Capitolul I


Am știut dintotdeauna că reprezint un punct de interes, că exercit o atracție inefabilă asupra celor din jurul meu. Familie, prieteni, angajați, cunoscuți, cu toții roiau pe orbite foarte bine definite în jurul punctului gravitațional David Adrian Dinulescu. Dar lucrul de care m-am lovit cu fiecare tentativă de a pricepe de ce oare alte persoane din imediata proximitate nu se bucurau de o atenție generală – să nu-i spun similară, deși poate că aveau la rându-le bani și carismă, era în continuare unul speculativ. Mă gândeam că am eu cei mai mulți bani și probabil că asta plusează la capitolul credibilitate. Cert este că nu am aruncat niciodată cu banii în stânga și-n dreapta pentru a-mi da importanță. Dacă s-a întâmplat să fac donații unor oameni care aveau cu adevârat nevoie de ajutor, gesturile filantropice au avut un caracter strict confidențial.
În general nu am încercat să ies în mod vădit sa mă evidențiez, adept convins al teoriei intimității pentru care unii oameni ar da uneori jumătate de avere. Dar cei ce trăiesc în același mediu cu mine nu pot sta departe de grupul meu și de aleile pe care-mi plimb pașii.
Nu vreau să mă laud, căci e un gest mitocănesc și imbecil ca un bărbat să afirme numere de femei avute sau succesul de care se bucură, dar fetele găsesc în mine ceva irezistibil. Unii ar zice că motivul principal este averea mea de câteva miliarde, dar din moment ce e limpede ca lumina zilei că nu dau cu banii sau cadourile după femei, care ar fi adevărul ? Un alt argument împotriva curentei versiuni ar fi și faptul că am deja o soție și pe lângă ea o amantă oficială și vreo două neștiute de nimeni.
Cu toate astea, viața mea este un continuu șir de distracții, escapade în decoruri exotice și huzur. Huzur de aventuri erotice cu puternice linii amorale, imorale.
Un amănunt s-ar impune în toată această introducere și anume vârsta mea, adică un sfert de secol – Doamne ce trec anii ! Deși am trăit în douăzeci și cinci de ani cât alții într-o viață nonagenară, mă mențin în formă, întotdeauna fresh, chiar și după o noapte pierdută ori câștigată prin club. Ah, da. Și am văzut lumina zilei cu zece fuse orare în urma meridianului pe care trăiesc acum, adică în California, deși nu am mai călcat acolo de multișor, căci unde-i mai bine decât aici ?
Inutil să vă alcătuiesc un sinopsis al vieții mele, lăsăm asta pe altădată. Concluziile ce se impun ar fi că grupul de prieteni numără zece tineri, cu alți câțiva sateliți și că majoritatea fetelor de pe lista de priorități, ori care se intersectează cu slăbiciunile-mi pentru sexul frumos și cvasi-major, își aruncă principiile ipocrite și hainele de firmă pe covor, trecând la aparat. La aparatul garantat a induce extazul.
Primii ani ai noii ere în care a intrat și această societate sucită pretențios numită Carpato-danubiano-pontică, nimic altceva decât destrăbălații urmași ai Romei, au venit cu reînvierea liberalismului și libertinismului, a nu se mai pomeni de promiscuitate, în mentalitatea și comportamentul domnișoarelor respectiv tinerelor femei.
Nu sunt nici Casanova, nici Don Juan și nici vreun alt cuceritor legendar. Pur și simplu reprezint un gen aparte, un caz unic în societatea extremelor. Așa cum văd eu lucrurile, există oameni care au totul și oameni care nu au nimic. Există persoane foarte vânate și persoane complet ignorate. Nu vreau să accept o medie. Media este pentru cei ce nu au necesarul je ne sais quoi, elementul de nedefinit ce te poate urca în slăvi ori îngropa sub un strat de uitare gros de câțiva ani.



Presărase o pudră albă pe suprafața extrem de lucioasă a măsuței de cafea din livingul casei de la piscină și, cu cutterul mic pe care îl purta asupra sa în permanență, organiză haosul în trei linii paralele, lungi de cinci centimetri.
Martini venise de la minibar cu câte-o băutură pe bază de vodcă Absolut, asezonată cu una sau două măsline verzi, iar Fulgușorul își aprinse un Kim Slim pe fotoliul destinat în mod exclusiv proprietarului Complexului Exotic.
– De data asta fac eu cinste, zise Martini vizibil afectată de precedentele fluide transparente asimilate.
Fulgușorul primi oferta odată cu paharul cu formă specifică, dar cea care gustă și gluma spiritualei și spirtoasei Martini fu Cheers.
– Data viitoare îți facem cinste, dar din barul de la Club, că ăla e și-al lui Alex, nu doar al Nașului.
– Se bea înainte, sau după ce dăm prafu’ de pe masă ? – ar fi vrut să afle fina zeului Martini, cu referire directă la liniuțele de pudră.
Considerânduse cea mai experimentată, Cristina surâse și-i răspunse amazoanei:
– E opțiunea fiecăruia dintre consumatori. În fond, tu după ce bei martiniul ăla ?
– După alte cinci, preciză Carolina.
– Atunci, servește și-un desert !
Adeline era încă reticentă, conștiința alterată sau dezvoltată datorită relației cu Maniacul-șef dându-i de furcă. Altădată ar fi prizat fără ezitare, chiar înaintea celorlalte, dar pentru moment, sistemul de valori al Nașului corupea, datorită gândirii avansate și atipice, paradoxale într-o anumită gamă, mai toți ceilalți Maniaci cu acte în regulă.
Cristina remarcă strângerea de inimă a Fulgușorului și îi aruncă o privire mirată, rapid urmată de o întrebare:
– S-a întâmplat ceva ?
– David își va da seama că am luat ceva la bord imediat ce vom da ochii, răspunse roșcata.
– Și ce dacă ? – se zburli Carolina. E treaba lui ce prizăm noi ? Ce, noi îi spunem lui sau celorlalți maniaci ce și cât whisky să bea ? Fiecare dintre noi e major și facem de dorim, că nu mai avem șaișpe ani să ne temem că ne prinde el cu liniuța pe masă și îl pune pe Danny să ne sperie cu povești despre drogații ăia morți cu acu’-n venă... Alea să le-o spună lu’ cine-o vrea, nu mie ! Dă-te fato !
Martini, vizibil deranjată de gândirea excesivă a roșcatei, se exprimă oarecum în contradicție cu limba română și priză liniuța rezervată de Cristina.
Pornirea categorică a cumătrei vulpi o amuză pe Cheers, care se mulțumi a schimba priviri sugestive cu Adeline. Ceva în genul: dacă ar auzi-o Nașu’ ar smotoci-o și-ar flocăi-o de i-ar merge fulgii.
David era ridicol de potent nu numai financiar, fizic sau intelectual, ci și în planul autorității exercitate asupra Maniacilor și-a persoanelor din zona de contact constant.
– Interdicția de a ne prăfui datează de atâția ani și nu cred că va fi ridicată vreodată, zise Adeline preocupată. Doar o suspiciune, cât de mică, trezită și va lua măsuri mai ceva decât un croitor pentru a fi sigur că nu mai călcăm în străchini.
– Aiurea ! – oftă cu tact Martini.
– O fi aiurea, da’ trebuie să recunoaștem că sistemul său funcționează de mult timp și nu e câtuși de puțin unul nepotrivit, adăugă Cheers. El s-a jucat de-a părinții noștri încă de când s-a închegat gașca asta.
– Nu e valabil pentru toată lumea, rplică, dar mai mult cu titlu complementar, Martini. Uite, Fulgușoru’ nu a fost decât foarte târziu afectată de convingerile și modul de abordare a vieții pe care l-a instaurat Nașu’ în rândurile găștii cu părinți ocupați să mai facă un milion grămadă sau cu partaje.
– Mă lași ?! – tresări Adeline revenind din izolarea contemplativă. Babacii mei nu mi-au dat o educație mai aleasă decăt v-a dat vouă david; ce dacă am stat în casa lor, cu ei alături ?
– Oricum, tu nu l-ai avut drept tutore nelegitim pe nașul Maniacilor. Noi am crescut cu el și-am făcut fie ce-a făcut el, fie ce-a zis el. Tu ai făcut ce-ai vrut tu până v-ați cuplat în nouăș’nouă, de sărbători. E o diferență.
Argumentele Cristinei, venite într-un ton placid, au fost acceptate ca veridice de către Adeline și apoi au tras pe nară, fiecare la rândul cuvenit, liniuțele de pe sticla mesei.
– Magnifique ! – exclamă Cheers privind spre cerul accesibil prin acoperișul vitros, neconvențional în design, al serii de primă parte a lui Gustar.
– Cocaina asta o să ne îngroape, oftă Adeline prăbușită adânc în fotoliu. Da’ ce bună e !
– Vezi că știi ?! – făcu entuziasmată Martini. Acum dă pe conductă licoarea mea de suflet !
Fetele ciocniră cupele cu vodca preferată a „îngerului în cădere”, toastând pentru nașul lor, patriarhul societății oculte Maniacii Inc, artizani ai liberei gândiri și exprimări, dușmani declarați ai oricărui sistem anterior împământenit de precursori și prieteni ai distracțiilor elitiste. Teribili și teribiliști în limitele siguranței proprii și a celor din jur.



Grupul influențează deciziile fiecăruia dintre membrii săi luat individual, dar numai două persoane pot influența înapoi deciziile grupului cu drept de veto. Nașu’, David Adrian Dinulescu pe numele său și Danny, advisorul din exterior de care ascultă cel dintâi. Fiind șeful securității, ar fi de-a dreptul absurd ca nașul să nu ia aminte la sugestiile autorizate ale Umbrei. În rest, cei ce aveau în permanență idei de expus găștii și votului în plen, erau Showman, Martini și Cheers, tustrei oameni cu mintea plecată la sorcovit în căutarea distracției. Drept exemplu ce nu mai are nevoie de comentarii adiționale, episodul petrecut în superbul living al Cuibului de Vulturi, după o idee a zeiței Martini.



