Îi era atât de greu să găsească calea de mijloc, să nu se învinovățească pentru fiece lucru derizoriu, dar asemenea unei flori căreia îi e nefiresc să înflorească înainte de vreme, dar tânjește să atingă maturitatea, nu reușea să se dezbare de tumultul lacrimilor ce o podideau din senin. Era un copil. Un copil mare. Simțea că trebuie să își transpună sufletul pe hârtie, să se picteze în cuvinte și sub dansul cuvintelor, sub greutatea și muzica acestora, constată o undă de extaz, de exuberanță de vară ce îi cutremură trupul. Și parcă, totuși, nu mai putea umple foaia, frazele nu mai curgeau din ea. Se întorsese la început, la izvorul de unde credea că se ascundea minunea, miracolul inexplicabil ce îi trezea talentul artistic; se opri în loc. Era, oare, ca și pământul din grădină, era inima ei cuprinsă de o secetă acerbă și ploaia nu mai dădea semne de venire?! Dumnezeule, o așteptau examene, viața o aștepta în arenă să-și demonstreze unicitatea, forța ce știa că o caracterizează, să dărâme zidurile negre în care-i vedea pe toți ce o considerau o trestie slabă, demnă doar de a rămâne închisă, într-o cameră întunecată, adormind cu cărțile în mână. Dar nu! Fără voia sau răbdarea lor, ei aveau să fie martorii unei revoluții spirituale și implicit sociale, sau poate toate aceste țeluri grandioase se ascundeau doar în mintea ei îndrăzneață. Iubirea îi dăruise un scut asemenea spinilor unui trandafir, pentru a-și proteja misterul etern și secretul ce-l purta în ea încă de la naștere.
Într-un sfârșit de august morocănos, dar incitând la lungi plimbări pe bulevarde, împreunând mâini de bătrâni amorezi prin ploaia măruntă, așezată pe podeaua rigidă, protejată doar de-un firav covor, recitea gândurile așternute într-o antologie despre patria-i mamă, pe când avea doar cincisprezece ani. Acum, opt ani mai târziu, pomul patriotismului rodea mereu în ea, sub puterea sevei inexorabile, dând naștere la fructele curajului, ale încrederii, ale mândriei, fructe ce începeau să se frângă sub povara dulceții, cerându-și ʺeliberareaʺ. Dăduse peste ele condusă de o forță nebănuită din lăuntrul ei, acum câteva zile, la întoarcerea din străinătate. O întoarcere râvnită cu atâta zel, cu atâta jind și dor de patrie, încât aceasta devenise un țel prioritar în fața oricăruia altuia. Aparținea unui pământ de daci, unui tărâm hărăzit de Dumnezeu a fi numit Grădina Maicii Domnului, unde o aștepta o căsuță, o familie, o grădină purtând însemnul armoniei perfecte, însemnau acasă, ritmul normal al curgerii sângelui ei, al baterii inimii sale.
O, Doamne, îi păreau naive, pline de vise de copil, dar prin ele retrăia totuși aceeași putenică dragoste inerentă ce o îndemnase să le scrie, aceeași pornire înfocată de a purta torța tricoloră, chiar cu riscul de a fi luată în râs, de a părea o falsă revoluționară ori cu un destin tragic- chiar nu mai exista niciun grăunte de speranță în inimile-acelea umilite de luxul, de opulența, de quasi-superioritatea rasială a celorlalte nații?!
...Și reluă cu o vagă mâhnire:
ʺCe tunet de război și pace, ce fulger de dor și amor mă-ndeamnă să spun cu mândrie PATRIE?Și ieri și azi și mâine, cine va fi corabia pierdută-n valuri, purtată de zefirul timpului, ducând pe drumul vieții pânze-nflorate cu ani și marinari ce vor să pară Napoleon, amirali?
M-am născut dintr-un vis ce l-am trăit sub un tei cu miresme dăruite de zei, vis ce-a durat o-ntreagă noapte calmă de mai și-a început prin a-mi spune o voce caldă că sunt o floare, între atâtea flori surori câte-o să am.
