”, a ta care – nu? – nu ești un oarecare. Poți?…Nu știi?…De fapt știi! Știi că nu poți! Nu-ți poți complica existența ta plină de promisiuni de viitor. Ești plin de planuri “mărețe” și visezi la “femeia specială” făcută pe măsura ta…Măsură? Care măsură? Ce ar putea fi acea femeie mai mult decît Laura? Oricare femeie din lumea asta. Are o alta un suflet mai mare? Un trup mai frumos? O inimă mai bună? O iubire mai puternică pentru tine? Numai pentru tine! Înseamnă atît de mult pentru tine că e orfană și modestă, naivă și neștiutoare, fără prea multă carte, poți spune chiar un pic prostuță? Ești îndeajuns de mare să te poți ridica deasupra tuturor acestor “amănunte”? Care n-ar trebui să aibă o prea mare însemnătate pentru filosoful din tine. Nu!…Sînt suficient de slab să-mi văd înainte de drum. Să caut să scap. Sînt suficient de laș! Și cu asta basta! Fac sforțări nemaipomenite să par dur și neînduplecat, chiar cinic, să las la o parte orice slăbiciune. Sînt un bărbat în toată firea și nu pot să-mi leg de gît prima puștoaică ce-mi iese în cale.
O privesc iar, pare mai slabă, cu obrajii mai trași și pleoapele înroșite de plîns, cîteva șuvițe ude de lacrimile de pe obraji…și sînt iar copleșit de acel sentiment ciudat, amestec de dragoste și milă, de atracție dar și de reținere și teamă de ridicol. Se pare chiar că ăsta e motivul mai tare decît toate. Teama grozavă de ridicolul la care te-ai expune în fața tuturor celor ce te cunosc sau te vor cunoaște de aici inainte.
Pornesc iar cu hotărîre. Laura mă apucă de braț:
-Lasă-mă să vin cu tine pînă la autobuz – se roagă ea cu umilință în glas.
Mie mi vine să urlu de durere.
-Vino, Laura, îmi face plăcere să mă însoțești – îi spun cu glas răgușit de emoție.
Pornim amîndoi, cu mîinile prinse într-o strînsoare de oțel, mergem tăcuți spre soarele aflat în amurg, imens ban de aramă atîrnat deasupra orizontului și iar îmi sună, obsedant, în minte: “…și mergem de-a pururi/Spre soare-apune…”
Ajungem la șoseaua asfaltată pe care rar trece cîte o mașină, dinspre o parte de lume spre cealaltă parte, ele însele mici planete închise, trecînd cu viteze cosmice pe lîngă noi, fără nici o legătură cu lumea noastră și cu viața noastră, aici și acum. Stăm pe marginea șoselei, lîngă indicatorul stației de autobuz, ținîndu-ne de mînă, ea mă strînge din cînd în cînd foarte tare ca și cum s-ar trezi brusc speriată că mă pierde. De o bună bucată de vreme nu ne-am mai spus nici un cuvînt. Ce ne-am mai putea spune? Cu mintea mea scormonitoare de filosof analitic încerc să-mi dau seama ce ar trebui spus în mod obligatoriu în asemenea momente, ce și-ar spune alții mai deștepți decît noi într-o astfel de situație.
Autobuzul vopsit în roșu stacojiu apare la orizont ca un gîndac cu ochi imenși și întunecați, balansîndu-se ușor în mers. Laura tresare, mă apucă strîns de brațe cu mîinile ei mici, mă privește adînc în ochi și-mi mîngîie obrajii cu degetele ei fine și tremurătoare, înghițind mereu în gol, înghițindu-și cuvintele pe care nu mi le mai poate spune.
Eu sînt stană de piatră, mă înfior de propria-mi nesimțire care m-a cuprins ca un îngheț, parcă sînt complet anesteziat, mă rog doar în gînd să treacă mai repede acest moment halucinant.
Autobuzul oprește lîngă noi, nu coboară nimeni, noi stăm încremeniți ochi în ochi, aud invitația nerăbdătoare a șoferului de a urca mai repede, Laura îmi leagă cu mîinile temurătoare eșarfa ei roșie în jurul gîtului:
-Să-ți aduci mereu aminte de mine – îmi șoptește apăsat și-mi strînge iar mîna ca într-un clește.
O sărut pe Laura pentru ultima oară, urc pe scara autobuzului, ea nu-mi lasă mîna din mîna ei, șoferul ne admonestează și pornește mașina cu o smucitură nervoasă, Laura îmi lasă mîna, mai aleargă cîțiva pași, mașina ia viteză, o mai văd apoi pe Laura prin geamul din spate al autobuzului, mică la marginea șoselei, îmi mai face un semn timid de adio cu mîna și-mi pare că zîmbește, zîmbetul ei veșnic trist, pe care-l văd pentru ultima oară…

*

Ultima imagine a Laurei, tot mai mică și tot mai îndepărtată mi se destramă încet în fața ochilor, ca un tablou de fum…Privesc iar eșarfa mototolită, păstrînd încă lacrimile de atunci și parfumul Laurei, amestecate cu lacrimile mele fierbinți de acum. O las ușor să cadă, cu o fîlfîire stinsă, ca o frunză toamna, peste mormanul de haine vechi și nefolositoare.
Chipul unuia dintre copiii mei se ițește în gura podului:
-Tată, a zis mama să vii la masă.
-Bine, vin.
Cobor cu pași grei scara de lemn, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, abia nimeresc treptele scării și intru în sufragerie așezîndu-mă tăcut în fața farfuriei aburinde. Mariana se așează și ea în fața mea:
-Ei, ai reușit să faci ceva?
-Nu mare lucru.
-Știam eu că te trimit degeaba.
-Îmi pare sincer rău.
-Lasă, nu-i nimic, o să mă ocup eu.Cred că trebuie aruncat aproape tot ce-i acolo, tot ce nu mai e bun la nimic.
-Tu știi mai bine, cred că trebuie aruncat tot.
-De ce-ți lăcrimează ochii?
-Din cauza prafului din pod și a căldurii – răspund eu și mănînc cu gesturi mecanice, fără să mă gîndesc la mîncare, numai pentru că trebuie să mănînc.





Grigore Salvan