Sosind acasă împreună cu Showman, adică Adrian zis și DJ Slick, David ratase cu zece minute despărțirea de locație a celor trei nimfe. Băieții nu aveau o destinație finală în adresa tocmai accesată, ci veniseră pentru a servi un mic Ballantines în așteptarea restului părții masculine a grupului pentru a pleca în mod organizat către nuntă. Și, în timp ce așteptau...
Adrian făcuse oficialitățile la minibar, iar David traversă holul înspre dormitorul mare, de unde reveni imediat cu unul dintre notebookurile ultraperformante deținute. Îi zise lui Slick:
– Ceea ce îți voi arăta și-ți voi spune, nu știe decât Alex, lucru care evident trebuie să nu reverbereze până la Los Angeles.
– Ai încredere în mine ! – exclamă intrigat Showman venind lângă canapea cu două pahare de scotch în care înotau cvartete de sloiuri translucide. Înmânându-i băutura, ocupă un loc alături de Nașu’, pe sofaua în unghi drept.
– Am plantat ochi electronici peste tot prin Complex și le pot accesa oricând poftesc, cu un cod și o parolă, reluă David zâmbitor, tocind tastatura laptopului.
Showman nu se arătă impresionat, replicând:
– Camerele supravegheate de la Watch-Cell sunt de când e Complexu’. Ce e nou ?
– Doar eu am codurile pentru gâzele astea noi. Watch-Cell nu mai are acces în Vila Maxima și nici aici, nu că ar fi avut vreodată, explică Nașu’. Pot afla în timp real ce se petrece în aceste două locații particulare, iar lipsa mea de moralitate standard, în combinație cu bolnăvicioasa sete de control și informație, m-a făcut să cer instalarea lor în locuri considerate de unii drept o încălcare a draptului uman la intimitate. Încă o dată, informațiile pe care la afli acum sunt strict confidențiale și nu pot părăsi acești pereți, aceste glasvanduri, sau bostanul tău tembel.
– Hai mă, ce ești nebun ?! – se ofuscă Showman, continuând cu devotament: Îmi spui doar mie, nu lu’ Martini, adică releul 404 al rețelei de faguri GSM !
– Săli de baie, dormitoare, garderobe... Tot, tot, tot ! Nici nu îți pot explica din câte unghiuri pot vedea o încăpere. Cele mai puține sunt cele șapte din dormitorul prezidențial al Vilei Maxima.
– Băi, ești nebun ! Când vor afla rezidenții, te vor răspopi ! – se amuză Spectaculosul.
– Îți dai seama că, în eventualitatea unei scurgeri de informații, tu ești principalul suspect și singurul caftit. Nici nu mai trebuie să precizez că totul va fi negat. Și pe lângă asta, dispozitivele astea arată a orice numai a camare video nu.
– Bine, da’ de ce m-ai ales pe mine să port povara unui asemenea secret ? De ce nu l-ai păstrat pe Alex în funcția de care se achită impecabil de-atâta timp, adică aia de trustman ?!
– Pentru că tu ești exponentul distracției găștii. Tu vei fi cel care, ocazional și prea frecvent, va călca pe bec și vreau să știi că infirmarea oricărui gest este inutilă.
– Aaa !, e vorba de seara trecută, pricepu Slick. Evident, nu era nevoie să-mi spui toată șmecheria pentru a mă face să recunosc că i-am pus-o lu’ Candy.
– Ești cam idiot, dragul meu ! – oftă David.
– Ia mai lasă-mă cu Alex al tău ! Ce, eu sunt de vină că s-a certat cu bombonica lui pentru prima dată în câțiva ani de când și-o pun și că ea a sărit pe mine de parcă eram o barcă de salvare pe marea în furtună ?
– M-ai spart cu moralitatea asta ! – zâmbi Nașul. Dar, ca un adevărat mastermind ce sunt, am dat peste acțiune exact când tu o călăreai pe Candy. Am schimbat repede parola și codul și am scos datele de pe hard, substituindu-le cu o buclă filmată anterior. Nicky le-ar putea depista, dacă ar ști, dar tocmai de-asta nu știe de sistem. Așa că, zi mersi și rupe orice contact cu Candy. O să negi, totodată, orice ar susține ea, la nervi în fața lui Alex.
– Gata șefu’... Mersi ! – zâmbi Showman ușurat.
– Orice pentru liniștea și integritatea de grup, se umflă David în pene.
– Asta de la cel care le-a pus-o tuturor fetelor din gașcă, tuturor fetelor „auxiliare” și tuturor fetelor din serviciul Vilei Maxima, asta ca să rezum doar cele petrecute aici, acasă, se hlizește ironic Spectaculosul, apoi, înainte de reacția iminentă a Nașului, adăugă: Felicitările mele, Lord Fuckington !
David izbucni într-un râs contagios, râs din care Showman se opri la un impuls. Observase imaginile în mișcare de pe monitorul HP-ului așezat pe măsuța de cafea. Îi atrase atenția șefului.
Desigur, aventura prăfuită a fetelor le fu revelată în detaliu, David stăpânindu-și cu greu imboldul de a lovi pe cineva. Totuși, efuziunile violente nu serveau niciunui scop și pe deasupra, singura persoană din proximitate era nedemnă de un pumn. Sigur că îl merita pentru seara trecută, dar deja îl iertase.
Ridică sprânceana dreaptă și-l privi pe Spectaculos cu o întrebare nerostită pe limbă.
– Trebuie caftită Martini ! – propuse combativ DJ Slick. Eu mă gândesc s-o leg, să-i dau una peste meclă și să ți-o aduc aici, împachetată ca un cadou de crăciun.
– Lasă brutalitatea în seama celor cu minte puțină ! – zâmbi forțat David, deși nu știa de ce anume se temea ca Spectaculosul să-l vadă cu adevărat enervat, iritat: Oricum, nu am ce să-i fac. E majoră și vaccinul, după cum vedem, nu a avut asupra ei efectul scontat.
– E, nu !? Îi faci un implant de penis în cap ! – reulă belicosul Showman.
– În cavitatea bucală, poate, dar în cap ar fi inutil, că e plin de martini și Absolut, analiză David materialul, păstrând nota amuzamentului nevinovat.
Showman îl presă cu determinarea caracteristică zodiei sale – Petrecărețul. Zise brutal:
– Vorbesc al dracu’ de serios ! Să îi dai niște sfaturi cu Dihania, până o lași tremurândă ca un jeleu, că și-așa începe să o ia pe urma lu’ Cheers cu linsul de păsărici...
– Mă, tu nu ai idei rele, deși la capitolul creier stai destul de nașpa, aprecie David. Ce te face pe tine să crezi că o pseudo-agresiune a Dihaniei ar aduce-o pe drumul pe care nu a fost niciodată ? Nu poți îndrepta un chiparos să-l faci brad.
– Poate că nu, dar cel puțin ai avea o motivație să-ți duci echipamentul lângă chiparos și să începi să tragi de el, insinuă DJ Slick cu un aer duplicitar. E mai strâmtă decât o pereche de mănuși cu doă numere mai mici... Știi că-ți place !
– Și tu vrei să lărgesc eu mănușile alea ?! – se miră Nașul.
– Cineva trebuie s-o facă și p’asta.
David râse scurt, iluminat:
– Te comporți întocmai ca un plasator ! Plasatorul ei.
– Știi prea bine că atunci când îmi intră ceva în cap, mai ales din domeniul ăsta ipocritico-tabu, nu mai e cale de scăpare, se elogie Showman dând pe gât Ballantines-ul răcit.
– Într-adevăr, unul din remediile tentației este abandonul oricărei rețineri, filosofă proprietarul locației.
– Martini e o tentație pentru tine ?! – făcu Spectaculosul ochii mari și din zâmbet un rânjet.
– Oricare dintre fete e din pomul ăla prohibit, doar că mie nu mi se poate interzice cu argumente umane, morale, nimic ce propria mea conștiință nu-mi recomandă ca fiind nociv, explică David.
– Da, nu știu de ce mă mir, când tu ești un paradox și-un monument de gândire, oftă aferat Showman. Cum nu ți-a stat nimic de-a curmezișul până acum, nu ar fi logic să nu-ți stea nici pe viitor ? Doar că sunt eu mai greu de cap și nu fac legătura între piesele constitutive ale puzzle-ului.
– S-o spui și nepoților ! – accentuă, păstrând nota destinsă, spirituală, Nașul.
Dar era încă stupefiat de gestul fetelor ce prizaseră stupefiante de pe aceeași măsuță pe care el își amplasase laptopul. Noroc cu sistemul ăsta imoral de supraveghere, altfel cine știe până unde ar fi degenerat impulsurile Carolinei și sniffing-ul lor nevinovat.
Acum, că aflase de nou descoperita pasiune a zeiței alcoolice, spre care o corupsese și pe doamna Dinulescu, ca bonus pe lângă Cristina, singura componentă a Maniacii Inc care trăsese pe nas o cantitate mai însemnată în trecut, își îmbibă neuronii pentru a concepe un plan de contraofensivă. Un plan atât de năucitor încât impertinenta să nu aibă habar ce anume a lovit-o. Un plan asemănător celui născocit de mintea plimbăreață a Spectaculosului. Poate... De ce nu ?