Ochii mei din noapte contemplau împrejur: pe un lan de grâu adormit de țărani, între sutele de sulițe de aur, se născuse un mac.Dintr-odată, sângele său îl simțeam curgând prin al meu,ca un izvor din poveste, nesecat de pasiune. În toată grația și naivitatea ce-i acopereau trupul firav, vedeam acel marinar de pe corabie ce călătorea fără-ncetare, care-și dorea, și nu avea să dea greș vreodată, să atingă cu pălmile-i Cerul și centrul Pământului cu tălpile de Jules Verne arzând.
Un zumzet neobosit și perseverent de albină mă trezise, spre marele-mi regret,din basmul cu îngeri, ce ajunse a-mi fi idol.
M-am trezit sub același, statornic tei de vară, ce-și cânta în poeme iubirea eternă și mi-am zis, oftând cu resemnare: Unde mi-a plecat copilăria, ieri macul din lanul de grâu,fiindcă-mi promise America lui Columb?!Azi o regăsesc în frunza veștejită căzută din mâna teiului, ca pe-o mamă bătrână și-albită de vreme, uitată-n torsul lânii, stând în pridvorul de demult al patriei.
Și totuși, dulce-a fost clipa petrecută-n lanul de grâu, între frați și surori, bunici și Decebali, pe plaiurile (mi-e frică să nu fie-un echivoc)unicei mele patrii!Da, patria mea de pui de dac,de român!
Cu sufletul arzând de nerăbdare, cu chipul mimând a râs de necontenit, alergam de bățul bunicii, fiindcă scăpasem purceii la vale și lăsasem pisoiul flămând să-i guste puțin pâinea rumenă și proaspăt coaptă în cuptorul amintirilor și-al viselor de țărani.
Azi, cu gândul la joacă, la joacă și mâine tot la jocul din bătrâni, doamna Lună ne lumina cărările copilăriei din Cer și sub bolta-i măiestuoasă, pentru noi de cașcaval, adormeam deseori în nopțile senine de vară, vară de iulie, de trandafiri, de tei.
Și Doamne, Sfântă era și este patria pentru noi, ieri, când bunicul ni-l prezenta pe Viteazul Mihai în chip de zeu nemuritor și veșnic în luptă pentru țară, azi, când colindăm lanul de grâu pentru-a descoperi țăranii adormiți și macul nostru sângeriu.
Doină de dor și de jale, iubire neîmplinită se-auzea în ecouri, din munți și din văi, Eminescu, în gândul nostru atunci Univers de culori, de joacă poetică.
Azi, când macul roșu stă presat la poarta timpului meu, mi-e drag și dor a spune iar și iar și iar, că între granițele eului, săracului meu eu, e-o mare și-un munte, o câmpie și-un deal, ce-ating sublimul românesc într-o horă de frați români, în bunăstarea și înțelepciunea de pe vatra bunicii, în buciumul păstorilor, al popularului și țăranilor lui Creangă.ʺ
O lacrimă parcă amară și totuși dătătoare de viață apucă să i se prelingă pe obraz în aceeași secundă cu deschiderea bruscă a ușii și a intrării Anei.
-Maia, ai musafiri. Vino să-i întâmpini, te așteaptă pe terasă.
Ea acoperi în grabă cartea, arătând că totul era în regulă și nimic nu o tulbura.
-Așteptam pe cineva anume, mamă ?
-O, nu, chiar nu vroiam să dau sfoară în țară că ești acasă. Dar lumea te-a așteptat.
Și ieșise dăruindu-i un zâmbet cald, ascunzând în el dragoste, dragoste și dor de mamă.
Încerca să-și stăpânească atitudinea ce o lua razna, să-și șteargă orice urmă ce-i trăda sentimentele ce le vroia numai pentru ea în acele momente. Urechile-i percepeau o voce de copil și una de femeie tânără- un copil cu o mamă- o imagine ce o proiecta deja în viitorul ei, avea cândva să devină și ea...mamă și acest fapt o apropia și mai mult de arborele ce creștea în ea fără oprire. Rămase blocată în ușă, la masă o zări pe fetița din adolescența ei, o copilă ale cărei vise se dezvoltaseră odata cu ea, îi fulgeră în minte scena când o asistase la un spectacol de balet, unde micuței i se decernase premiul întâi, premiul de prima balerina. Ochii-i jucau în rotocoale de emoție, își închipuia propria fetiță în fața unui public, aclamată pentru munca asiduă, deși florile ce i le oferise la sfârșit nu o mișcară viizibil pe balerină, ce trăia pe atunci visul copilăriei. Dar peste ani...cine știe...își va aduce aminte de gestul ei...
-Maia, strigă voioasă fetița, te-ai întors ! Peste două luni vii să mă vezi din nou ? Doamna m-a numit în rolul principal. Se uita la tânără cu adorație, mama sa o lăuda mereu pentru reușitele sale, tocmai pentru a-i da un exemplu demn de urmat.
Maia mișcă capul în semn de aprobare și o tăcere gravă se așternu pe fața ei, parcă obosită de lume, obosită de ceilalți, oricare ar fi ei. Trăia o scurtă convalescență morală după revenirea în țară și îi era dor de ea, de adâncurile ei, de natură, de tot ce lăsase în urmă la plecare, acum o lună, soarele, stelele și cerul azuriu privit de pe balansoarul de acasă, împrejmuit de viță de vie. Acolo rămăsese sufletul ei.
Își dădu seama că buzele îi erau ferecate, nu putea rosti vreun cuvânt, când dorința de a spune adevărul, oricât ar răni acesta, atingea deja pragul paroxismului, dovadă încetineala neobișnuită a mișcărilor sale, ochii ei blânzi țintind un punct fix, în gol, ca niciodată până atunci de față cu străinii.
ʺMă întreb adeseori (și o spun cu lacrimi în ochi) cât îmi va mai fi frică de mine, de puterea ce-o simt clocotind în străfundurile mele, ce-mi lipsește vital spre a da glas miracolului din mine. Mă compar mereu cu alții, când cea mai glorioasă izbândă am înregistrat-o când mi-am învins propriile prejudecăți, când am culcat la pământ fiara ce se zbate în mine, măcar pentru un timp. La fel e și forța pe care trebuie să o las să se exercite în gesturile, limbajul meu, în fiece secundă din clepsidra destinului meu, de altfel atât de meandric, dar pe atât de surprinzător. Dar mi-e teamă de schimbarea, de tsunami-ul ce-l va stârni în viața mea, ieșirea din tiparul, din calapodul inflexibil de tânără fără cusur, capabilă să mute munții din loc pentru a fi cea mai bună pe plan intelectual. Într-adevăr, mi-e frică de adevăr, de reala față a mea, de învingătoare de altfel ( și nu cu mai puțină credință în Dumnezeu) ce-ar destrăma echilibrul familiei ce m-a crescut (al meu nu cred că l-am atins încă...), al oamenilor ce mă apreciază. Dar, la o adică, acea admirație ostentativă a celor din jur nu se limitează doar la cariera mea, la meritele și succesele mele?, neștiind că, în umbră, progresul meu spiritual, interior nu cunoaște îmbunătățiri fără împlinirea mea afectivă ?
...Cred că libertatea totală o posedăm atunci când nu mai încercăm să ne definim prin prisma celorlalți, orice statut moral și social am avea în raport cu aceștia. Când nu mai suntem subjugați vreunor doctrine, tipare sau prejudecăți, fie că ele provin din focarul societății sau din noi înșine, din propriul nostru eu. Da, poate fi un miraj, căci libertatea înseamnă răspundere, responsabilitate, în primul rând față de propria persoană, dar înarmați cu răbdare și iubire de sine (departe de iubirea lui Narcis) și de semeni, să putem zîmbi și simți vibrația împlinirii în chiar ghiarele secolului XXI.
Iar fericirea și libertatea ni le construim singuri, ca și încrederea în sine, treptat.
Să reiau.