Capitolul II


Deși era un stabiliment clasificat cu cinci stele, Blue Night, al treilea de deasupra în complexul arhitectural Club Cheers – La Maqs – Blue night, arăta în această seară impecabil. La baza scării exterioare, unul dintre agenții în costum de firmă ai lui Danny certifica invitațiile celor ce doreau a urca treptele nautiloidului către terasă și local.
Cum eu eram patronul locației și-al proprietății ce se întindea pe cincizeci de hectare, și anume câte cinci sute de metri către nord și sud, respectiv câte douâ sute cincizeci spre răsărit și apus, dar mai ales Nașul mare, Patrick-Daniel îmi zâmbi amabil și-mi ură un „să trăiască nașul-mare”, informându-mă la cerere că invitații sunt sosiți în proporție de șaizeci la sută.
M-am avântat sus prin spirala avangardist desenată de arhitectul Michael Heywood, preocupat de gânduri organizatorice, deși aveam angajată o agenție specializată în astfel de evenimente, iar Complexul Exotic oferea condiții cum altele în granițele țării ăsteia nu mai sunt.
Prima persoană întâlnită în Noaptea Albastră fu Andreea, coordonatoara eventului. Desigur, am rugat-o să-mi facă un briefing, iar tânăra m-a asigurat că toate sunt la locurile lor, conform desfășurătorului și că tot ceea ce trebuie să fac eu este să fiu nașul ideal pentru tinerii însurăței. Am apreciat cuvintele fetei și m-am îndreptat către masa la care aveam loc rezervat, alături de miri și de Adeline – nașa, soția mea.
Masa îmi simțea lipsa, căci scaunul meu era singurul neocupat.
– Nu se prea grăbesc musafirii, îmi dau cu părerea, deși salutasem o duzină de chipuri cunoscute pe culoarul cu covor roșu dintre cele mai apropiate rânduri de mese.
– Pe invitații e precizată ora zece, motivează mireasa strălucitoare precum Luceafărul.
– Da, ăștia care au venit deja sunt cei înfometați, punctă mirele vizibil bine dispus.
– Hai, să-mi trăiască finii ! – le zic ridicând cupa de șampanie tocmai turnată de o fată din personalul evenimentului.
Invitații, ridicând alte cupe cu Dom, băură împreună cu noi.
– Nu văd niciun Maniac, le zic comesenilor îndată ce îmi ocup locul în dreapta mirelui.
– E un semn bun, comentă Adeline.



Pe parcursul zilei, căci nunta începuse pentru noi devreme, cam pe la zece ante- meridian, Maniacii se ocupaseră de o largă varietate de treburi, de la stabilirea ordinii în care vom scoate S-Klasse-urile și BMW-urile din parcare, până la proviziile de alcool și onorariile primarului și părintelui ce-i unise pe finii mei în buna tradiție ortodoxă. Acum însă, nașii erau singurii componenți ai găștii ce se alăturaseră sindrofiei.
În următoarele douăzeci de minute, ca și cum ar fi fost convocați printr-un ordin, ceilalți invitați ajunseră în local. I-am primit ciocnind șampanie în proximitatea intrării, pe covorul regal.
– Dacă ar fi fost roboți programați și nu ar fi venit toți de la zece la zece și douăzeci, îmi șopti finul după ce Andreea, prezența discretă din ungherul neiluminat confirmă prezența tuturor celor ce primiseră și confirmaseră o invitație, cupluri sau celibatari neimplicați.
– Finule, cred că nunta ta va fi una de neuitat pentru toată lumea, profețesc jovial.
– Beau pentru asta ! – zice finu’ și, ciocnind cu clinchet cristalul paharelor, mai dăm pe gât o șampanie franțuzească.
Lipseau ceilalți opt Maniaci componenți ai tribului peste care împărățeam și vreo alte câteva figuri spropiate grupului, pe care noi îi numim auxiliari.



Nașa dansa cu finu’, iar fina cu nașu’, când aud, în afară de undele melodice ale piesei rulate de un DJ/MC de-al casei, niște vorbe, niște șoapte cu puterea de a mă intriga...
– Vreau să mă furi tu în noaptea asta ! – îmi solicita mireasa în haine de purpură. Vreau să fug cu tine în lume... Să mă duci atât de departe încât să uit că am făcut gestul pe care l-am făcut azi.
Nu aveam niciun răspuns pentru o asemenea... rugăminte, dar cu siguranță nu puteam concepe unul afirmativ. Eram eu un magnet sexual, dar să mă dedau la așa ceva, nici prin gând nu-mi trecea.
M-am trezit asudat, pe patul din dormitorul mare al Cuibului de Vulturi. Era noapte.








Capitolul III


– Slick, repede, ce zi e azi ? – îl iau pe sus pe Showman, pe care l-am găsit la minibar preparând un cappuccino.
– Faci mișto de mine ?! – ridică Spectaculosul o sprânceană circumspectă.
– Nu, mă, vorbesc serios !
– E vineri, patru august. Ce-ai mai băut pe lângă Ballantines ?
– N-am băut nimic, cred.
Îmi consult Breitling-ul de pe articulația antebrațului stâng cu mâna și acesta confirmă spusele musafirului, precizând totodată că momentul era cel al amurgului: șapt și șaizeci de minute.
– Înseamnă că ai avut iarăși unul din visele alea care te zăpăcesc de tot, observă el la obiect.
Încuviințez clătinând obosit bostanul ce conține creierul hiperactiv.
– Ce-a mai fost acum ? – se preocupă oferindu-mi cana de cappuccino.
– Amelia, la nuntă, mi-a cerut s-o răpesc și să fugim în lume, îi zic fără nicio pregătire a terenului. Și știi ce mai era straniu ?
– În afară de fină-ta care te ruga să te comporți precum anumiți oameni din stat ? – făcu excesiv de amuzat Showman. Ce ?
– Niciunul din Maniaci, cu excepția mea și-a Fulgușorului, nu mai era acolo.
– Zău așa ! O s-o iei razna de tot cu astea, reluă el tema grijii pentru liderul haitei.
– Băi, tu ești nebun ?! Nu e nicio fantezie ! Amelia mi-a mai zis că ar vrea ca la nunta ei să fiu printre răpitori. Că mă iubește așa cum nu l-a iubit și nu-l va iubi niciodată pe Max.
– Și eu de ce aflu abia acum ?! – se miră el.
– Pentru că nu era nimic important, îi zic, numai că acum, mă tem că lucrurile vor avea parcursul pe care ea îl visează.
– Să-nnebunesc dă nu ești culmea ! Culmea nășitului: mireasa să fugă-n lume cu nașu’ !
– Culmea Maniacilor: să nu accept oferta și să iasă nunta cu scandal și-un divorț.
– Asta nu e o culme, ci un adevăr iminent, dragul meu, mă îngrozește conlocutorul cu un truism – unde sunt Maniaci, trebuie să fie ori sex și distracție, ori stare conflictuală.
Și, cum visele astea ce-mi inhibă uneori centrii rațiunii sunt mai mult profeții decât fantezii ale unei minți mult prea încărcate, îmi mai rămâneau mai puțin de douăzeci și patru de ore pentru a ticlui o ieșire încununată ca de obicei de lauri din impas.
– Încă două întrebări de verificare, îi zic Spectaculosului.
– S-aud !
– Fulgușoru’, Martini și Cheers, aici ?
– Da, au prizat coca... Mi-ai arătat când am venit, la șapte.
– Tu și Candy aseară ?
– Din nefericire, s-a întâmplat și asta.
– Cum rămâne cu Martini și corecția pentru corupția narcotică ?
– Rămâne cum am stabilit – la noapte o aduc aici și facem show... Faci show.
– Adevăr grăiești, dragul meu Showman ! Campionii suntem noi.



Pe la miezul nopții, primesc un telefon de la Adrian, telefon din care aflu că Martini a fost pusă în stand-by pentru noaptea în curs. Motivele anulării nu aveau niciun sens enunțate de el și nici scrise nu ar putea avea.
Cu-atât mai bine, mi-am zis, abia am și eu timp să-mi încarc bateriile pentru cheful prelungit de mâine... de azi.
Mă furișasem, chiar înainte de apelul Spectaculosului, în Cuibul de Vulturi, fără a urmări un scop anume, iar în această aventură mă însoțeau patru cuburi de gheață ce înnotau în Ballantines-ul din paharul dedicat.
Sunt un fan declarat al stelelor boreale, iar întunericul din livingul de sticlă al reședinței îmi oferea un nemaipomenit avantaj spre satisfacerea bâzdâcului.
Cu capul plecat peste spătarul fotoliului de piele rezervat la măsuța de cafea pe care trona maiestuoasă o vază încărcată cu un buchet de iasomie, așa mă descoperi Fulgușorul în jurul orelor unu, când ar fi trebuit să dea o raită prin studioul Cool FM pe care îl dețineam, pentru a-și realiza show-ul.
– Din nou în beznă cu ochii în stele ? – mă întreabă ea după ce, prin valurile menționatei bezne, conturul mi-l desluși, auzindu-mi și subtila respirație. Trabucul aprins fu trădătorul real.
– Cineva trebuie să stea și cu ochii la ele, îi zic. Dacă se vor simți ignorate și seara următoare vor fugi pe alt cer ?
– Mm, se amuză ea gustându-mi amarele buze. Un veghetor al aștrilor. Un înger.
– Un înger fără aripi, comentez sobru, deși sub bruma de pasivitate eram tot un zambet.
– Crezi că ai putea să le rogi să te scutească o perioadă ? – continuă ea rămasă pe genunchii mei și, în aceeași șoaptă suavă, se explică. Aș avea nevoie de o minune din partea îngerului fără aripi.
– Stelele și prințesa mea pot profita simultan de ceea ce am eu de oferit, îmi respect eu blazonul. În fond, aș ajunge oricum la un moment dat cu capul pe spate.
– D’accord ! – se învoi prințesa cu un sărut bonus.