Se întâmplă lucruri în viața mea, fenomene în organismul meu care îmi aprind un beculeț roșu, de alarmă, ca un parfum de floare în apogeu ce se imprimă ca o cerneală pe sugativă, lăsând o pată, o urmă de ʺtrezireʺ, de realitate crudă în întreg trupul. Căci oricât am suferit până acum introvertită, încătușată de propria mea libertate, acest supliciu se revarsă deja la nivel fizic, unde mă trezesc atinsă de cea mai pură dragoste, o dragoste sosită după o lungă expectativă. Acea dragoste( sau nu, greșesc, corpul meu îmbătat de poezia dragostei, vorba lui Baudelaire) îmi ia acum la rost întreg sistemul funcțional(de la vene și capilare până la foița cea mai subțire a spiritului, a ego-ului meu), de ce-mi împrizonez pornirile sau, mai bine zis, încerc să mă ascund, să fug de mine, de propria persoană. Uneori, o spun cu regret, nu-mi pot crede, nu mă regăsesc în comportamentul meu, cum resping ideea unui ʺépanouissementʺ lin, calm, în direcția curentului apei, în favoarea aprecierii mele de către cine ?! De către niște profesori, de către prietenii de familie. Chiar până în favoarea respectului primit din partea familiei. Dar voi pierde, oare, acest respect la care țin, se pare, cu dinții, dacă voi fi eu însămi, fără nicio teamă de negura necunoscutului, cu încredere în nimicnicia mea ?...
Până la urmă, pe acest pământ ne avem numai pe noi înșine, cui îi pasă de cazi în hăul deznădejdii, al disperării și mai mult, de ce ești încolțit din toate părțile când inima ta jubilează la regăsirea drumului spre casă ?ʺ
Și ca și când se autosfătuia, își spuse în piept : ʺNu te clătina în fața unui vârf de munte, ci dă-i libertatea creierului și sufletului să găsească soluții. Odată ajuns acolo sus, vei zări alte vârfuri pe care vei vrea să le escaladezi. Căci viața e un joc cu ʺpiramideʺ. Rămâne doar să-ți asculți inima și să crezi în tine, în piramida ta, până la capăt.ʺ
-Scuză-mă, micuță Francesca, nu eram atentă, sigur că vin, am să-ți fac cu mâna din sală. Acum vino, am să-ți arăt camera unde repetam eu pentru balet, într-un îndepărtat trecut, e încă intactă. Scuzați-ne, vă rog.
-Maia, n-ai stat decât un minut, pleci, doar așa ?, zise Ana uimită, dar nevroind să o jignească.
-Am pregătit camera de mult timp, era o surpriză pentru Francesca. Spre ceilalți, șoptind:
-Nu-i stricați bucuria unui copil când e nerăbdător să fie mai aproape de visul lui. Cafea, biscuiți, muzica patefonului în spatele vostru, trăiți momentul. Noi vom reveni.
Și se îndepărtă în compania micii balerine.

-Francesca, draga mea, spune-mi dacă mă înșel. Ieri a fost ziua ta de naștere, nu-i așa ? Ea, cu bujori în obraji, dădu din cap că da, dar nu așteptase nimic de la Maia, o dorea doar pe ea. Iar Maia așteptase la fel, doar chipul angelic al unui copil ce i-a luminat adolescența și i-a alimentat cu aer cald balonul spre Cer, cufărul cu sentimente, cu țeluri aproape împlinite deja. Era atât de îndatorată acelor mânuțe moi, catifelate, ochișorilor acelora sinceri și gândind acestea, era prea târziu să-și mai reprime o îmbrățișare izvorâtă din suflet. Eu aș vrea să-ți mărturisesc ceva, ca între noi, fetele, ascultă-mă cu atenție. Vezi locul acesta ? Aici m-am pregătit ore întregi ca să ajung și eu pe scenă, tu ai fost binecuvântată să te naști cu un talent mare. Nu știu cât de des voi mai veni pe aici, școala mea e departe, dar când o voi face, aș vrea să te văd exersând în această sală, are tot ce-i trebuie, i-am bătut mult la cap pe părinți să-mi transforme camera într-o săliță de balet. Și acum nu mai plânge, puiul meu...
Fetița nu reușea să înțeleagă pentru ce Maia îi făcuse un asemenea cadou, știa atât de bine cât de mult își dorea să practice baletul mai des și că adulții i-au furat visele, mințind-o că nu va avea nicio perspectivă în acest domeniu ? Auzind parcă întrebarea, Maia îi răspunse:
-Nu știu, poate îmi doresc, pur și simplu, ca cineva să ducă mai departe munca mea, iar pe tine te văd ajungând acolo departe, știi, unde ne-am uitat odată pe hartă sau chiar mai departe. Dacă voi avea timp, am să te antrenez și eu, dar asta nu-ți promit. Tu luptă în continuare, mama ta te va duce și la cursuri la Palat, e o femeie extraordinară, iubește-o, ai o singură mamă pe pământ.