Doamna Dinulescu, Fulgușoru’, soția Nașului, se găsea conectată la Dihania masivă din punct de vedere proporțional, iar el, căpetenia, cu o mână ocupată de paharul cu scotch iar cu dreapta frământând mica podoabă stângă, care, în tandem cu cealaltă, ne dau nouă denumirea de mamifere, păzea aștrii cerului senin.
Îi plăcea să fie satisfăcut fără a depune vreun alt efort decât cel de pompare a sângelui în venele Dihaniei. Dar asta era de datoria creierului pe in palier instinctual.
Fulgușorul se agita, se zvârcolea, se foia; gâfâia, gemea, suspina, iar el, sfinxul, impasiv, inexpresiv și glacial, își supraveghea distantele sclipiri diamantine. Gândurile îi zburau în depărtări pe care alte minți umane le găseau de neatins ori nici măcar nu le concepeau ca a fi.
– La.. ce.. te.. gân.. dești ? – reuși ea să-l întrebe, mânată și de altceva decât de dorința hormonală.
– Fiecare din punctele alea, fiecare luminiță și toate câte nu le putem vedea, îi zise el, e o lume imensă, o stea mai mare decât soarele.. Pe oricare din sistemele lor se poate găsi un cuplu care se cotoșmănește cu gândul la aștri, la alte lumi.. Nu e intrigant ?
– Ba da, aprecie cu vocea tăiată, roșcata.
Tremurând precum un jeleu, precum budinca de la nu-știu-care doctor, îi căzu la piept și, cu ultima putere, năpădită de valurile mării Climax, murmură în urechea amantului:
– Je t’aime.
– Je t’aime aussi.
Stătură în acel loc, în acea ipostază, o vreme îndelungată. Și ar mai fi stat încă pe-atât dacă un apel primit de el de la Showman nu l-ar fi avertizat că planul de-o implica pe Martini e din nou valabil. Refuzând ideea, Nașul Maniacilor fu imediat contraargumentat de DJ Slick:
– Deja e pe drum, i-am zis că e așteaptată de cineva la Cuibul de Vulturi și că unul din dormitoare va avea parte de o noapte de pasiune.
– Ești idiot ?! – îl întrebă Nașu’ cu titlu retoric, emițând un ordin: Oprește-o că nu e momentul !
– Nu se mai poate acum. I-am garantat că amazoana care o așteaptă nu acceptă nicio eschivă. Trebuie să jonglezi tu cu ea, că eu n-am nimic s-o dezamorsez.
– Să vezi ce eschivă îți dau eu ție după ceafă, îl repezi David și închise.
– Cine vine ? Martini ? – se interesă Adeline coborând muntele ce găzduia Dihania. Ce mai vrea ?
– Îți spun eu mai târziu, acum am nevoie de ajutorul tău, făcu operativ glacialul înger fără de aripi.
– O expediez eu, nicio grijă, citi tânăra gândul nerostit al soțului său.
Fulgușorul se pierdu în beznă și imediat David auzi zgomotul specific făcut de glisarea în locașul său a ușii secundare de acces în clădire, ușă de sticlă ce se afla în spatele șemineului.
Două bătăi ale palmelor nevăzute aprinseră luminile în living, simultan închizând jaluzelele verticale ce obturau pereții de sticlă ai salonului. În lumina noilor evenimente, Nașul fu pus față în față cu zeița Martini, deloc mirată că-l vede. Îl salută cu un gest obosit al mâinii stângi dar mai ales al indexului acesteia și își toarnă un scotch la minibarul din proximitate.
– Așa, pune-ți un uischian, că ai nimerit de minune adresa, îi zîmbește el ironic.
– Don’t fuck me ! – o scurtă Carolina și schimbă macazul: Îți torn și ție unu’ ?
– Obviously, se amuză Nașu’ părăsind fotoliul cu destinația fixată pe minibar.
– Auzi, știi ceva de un musafir gata să-mi dea limbi pe toate buzele pe care le am ? – trecu fata la subiectul ce-o fierbea, ciocnind paharul de al gazdei.
– Sunt doar eu aici. Și Adeline în dormitor, îi răspunse David pozând în același chip aparent imperturbabil și împopoțonânduse cu o sinceritate la fel de disimulată.
– Unu’ dintre voi i-a zis lu’ Showman să mă trimită aici să fiu limbuită, își prezentă ea cazul cu aceeași nonșalanță dezarmantă, completând cu o întrebare: Tu, sau doamna Tu ?
– Nu știu nimic de vreun desert numit Carolina, dar dacă insiști, facem un menage a trois imediat, contraofertă Nașu’ iluziile amazoanei. În fond, dacă Showman a dat chix și nici Fulgușoru’ nu a lansat invitația, riști să pleci dezamăgită și încă tensionată.
– Băi, tu nu gândești deloc rău, constată bruneta cu ochii obosiți și injectați cu alcool.
– Dacă nici eu nu aș gândi, atunci am deveni oameni obișnuiți, fețe în mulțime, se elogie David deja vizualizând destrăbălarea iminentă; mai trebuia doar ca doamna David să joace rolul care, prin eliminare, îi fusese atribuit de urzeala Spectaculosului.
Martini, luând o sticlă de Ballantines de la bar și pe Nașu’ de mână, păși peste hol în dormitorul mare al reședinței.
Surpriza pentru proprietarul Complexului Exotic fu una care îl bucură enorm. Deși îl asigurase că o va expedia pe musafiră imediat, Adeline își expunea trupul marmorean bătăii caldei unde a luminii unei aplice din stânga patului super king size.
– Aaa, vă așteptam, zise ea cu o voce îmbietoare. Luați loc.
Lui David nu-i veni greu să priceapă că într-adevăr Showman lucrase la pont și că, pe deasupra, cel care trebuia să guste din bunătățile zeiței Martini era chiar el. Cu siguranță gura lui cea mare și niciodată sub strajă îi spusese Fulgușorului, cândva în cursul serii, despre ideea unei răvășiri de așternut în compania Carolinei drept mustrare pentru atitudinea sfidătoare și gestul irațional de a priza făină columbiană la această adresă.
Înainte de încheierea catenei logice, Nașul avu înaintea ochilor o nouă sculptură nud a Maestrului. Știa că nu avea vreun folos să încerce o lecție de comportament anti-narcotice, dar tentația fu prea mare.
Aprinzându-și un al doilea trebuc Dunhill pe a ceastă seară, zise cu adresă către ambele nimfe, acum captive într-un pasional sărut:
– Să vorbim puțin despre două curve, Coca și Ina, care în seara asta v-au luat mințile.
Adeline ridică o sprânceană tradusă în cum ne-o fi dibuit ?!, iar Martini exclamă de-a dreptul vexată:
– În loc să ne-o tragi la păsărică tu ne-o tragi la urechi ! De câte ori se ivește ocazia să mi-o bagi mie ?!
– Pot să ți-o bag oricând, nu asta e problema, se zburli Nașu’. Problema e de natură narcotică.
– Mi-o bagi oricând ?! – contră bruneta furioasă. Ce, mă, eu sunt sor-mea, sau ea ? Sau oricare din tutele alea cu care te destrăbălezi tu oricând ți se scoală ?
– Nu devia tema, că aici vorbim de drăciile morții albe ! – o țintui el cu indexul mâinii stângi. Și dacă nu vrei să te dau pe mână lu’ Danny să îți curețe el sângele corupt, o dai dracu de treabă chiar acum și uiți ce-s alea prafurile ! Tu m-auzi ?
– Da, tati, îngână ferocea Martini cu glasul pierit și cu ochii plecați, o lacrimă izvorând în ai săi frumoși și-adânci luceferi.
Răspunsul era ironie pură, dar mimica și însăși sufletul său robust purtau pecetea regretului sincer.
Simținduse indirect vizată de săgeata cu efect curant a viteazului său iubit, Adeline îi încolăci gâtul cu ale sale albe și firave brațe, sărutându-l pe pieptul expus datorită unor nasturi neutilizați ai cămășii de mătase. Gestul veni în van, pornirea autoritară, dictatorială chiar, a regelui leu, oprinduse și asupra jumătății sale. Cu un ton trădând dezamăgirea, îi șopti:
– Tu, draga mea ispită, ar fi trebuit să ai ceva mai multă minte decât ele. Dacă nu pot avea încredere în tine și în Michelle, cum aș putea pune bază pe dânsa ori pe Cheers ?
– Cristina nu are nicio vină, își găsi Martini un instinct litigios și-l puse în slujba celor absenți; dar vorbele, subliniate de suspine, erau elemente disonante în tabloul comportamental al zeiței.
Atât David cât și Adeline puseră starea emoțională a don’șoarei pe seama consumului excesiv de cocktailuri pe bază de vodcă Stoli sau Absolut și conveniră din priviri să-și unească forțele spre a-i ridica moralul devastat de critica și amenințările celui ce trebuia să vegheze la siguranța și integritatea grupului și-a fiecărui membru în parte.
Istovită de plâns și de alcoolul asimilat fără cuget în ultimele șaisprezece ore, prințesa adormi pe patul ce-ar fi trebuit să găzduiască un dezmăț a trois nepereche.
– De unde știi de prafuri ? – își descusu roșcata iubitul pe când se băgaseră între așternuturile celuilalt pat super king al reședinței, saltea a dormitorului secundar, vecin cu sala de baie, garderoba, livingul si principala cameră de dormit.
– Să zicem că mi-a ciripit o pasărică, încercă el să se fofileze.
– Las-o jos p’asta cu păsărica, fiindcă doar o păsărică ai ciufulit azi și aia e a mea.
– V-au văzut niște ochi indiscreți pe care i-am pus de strajă în living, jucă el cartea sincerității, plusând cu șocanta completare: Am înțesat Complexul cu spioni de-ăștia, pentru a ști în fiecare secundă cine și unde se află, ce face si mai ales cu cine.
– Ai înnebunit ?! – se isteriză Fulgușorul . N-am discutat noi că supravegherea e restricționată în afara casei și doar în zonele cu acces liber ale Complexului ? Nici nu vreau să mă gândesc că intimitatea noastră poate ajunge subiect de bârfă în Watch-Cell.
– Nu, nu ai înțeles, zise el cu intenția de a-i furniza precizări. Astea sunt legate wireless la un singur server și la serverul ăla nu mă pot conecta decât eu cu un cod de descriptare și o parolă pe care o modific discreționar.
– Imoral, dar funcțional, concluzionă ea acum încântată. Crezi că am putea trage o ocheadă ?











Capitolul IV


Dimineața, soarele se cocoță pe azuriul eternei sale cupole cu o nepăsare și o lejeritate de mai mare dragul. Părea a fi făcut lucrul acesta de vreo câteva ori la viața sa. Până la zece dinaintea meridianului, temperatura urcase la douăzeci și patru de grade ad umbra, prognoza anunțând un vârf de treizeci și șase.
Primul musafir al Cuibului de Vulturi în ziua în care David și Adeline aveau să nășească întâia pereche din ceea ce se dorea a fi un neîntrerupt șir de fini, fu, inevitabil, Showman.
Conform unui protocol împământenit, Spectaculosu’ strigă de două ori, într-o gamă moderato numele și indicativul șefului de trib, apoi așteptă în living să apară Omul. Evident, protocolul era validat exclusiv de ușile închise ale dormitoarelor, așadar într-o stare non-caracteristică, evitânduse astfel situațiile neplăcute ale încălcării intimității rezidenților porumbei sau ale oricărui oaspete conjunctural găzduit de cuibul vulturesc.
Nașu’ i se alătură lui Adrian la zece minute după ce acesta sosise. Vestimentația impecabilă a căpeteniei venea în ton cu hainele alese ale Spectaculosului ce încerca un poker pe laptopul lasăat de cu seară pe măsuța de cafea de către proprietar.
– Trăiască nașu’ mare ! – exclamă expansivul și jovialul musafir. Gata de eveniment ?
– Mai gata de-atât nu aș putea, zise relaxat David dând mâna cu Maniacul.
– Ia zi, mă, ce-ai făcut aseară cu fetele ? – cârmi Showman, intrigat, subiectul. Am vrut să te sun, da’ m-am gândit că aș deranja combinația.
– N-a fost, mă, nimic, îl dezamăgi Nașu’ pe cel ce trăia din aventurile liderului precum trăia dintr-ale sale.
– Cum, mă, nimic-nimic ?! – se miră aproape șocat Spectaculosul. Cum dracu’ ai reușit să eviți o asemenea delicatesă ? A leșinat de-atâtea martiniuri sau ce ? Cu toate că așa ceva este improbabil.
– Nu a leșinat, mă, îi zise David. Doar că am băgat-o în sperieți cu Danny și urmările pe care le poate avea continuarea prostiei pe care au făcut-o și, biata copilă nu a mai apucat să se dea în bărci cu noi. Abia-abia am reușit să o calmăm, că nu se mai oprea din plâns. Lacrimi de Stoli, dar lacrimi.
– E clar că ai prea multă pizdă și asta ți se urcă la cap dacă n-o bulăniși, mai ales că Fulgușoru’ a venit su ideea. Nu știu dacă te-am înțeles vreodată, dar acum nu te mai înțeleg deloc.
– Ce nu înțelegi tu e că scopul era să o abat de la drumul sinucigaș pe care tinde să o apuce, explică Nașu’. Tu crezi că n-o pot pune de-un grup cu amândouă și azi ?
– Nu știu ce vrei și ce poți tu azi, da’ avem de cununat niște tineri și mai puțin de făcut sex.



– Suntem gata cu toții ? – vine o întrebare învățată de-acasă Number One, fratele cu un an mai mic al Nașului, aflat la brațul iubitei sale din ultimii șase ani, Diana.
Ambii erau ireproșabili în ținută, ori cel puțin în cea vestimentară, dacă în alură nu erau deloc diferiți de restul Maniacilor. Nicky își turnă un Cappy de portocale, iar Dianei îi destupă un Pepsi Max.
Aici, la Cuibul de Vulturi, fiecare venea când avea poftă, locația fiind una de congregare a grupului, iar elementul omniprezent era vizita la minibar. Se înțelege de la sine motivul pentru care barul fusese utilat cu o combină frigorifică de mărimea unei grote locuite de vreun urs polar și tot felul de accesorii necesare autoservirii cu licori a trupelor.
Mari consumatori de scotch, sucuri naturale, cafea și vodcă, Maniacii obligau staff-ul Vilei Maxima să facă deplasarea pe aleea largă ce străbătea și arcul unei punți de piatră aruncate peste canalul conectant al celor două iazuri mari până la Casa-de-la-piscină a Nașului, aprovizionând în principal minibarul.
– Mai avem câteva retușuri, dar în esență suntem pregătiți, îi răspunse Showman Numărului Unu.
În living, căci pentru acces Maniacii foloseau în general ușa secundară, se mai găseau Alex, omul de încredere al Nașului, dimpreună cu Candy, bombonica sa și David sorbind întâiul Ballantines al marii zile pe marginea fotoliului dedicat. Așteptată era nașa – Adeline, care își făcea de lucru într-unul din dormitoare, însoțită de Michelle, întâia și actuala iubită a căpeteniei.
Punctul de rendez-vous stabilit dinainte, permise grupului să se adune în foarte scurt decurs. Martini trecuse pe-acasă pentru a-și schimba hainele, iar Al – Lovitură, musculosul body-builder, împreună cu Alina, iubita sa, au încheiat succesiunea sosirilor, urmându-le Cristinei, ce-o adusese pe Andreea, jumătatea sa și lui Lily, neînsoțită.
– Maniaci ! – luă Showman cuvântul pe când toată lumea care conta se afla sub același acoperiș, cel de sticlă al reședinței.
Liniștea se așternu. Spectaculosul le atrăsese atenția doar pentru a-l asculta pe David.
– Azi e o zi mare pentru doi tineri cărora le voi servi drept părinte spiritual. Și, așa cum am făcut-o în cazul grupului nostru, pentru care mă gândesc că am fost un naș, un părinte spiritual în sensul larg, sper că voi reuși să nu-i prostesc de tot nici pe noii mei fini.
– Trăiască nașu’ mare ! – toastă gălăgios Adrian, ridicând paharul de scotch, gașca imitându-l în gest și urare.
– Ziua asta trebuie să treacă fără niciun fel de incidente, să le apară mirilor ca fiind una tocmai scoasă din cărțile de povești, reluă Nașu’. Andreea, event managerul de la agenție, se va ocupa de toate mișcările noastre, făcându-ne pe noi un fel de invitați oarecare.
– Doar că vom avea mașini mai tari și bani mai mulți, îl întrerupse Showman.
– Da, aprobă David zâmbind. Distracție plăcută să avem, dar cu măsură !
– Trăiască ! – exortă Spectaculosul audiența, livingul răsunâd de veselie:
– Trăiascăăă !!