Se așeză în genunchi, pentru ca ochii lor să se întâlnească și își înmuie inima în căldura copilăriei sărutând-o încet pe frunte. Amintirea copilului ce fusese și ea la șapte ani, făcând plăcinte din noroi și practicând ʺnegoțulʺ cu bani din frunze de liliac răsărise în tumultul, în eternitatea clipei.
-Uite, recunoști fetița aceea din poza de pe perete ?
-Erai tu ?, întrebă Francesca cu o timidă uimire în voce.
-Da, eu la vârsta ta, în clasa întâi. Cartea ce o țin în mâini e Abecedarul, ai să vezi ce mult o să-ți placă, e plină de desene, te va învăța ceva pentru viață, să scrii , să citești, îmi vei scrie scrisori și le vei duce singură la poștă.
ʺFrancesca ! Francesca !ʺ se auzea un glas de femeie strigând. Mama fetiței intră brusc în cameră.
-Francesca, ne așteaptă tata cu mașina, ne grăbim acasă.
-Ada, stai o clipă,am ceva pentru tine. Și scoase din buzunarul pantalonilor un săculeț.
M-am gândit mult la tine, nu te îndoi de asta. Până la cât lucrezi mâine ?
-La trei ies. De ce ?
-Ar fi frumos să facem o plimbare până la pădure, sau dacă nu te-aș deranja, aș veni la un ceai la tine, am multe să-ți destăinui.
Ada înghiți în gol, parcă nu îi convenise atitudinea ei precedentă, rece, distantă, de la masă, dar altruismul din ea prinse glas:
-Mmm...De acord. Așteaptă-mă la ieșirea din policlinică, și mie mi-e dor să stau la taclale . Poate mâine avem mai mult timp să discutăm decât azi.
-Ada, știam cât de mult mă aștepta Franci. I-am făcut o bucurie de ziua ei, o să-ți spună ea. Sau poate faptul de a face o bucurie cuiva nu necesită explicații. Pe mâine atunci.
-Maia, să nu uiți de mine ! Nu treci pe la noi să colorăm ? Maia schimbă o privire iute cu Ada, semn că nu știa ce să-i răspundă.
-Franci, eu...Eu nu cred că mai știu să colorez, dar dacă mă înveți tu...Și le conduse până la poartă.
Să coloreze ?...Oricine putea face lucrul acesta, întrebarea se punea altfel: mai exista material sufletesc, acea pânză brodată cu fire de nebunie, de copilărie detașată de grijile vieții adulților în structura Maiei ?
ʺSunt în mijlocul oamenilor și al spinilor existenței. Un glas de copil de șapte, opt ani mă cheamă undeva înăuntru, în mine, să retrăiesc clipele de nemurire ale scumpilor ani de la naștere până nu demult, când iubeam norii, furtuna, chiar și praful de pe drum...și viața-mi părea asemenea pescarului Iona :ʺo drăcie minunată și nenorocită și frumoasă și caraghioasăʺ. Nu știu...m-am depărtat oare atât de mult de mine ?...Căci glasul acela îmi spune încontinuu : Caută în tine miracolul acela și ridică-l din nou la suprafață. Te va ajuta enorm să zâmbești fără teamă, fără tensiunile ce singură ți le produci acum. Nu mai ai vârsta aceea, ai una și mai frumoasă, mai tumultoasă, dar extraordinară. Redescoper-o !
De ce n-ai putea fi iarăși fărâma aceea de om ce contempla uluit, zi de zi, fiece act al vieții, fără a mai face vreo comparație cu trecătorul de pe stradă ?
Într-adevăr, am revelația unei puteri existente în corpul meu slăbit, o putere în stare să mă readucă pe făgașul făgăduit la naștere, să ucidă orice fum de gând negru ce-mi zdruncină liniștea (pe care o merit, ca pământean creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu), să-mi furnizeze curajul de a iubi, de a mă dărui întru totul, de a adormi în fân ore întregi, fără să măsor desătrămarea. Adică să fiu copilul de lângă mine, de care am uitat atâtea ori. Ce ciudat ! M-a urmărit tot timpul, m-a tras de mânecă și i-am strigat să plece de la mine...Și azi mi-e atât de greu să-i recâștig afecțiunea...ʺ