Grupul se puse în mișcare, îndreptânduse către parcarea dinaintea Vilei Maxima, unde erau așteptați de un cortegiu motorizat accesorizat de șoferi. S-Klasse, E-Klasse și seria 6 aveau exclusivitatea.
Într-un S-Klasse șofat de unul dintre membrii celulei de securitate Axis, cu pregatire SPP, David era flancat pe bancheta din spate de cele două muze ale sale, ambele piese de rezistență în Maniacii Inc încă de la înființare, la jumătatea anilor ’90, Adeline și Michelle. Fulgușorul și Pasărea de Noapte erau cele mai bune prietene încă dinainte ca vreuna din ele să-l combine pe șeful de trib, iar curenta stare a faptelor le apropiase chiar mai mult.
Ca întreg, Maniacii erau de nedespărțit de la vârste preșcolare, frecventând aceeași grădiniță, ceea ce întărise în ei spiritul gregar. David îi mai tachina din când în când, întrebându-i dacă în lipsa banilor și a Complexului, ar mai fi păstrat unitatea găștii.
Adevărul este că nu din cauza banilor erau ei uniți, ci un motiv mult mai profund îi ținea pe orbite strict definite în jurul miezului gravitațional ce era Nașu’. Suficienți bani aveau și ceilalți Maniaci, mai ales că părinții lor administrau funcții importante în Firmă – corporația intercontinentală în care tatăl lui David era co-fondator.
Armani, Versace, Gucci, Vuitton, Calvin Klein și Bvlgari, cu toții își trimiseseră emisari în Săgeata Argintie în care se mai afla și Danny, șeful securității Complexului și al lui David în mod special, fost locotenent în DIAS, în vârstă de treizeci și șase de primăveri. Desigur, acești emisari, textili sau din piele, erau camuflați drept sacouri, pantaloni, pantofi, poșete, ochelari de soare, bijuterii de gheață.
Destinația convoiului exclusiv argintiu era Bucureștiul, capitala țării, la mai puțin de o jumătate de oră de rulaj. La intrarea pe autostradă, David se întoarse către dreapta și i se adresă soției într-un ton familiar, detașat:
– Amelia mi-a propus să o fur eu în noaptea asta. Nu e posibil, nu ?
– Nu, cum să fure nașul mireasa ?! – făcu roșcata extrem de amuzată.
Michelle știa de asta. Râse și ea cu Fulgușorul. David se întoarse și către stânga:
– Trebuie să faceți ceva să-i scoateți prostia asta din cap că-mi strică nunta!
– Ce să-i facem noi ? Cum să ținem noi, victimele și sclavele tale, piept unei mirese ? – se miră Pasărea de Noapte, deși tonul trăda o imparțialitate îngrijorătoare.
– Vorbesc serios, protestă David. E în stare să facă lucruri categorice, gen anularea nunții, iar eu nu vreau să fiu un naș părăsit la altar că i s-au aprins miresei călcâiele după mine.
– Poate că ar trebui să-i dăm cu praf în ochi, să se preocupe de bărba-su, propuse, deloc în glumă, Adeline.
– Sper că nu e vorba de praf columbian, nu ? – interveni Danny de pe scaunul mortului, căci discuția prăfuită era detonatoarea unei reacții defensive a celui numit Leader.
– Ba e columbian, doar că nu pentru noi, răspunse doamna Dinulescu.
– Dave, acum e momentul să-ți reamintesc că Unchiu’ Radu poate mușamaliza orice, dar nu ai nevoie de publicitate negativă și de intruziuni externe, fie ele și de imagine, zise șeful securității întorcânduse atât cât îi permitea centura de siguranță, către angajatorul și prietenul său.
Unchiul Radu, pe numele întreg Radu Dinulescu, era un vrăjitor al lumii informațiilor; colonel în SRI, colonel și în timpul împușcatului, el putea face cam tot ceea ce era posibil în lumea de sub soare. Dar, nici lui nu-i plăcea ca protejații săi să-și prăfuiască nasucurile sau să-și înțepe venele. Situații de acest fel existaseră în trecut, iar atunci dealerii și capii rețelei narcotice au fost executați fără drept de apel de o unitate specială – la fel de inexistentă ca și divizia Unchiului.
– Unchiu’ Radu nu va afla nimic, pentru că nu e o situație cu potențial de escaladare, îl asigură cu a sa exprimare inteligentă, placidă, dar profundă, David. Toată treaba a fost că Martini a obligat-o pe Cristina să procure, pentru trei liniuțe, niște marfă, iar aseară, azi-noapte, am tras-o un pic de păr. Până acum nu a fost nevoie de măsuri categorice, precum dezintoxicarea, nu ? Nici de-acum înainte nu va fi.
– Am încredere în tine, dar știi foarte bine că unii dintre Maniaci au o predispoziție către călcatul în străchini, zise Danny amical. Uită-te la destrăbălatul de Showman și la modul în care a profitat de cearta lui Alex cu Candy.
– Ce-a făcut ?! – sări Michelle de la locul său. Ia mai zi o dată !
– Joi seara, Candy a plecat supărată din Club, iar prima oprire a fost la Vila Maxima, începu Danny detalierea și documentarea afirmației anterioare, însă David îi opri înaintarea.
– Informația asta nici nu există ! Nu vreau să mai aud nimic despre ce-a făcut Showman cu iubita și viitoarea soție a lui Alex ! Ne-am înțeles ? Mersi.
Ieșirea autoritară a Nașului era menită să mușamalizeze întâmplarea, iar fetele și Danny au convenit că tema nu trebuie să mai existe în viitoarele lor conversații.
– Revenind la problema noastră numită Amelia, schimbă David subiectul, iar Leader adoptă poziția precedentă, părând a ignora discuția din spate.
– Mie mi se pare nemaipomenit că are astfel de vise, aprecie Adeline zâmbitoare. E romantic, chiar.
– Romantic, dar noi nu suntem chiar ușă de biserică, interveni Michelle. Adică, poate că am reuși să-i facem un cadou de nuntă la care ea doar visează.
– Desigur, oftă David înțelegând ideea nerostită a Păsării de Noapte. Nu vreți să mă băgați și într-o cutie cu fundiță și ambalaj colorat ?
– Dacă va fi nevoie, își etală Michelle disponibilitatea.
– În condiții normale, nu aș fi ezitat mai mult de o secundă, dar acum nu e chiar o condiție normală, reluă David teza ce-l posomora. Voi nu înțelegeți că pur și simplu nu pot să-i fac așa ceva lui Max ? Cum să fac eu sex cu nevastă-sa chiar în noaptea nunții lor ?
– Hai lasă-ne cu subitul atac de moralitate ! – exclamă Adeline neîncrezânduse în cuvintele soțului. Ia gândește-te tu cu câte alte femei ți-ai pus-o fără a lua în considerare contextul, detaliile peisajului. Tu ești un cuceritor care de fapt se lasă cucerit. E ceva inevitabil și asta nu se va schimba niciodată. Nici dacă ai vrea. Nu înțelegi că nu e vina ta că fetele ți se aruncă la picioare ? Adică, e vina ta, dar nu prea ai ce face. Bucură-te de asta !
– Da, și bucură-te că ne ai pe noi, fetele tale, atât de evoluate, anexă Michelle surâzătoare.
– Orice ați susține voi acum, tot trebuie să vă luptați pentru a-i scoate ideea asta din cap, zise David convins de corectitudinea punctului său de vedere. În niciun caz nu o voi răpi diseară și tot așa, nu eu o voi trimite în Orgasmolandia.
– Orgasmolandia! – râse Danny. Asta e nouă, nu ? Îmi place.
– Mersi, Di, dar tot nu am rezolvat ecuația, punctă Nașu’ cu un zâmbet abătut.

Capitolul V


Soluția ecuației în care David transformase solicitarea mai serioasă ori mai ne-, a Ameliei, era una simplă, dar la fel de nebunească precum ideea tinerei. Chiar el îi spusese lui Showman că unica modalitate de a scăpa de tentații este cedarea. Oare nu vedea că această teoremă se putea aplica foarte bine și pentru ieșirea din pseudo-impasul actual ? Cineva trebuia să-i deschidă ochii.
Ziua se scurse conform desfășurătorului: cununia civilă avu loc la primăria micii localități de vile și proprietăți exuberante pe raza căreia se afla și Exoticul Complex, cea religioasă fu oficializată într-o localitate învecinată, iar apoi, Nașul mare dădu o masă pentru toți invitații. După ce bufetul rece își epuiză oferta iar lumea se rări pentru rearanjarea ori schimbarea ținutei de gală, mirii și nașii conveniră că era momentul unui scurt antract. Dormitorul prezidențial din Vila Maxima îi găzdui pe Max și Amelia, în timp ce Cuibul de Vulturi asistă la aterizarea nunilor.
Orele erau douăzeci și unu trecute fix. Până la recepția organizată în Blue Night mai erau câteva zeci de minute.
– Nu am găsit nicio idee mai răsărită să-i scot din cap Ameliei gândurile ce mă vizează, se destăinui David Fulgușorului.
– Poate că nu va fi nevoie, îi zise iubitoarea soție. Poate că este scris ca tu să-i satisfaci acest capriciu. Nu susții tu sus și tare că nu există liberul arbitru și totul este destin ? Atunci, de ce nu ar zice acest destin că David i-o-nfige până-n suflet Ameliei, chiar în noaptea nunții ei ? Trebuie să accepți că nu te poți pune de-a latul celor scrise.
– Știu și eu, se codi Nașu’. Poate... Dar se mai poate și ca lucrurile să fie doar parte dintr-un test. Dacă destinul zice că voi face sex cu ea, dar, pentru a câștiga puncte și a evolua, ar trebui să nu o fac ? Cum o mai dau acum ?
– Nu ai zis tu că tot ceea ce este scris se va întâmpla ? Cum să fie posibil ca un asemenea element și chiar unul foarte important, să fie escamotat ? – îl ațâță roșcata plimbânduse goală prin dormitorul secundar, în căutarea rochiei de seară adusă de la Paris special cu ocazia acestei seri.
El stătea pe capătul patului cu un Ballantines în mâini, îmbrăcat doar cu boxerii CK și sorbind-o din priviri. Muza lui îi spunea că nu poate ocoli destinul – lucru postulat chiar de el într-una din scrierile publicate recent. Dar inima îl îndemna să creadă că uneori există și excepții, derogări de la cuvântul inefabil al celor de deasupra puterii de conceptualizare a omului.
– Gândește-te că nu e un lucru nerecomandat de dogme și tradiții, de cultura umană cea strâmbă și idioată ! Privește situația ca pe un prilej de a-i satisface unei persoane o dorință uriașă, cea mai mare năzuință a ei. Faci un lucru bun, ajuți un suflet să fie fericit. Și-așa ai zis tu mai nu-știu-când că nu facem suficiente fapte bune.
Muza își argumenta foarte bine cazul. Părea să fi făcut și Psihologia și Dreptul în același timp, deși nu absolvise niciuna dintre acestea. Înaltul coeficient de inteligență de care dădea dovadă fiind în mare parte nativ, studiile instituționalizate neajutând la altceva decât la obținerea de diplome cu o valoare egală cu aceea a hârtiei pe care erau tipărite. Iar afirmația este valabilă în cazul tuturor Maniacilor.
– Instinctul, partea sălbatică din mine, îmi face capul calendar pentru scrupulele oarecum ipocrite cu care mă freacă inteligența, vorbi David. Dar nu pot să nu mă tem că voi crea un precedent. Nu vreau ca Maniacii să se teamă că, la nunțile lor, le voi bulăni miresele.
– Da’ cine a mai zis-o și pe-asta ? – făcu stupefiată doamna Dinulescu. Ce, s-au dat la tine fetele Maniacilor ? Diana ? Candy ? Alina ?
– Nu încă, oftă David. Dar, cu atâta libertate de exprimare și gândire, cu siguranță că vor invoca amendamentul Amelia și de-acolo, cine poate ști ?
– Ești prea lucid, îl mustră roșcata amuzată. Termină scotch-ul ăla, te vei relaxa.
– Un naș care să-și trateze mireasa în noaptea nunții n-a pomenit nici dracu’! Asta da fantezie, cugetă Nașu’ după ce urmă îndemnul iubitei sale și sorbi licoarea de chihlimbar.
– Vorbești serios despre nunțile Maniacilor ? Vrei să-i cununăm noi pe toți ? – devie Fulgușorul ruta acestei conversații cu intenție.
– Da. Cum să-i las să-și facă alți părinți spirituali când eu le sunt și mamă și tată din copilărie ?! – se miră David ca și cum Adeline făcuse o greșeală neintuind un amănunt atât de evident, de logic. Deja le-am inoculat ideea în bostani și, atunci când se vor decide să o facă legal, noi doi îi vom conduce la altar.
– Nu încetezi să mă surprinzi, aprecie ea îmbrăcând o pereche de chiloței de culoarea bitumului, uvertură pentru superba creație Yves Saint Laurent ce contrasta puternic cu nuanța polară a trupului de nimfă.
– Da, mi se mai întâmplă să mă surprind și pe mine câteodată, recunoscu el surâzător. Vino !
Îi întinse mâna cu tot brațul stâng, iar ea păși sfioasă către protectorul și zeul său.



Tămbălăul era în plină desfășurare sus în Noaptea Albastră; Nașul jongla cu o sticlă de Dom la masa rezervată cuplurilor esențiale din această seară, Max, ginerele, avea o conversație cu unul dintre nuntașii ce ocupa scaunul miresei, iar invitații dansau de le săreau capacele pe ringul amenajat central.
Amelia și Adeline dansaseră într-un răstimp împreună, creând un val frenetic de aplauze din partea celor două sute de invitați, dar Nașul nu le mai văzuse de ceva timp. Lui Max, care prinsese a se-mbujora datorită șampaniei franțuzești de trei sute de euro sticla, Showman îi împuia capul cu verzi și uscate. Așa se face că, pe la miezul nopții, David primește un apel pe mobil și îi răspunde lui Alex, omul său de încredere:
– Zi, Cool !
– Cred că avem o mireasă care a fugit de la propria nuntă, răzbătu vocea apelantului prin zgomotul de fond al bairamului. Știe cineva că nu mai e acolo ? S-a dat alarma ?
– Nu, nu încă, îi zice David îngrijorat de îngrijorarea lui Alex.
– Trebuie să facem ceva, că nebuna nu mai vrea să se întoarcă!
– Stai să ies din hărmălaia asta...
Alex așteptă cuminte la telefon până ce David traversă lungimea stabilimentului pentru a ieși pe terasă. Max îl întrebase cu cine vorbește, dar Nașu’ îi servi un adevăr și un neadevăr, susținând că este Alex, cu treburi legate de Club Cheers, localul imens aflat în subsolul lui Blue Night și La Maqs – acesta din urmă situat la nivelul solului.
– Aștept idei, reluă David către trust-man-ul său. Unde sunteți ?
– Am luat-o pe driveway și ne-am întors, prin zona privată, la Vila Maxima.
– Mutați-vă la Michelle, vin și eu imediat, decise operativ liderul Maniacilor și porni în jos pe scara de marmură. Nici nu trebuie să mai subliniez imperativitatea deplasărilor în deplină anonimitate.
– Michelle zicea că va trebui să i-o pui, altfel ne-am lins pe bot de nuntă și de reputație.
– Mi se rupe de reputație! Ce reputație avem noi, mă ? Cred că lumea se așteaptă la surprize din partea noastră.
David traversă terasa cafenea La Maqs, unde mai găsi câțiva clienți, apoi, pe aleea de dale traversă și plaja, urmând la rând podul fantastic de peste piscina gigant. Ajunse în zona privată a Complexului, unde o perdea densă de copaci îl camufla îndeajuns de potențiale ocheade aruncate din depărtatea Nopții Albastre.
– Am ajuns la Cuibul de Vulturi, îi transmise el lui Alex, iar acesta îl informă că tocmai se urcă într-un SLK înaintea Vilei Maxima, împreună cu Adeline, Michelle și Amelia.
– Vin în câteva minute, zise Nașu’. Cine e în vilă ? V-a văzut cineva ?
– Noi n-am văzut pe nimeni, nu știu. Dar fetele au liber azi, în seara asta. Și Orlando, cel mai probabil că doarme.
– OK, rămâi pe linie!



Amplasată vis a vis de vastitatea Exoticului Complex, proprietatea Trandafirilor Diamant era reședința Păsării de Noapte, amanta oficială a Nașului Dinulescu și a sorei sale mai mici, Martini. Erau și aici două vile, una Mare și alta casa-de-la-piscină, zisă și Studioul lui Michelle. Ea și Martini aveau o asistentă personală în formă de Rosita, o argentiniancă de treizeci și trei de ani, angajată la Diamond Roses de când a venit Clinton în România. Nu se știe dacă el a adus-o. Dar Rosi era pe lista invitaților la nuntă și chiar fusese văzută distrânduse pe ringul de dans.
David, sosit aici pe jos, ocoli somptuoasa vilă și ajunse la cuibul Păsării de Noapte. Jaluzelele erau trase, semn că lumina era aprinsă în interiorul livingului de sticlă și oțel. Studioul era opera aceluiași Michael Heywood, arhitectul newyorkez care desenase și Complexul în ’94, anul gestației cartierului de vile exclusiviste.
– Am ajuns, îi zise Nașul lui Alex la telefon, iar superviserul Clubului Cheers îi ură baftă și închise, fără vreo altă explicație.
Căpetenia Maniacilor se miră de gest, mai ales că avea să-l întâlnească în persoană imediat și împreună vor rezolva, prin vorbe și nu fapte, situația de criză.
Holul parfumat ce despărțea dormitoarele gemene de spațiosul living era cufundat în beznă, astfel încât noul sosit apelă la memoria împrejurimilor pentru a se orienta. Împinse cu ambele mâini cele două foi de sticlă ale ușii către studioul propriu-zis și intră.



Imaginea pe care o văzu David Adrian Dinulescu nu era nici pe departe una de grup, căci într-un grup trebuie să existe mai mult de două persoane, iar aici nu era cazul. Abia cu intrarea sa în cameră se puteau număra două siluete.
Amelia îl aștepta pe salteaua de patru metri pătrați din centrul sălii, saltea atent înglobată în al său piedestal din marmură neagră, culoarea și decorațiunea podelei.
– Aaa ! Iată și mireasa răpită !- exclamă voios David, ascunzându-și mâhnirea sufletului.
– Da, și uite cine e cavalerul strălucitor care a sărit în ajutorul meu, replică într-o notă mult mai șoptită, ațâțătoare, Amelia.
– Unde sunt fetele și Alex ? – căzu întrebarea cu care el ar fi vrut să deschidă conversația dar se gândise că nu se cuvenea să o bruscheze.
Amelia răspunse cu sinceritate și relaxare:
– Alex ? Habar n-am. Michelle m-a adus aici și mi-a zis să te aștept, că vei veni.
– A fost o cursă, înțelese David surâzător. M-au lăsat să mă descurc singur.
Amelia se ridică de pe saltea și coborî treptele îndreptânduse către el.
– Trebuie să-ți spulber visele, dar pur și simplu nu pot face asta. Nu cred că ar fi corect nici față de Max, nici față de tine, îi zise el în momentul în care îi refuză un sărut. Nu îți pot alimenta pasiunea, pentru că relația noastră nu ar avea niciun viitor.
– Te-am dorit din clipa în care am făcut cunoștință. Când Max mi te-a prezentat ca fiind viitorul nostru naș, îi dezvălui ea suspinând. Și, pentru o fată care crede în povești și în puterea viselor, pur și simplu nu pot trăi cu gândul că prințul meu, prințul inimii mele, nu cel cu care conjunctura m-a obligat să mă unesc, nu va fi, cel puțin pentru o noapte, al meu.
– Am putea face asta altă dată, sugeră el, dar azi e noaptea vieții tale. Trebuie să ți-o trăiești ! Max are nevoie de tine acolo. El trebuie să te iubească în noaptea asta, nu eu.
– Max are alte păsărici de jumulit, nu sunt eu pasiunea vieții lui, șopti ea tristă. Face tot show-ul ăsta pentru a scăpa de gura maică-sii și pentru mai multe privilegii în firma tatei.
– Dar asta nu justifică și nu legitimează nimic din ceea ce îmi ceri tu. Am și eu un sâmbure de moralitate în mine, chiar dacă îl expun atât de rar și atât de nepotrivit pentru o zână suavă.
– Atâta timp cât tu îmi refuzi acest jinduit dar, nici nu vreau să aud de întoarcerea la nuntă, îl amenință ea. Întoarce-te și continuă șarada aia patetică doar cu finul tău! Eu voi rămâne aici. De fapt, voi pleca la Paris chiar în noaptea asta. Am reținut un bilet exact pentru eventualitatea pe care o creezi acum refuzându-mi fericirea.
– Nu poți vorbi serios ! – se împotrivi David cu tărie. Altfel, de ce atâta bătaie de cap cu nunta ? Nu ai fi putut să pleci, sau să te desparți de Max dinainte ?
– Nu, pentru să am sperat încontinuu, cu suflet de copilă, că nu îmi vei respinge acest vis.
– Ei bine, iată că s-a întâmplat. Nu pot face asta, zise el plecându-și ochii.
Amelia îi ridică bărbia cu două degete și încercă să-l sărute. De data asta, el nu o mai respinse, ba îi întoarse sărutul.




Capitolul VI


Petale de roze ninseseră pe salteaua cu așternuturi albe. O inimioară cu bomboane de ciocolată în coniac ședea într-unul din colțurile acesteia. O frapieră de argint căra povara unei sticle de pinot noir și două pahare de cristal ședeau precum cocostârcii, într-un picior, alături, pe ultima treaptă a postamentului rece. În surdină unduia o partitură din clasici, poate chiar Vivaldi.
Mintea îi spunea că nebunia nu poate fi departe, că excesul gândirii pluri-dimensionale îl arunca într-un viitor incert ca moment al sosirii, dar iminent din punct de vedere logic, al evoluției, într-ale totalei alienări dulci brațe, la fel cum se arunca trupul în brațele nefericitei prințese căsătorite cu un rege pe care nu-l iubea.
Instinctele, acele impulsuri înfrânate cu mari dificultăți de conștiințele insuficient fortificate, contraziceau toate reținerile. Toată refractaritatea pe care grăuntele de spirit moral o expusese ca pe un scut, dispăruse ca prin vrajă. Iubirea nu trebuie îngrădită de preconcepții, cutume și viziuni teologice cu sau fără temei, cu sau fără binecuvântarea divină. În fond, David credea că religia era doar în anumite puncte de inspirație celestă, în rest, oamenii, misticii, umpluseseră golurile cu idei tipic umane, cu idei împrumutate de la alte religii, vii sau expiate, sau cu interesele lor.
Așa-zisa moralitate creștină, care interzicea relațiile extraconjugale, nu era de factură divină, ci de inspirație socio-psihologică. Oamenilor căsătoriți și tuturor celor implicați în relații sentimentale, nu le priește infidelitatea jumătății lor, ca și cum ei ar fi proprietarii acelei ființe, lucru complet neadevărat din punct de vedere obiectiv. În principiu, e de preferat, din perspectiva socială, ca oamenii să nu facă sex la întâmplare, în stânga și în dreapta, deși, ca o paranteză, biologia chiar la asta dispune, dar să îinterzici cu desăvârșire sexul ce nu se petrece între cei doi membri ai unui cuplu, este pură sfidare și provocare a naturii umane. Suntem primate și chiar unele destul de sexi. Doar sufletele aparțin creatorului, în timp ce trupurile vor rămâne pe pământ și se vor comporta precum fiarele acestei lumi, ghidate de instincte și prea puțin de norme. În esență, oamenilor nu le convine să primească directive și mai ales unele restrictive, împotriva firii. Iar lucrul acesta a fost probat de-a lungul istoriei civilizației umane de nenumărate asasinate și execuții de tirani și alte genuri de dictatori. În trup de om, chiar și un înger va trăi precum un om. E un adevăr fundamental. Singurele voci care se împotrivesc adevărului sunt tradiționaliștii, conservatorii și extremiștii, cele trei grupuri socio-religioase care l-au întins pe cruce chiar pe Dumnezeu și care învrăjbesc oamenii sub pretextul apostolatului. Nu numai că această abordare grosolană și interesată a scrierilor sfinte îi înjosește pe oamenii care se mândresc cu religia și crezul lor, adică pe toți credincioșii, dar este și complet eronată și ratează adevăratul mesaj lăsat de Cel ce i-a făcut: iubiți-vă aproapele, nemernicilor!
Oamenii sunt egali, dar credințele lor îi divid, creând uneori prăpastii insurmontabile chiar între frații de-o mamă. Printr-o deducție logică, David înțelesese că religiile oamenilor și moralitatea descinsă din ele, sunt clădite pe temeliile adevărurilor fundamentale și pe revelații. Prin urmare, dacă religiile erau pline de bazaconii filozofice subiective, debitate de muritori, liderul Maniacilor și crease un sistem propriu de norme morale, sistem în care Dumnezeu era cheia bolții, iar relația lor era una privată. Nu refuza și nu nega niciuna dintre celelalte culturi. Pur și simplu el credea doar în Dumnezeu, nu și în alaiul care Îl slujesc mai bine sau mai catastrofic pe pământ, având pretenții la canonizare și dacă se poate, să fie sanctificați de vii.
Așadar, iubirea e cel mai de preț dar făcut de Creator omului întrupat din țărână. Căsătoria însă, are o geneză laică. Oricât de mult misticism s-ar încerca îndesat în ea, aceasta rămâne o născocire a unor culturi religioase imemoriale. David a trecut peste toate reținerile la care îl forța conștiința și a decis – lucru pe care Adeline și Michelle îl cunoșteau dinainte – să transforme în realitate visul prințesei în veșminte de purpură. Așa era el, un cavaler strălucitor, un inimos, un filozof și un extraordinar de potent amant. Duzini de fete o garantau suspinând.



Cu părul cârlionțat lăsat liber peste umerii dezgoliți, cu pielea septentrională și ochii de culoarea celor mai vechi cristale de gheață antarctică, zâna bălaie îl făcu pe David, imperturbabilul și incontestabilul mascul alfa, să ofteze de-atâta frumusețe și fragilitate. Îl conduse de mână până la fantasticul pat în care altădată Michelle și alte fete din grup îi simțiseră atingerea și începu a-l dezbrăca. Foarte încet, foarte tacticos, complet detașată de momentul cosmic pe care trebuia să-l fi trăit nu în altă parte decât vis a vis.
Ceea ce făcea ea, prințesa nefericită de mai devreme, era propriul moment astral, un timp al împlinirii dorințelor. Visul său prindea viață și apăsarea acestei realități tocmai constatate, o copleșea, provocându-i un tremur sesizabil de care el se amuză. Decise preluarea controlului acestei experiențe și o sărută frenetic, având grijă să nu fie și brutal.
Se opri. O întoarse cu spatele la el și-i trase în jos fermoarul rochiței de mătase frez, îndepărtă breteluțele înguste, iar creația Dior se scurse fără tăgadă pe marmura rece. Îi sărută umerii catifelați și calzi, apoi o sărută pe ceafă aducând-o din nou în opoziție directă cu el.
Iată mireasa! Iată femeia care i-a dat lui Adam mărul decăderii din grațiile divine și din nemurire! Complet goală și vulnerabilă, prințesa jinduia după atingerea prințului său, dar el se mulțumea să o admire, să se mire că până acum nu avusese gânduri exotice în privința ei. Ochii li se întâlniră iar ei își surâseră. Timpul dădea impresia că nu se grăbește să treacă pe lângă ei, iar noaptea dragostei lor va dura o veșnicie.
Cu mâinile stângace și respirația accelerată de ritmul năvalnic în care inima rebelă trepida, îl dezbrăcă și ea, având o surpriză considerabilă în clipa rendez-vous-ului cu Dihania.
Timp de câteva zeci de minute, experimentând o suită amplă de atitudini spațiale în raportul dintre trupurile lor fremătânde, au răvășit complet așternuturile patului Păsării de Noapte. Iar energia pasiunii dezlănțuite nu se diminua. Ba dimpotrivă, creștea exponențial cu durata, contrazicând astfel o lege elementară a fizicii, legea entropiei, sau a dezordinii, a consumării energiei în timp.
David descoperise în Amelia, nimeni alta decât mireasa pe care o cununase acum câteva ore, o amantă nesățioasă. Poate că auzise și ea poveștile care circulau prin underground-ul găștii și prin cercurile de don’șoare ce-i trecuseră Nașului prin pat. Poate că totul era o simplă curiozitate. Dacă așa stăteau lucrurile, atunci nu vor fi existat complicații ulterioare, căci el ar fi trecut de faza romantică și ar fi obligat-o și pe ea să accepte evidența susținută de verigheta ce-o purta pe inelarul stâng, verighetă pusă acolo de Adeline la Paris, în două mii doi.
În mod obișnuit, abordarea aceasta era infailibilă, tot ceea ce le rămânea amantelor trecute fiind speranța. O speranță, de cele mai multe ori deșartă, că Adonis le va călca din nou, chiar și pentru o singură și plină noapte, pragul. Însă, până în prezent, iubitul zeiței frumuseții își dovedise fidelitatea pentru singurele două fete pe care le iubea cu adevărat: Michelle și Fulgușorul. Totuși, căpetenia Maniacilor se temea că nimfa ce ajunsese a se zvârcoli și a suspina în așternuturile parfumate și de petalele roșii, posedată de miliardele de brațe invizibile ale himerelor din Orgasmolandia, nu dorea doar o noapte de la el. Ori, dacă numai pentru sex îl râvnea, atunci nu asta era acea noapte. Asta durase prea puțin.
O abandonă în acea lume fantastică, în care simțurile și creierul primesc asaltul unor masive avalanșe de impulsuri și mesaje ascunse, stimulând, acolo unde era cazul, visarea și visele abstracte, intrând sub dușul cald din sala alăturată.


Capitolul VII


Întorcânduse din ploaia artificială, masculul alfa găsi în Studio nu una, ci trei fete. Soția și amanta oficială, Adeline și Michelle, o ajutau pe Amelia să se ridice din pat, ori ceva în direcția asta, căci fiecare o susținea din părți opuse.
– Să moară bibi de nu ești un bou mai mare decât vrei să recunoști ! – strigă Fulgușorul când puse ochii succesiv pe David și pe Dihanie.
– Da’ ce-am mai făcut ?! – se miră el perplexat. Voi ați ajutat-o să obțină ceea ce eu m-am opus să-i dau, iar acum sunt bou ?
– Lasă asta, zise Michelle panicată. A luat din fiola asta; ce dracu’ o fi fost în ea.
Nașul văzu în mâna dreaptă a Păsării de Noapte un mic recipient de sticlă, ca acelea în care sunt ambalate mostrele gratuite de parfum, doar că în respectivul nu era nicio esență. Se repezi și mirosi fiola, izul de ciocolată al acesteia încredințându-l că a fost, până nu demult, vasul unei doze narcotice.
– Cristina a avut mai multă cumpărată, sau ați tras-o ieri pe toată? – o întrebă el pe Adeline.
– Nu știu nimic.
– Unde erați ? De unde ați știut ce a făcut ? – reveni el la gândirea analitică în timp ce fetele o plimbau pe semiconștienta mireasă goală prin salonul de sticlă, oțel și marmură.
– Îți amintești de Sine Lex ? – îl întrebă, cu sens retoric, roșcata.
– Parola de la camerele noi, mormăi el.
– Am urmărit toată aventura de alături, din Vilă, adăugă Michelle. Și bine ai făcut că nu te-ai jenat să-mi încalci intimitatea, altfel nu veneam atât de repede.
Pasărea de Noapte nu era deranjată de gestul iubitului său, deși alegerea cuvintelor și ordonarea lor, la cât sânge fierbea acum în ea ca și în Adeline, puteau crea o impresie contrară. Îl strigă apoi pe Alex, gest care îl miră încă o dată pe David.
– Unde e Alex ?
– L-am lăsat afară, din motive evidente, răspunse Michelle.
– Și nu știi că aici ești izolată complet antifonic?! – oftă Nașul înfășurându-și talia cu prosopul folosit anterior la uscarea corporală și dând fuga în hol după Alex.
– Sunt aici, zise trust-man-ul de lângă ușa dormitorului prim, unde se poziționase în expectativă, cu mâinile încrucișate la piept și spatele proptind peretele.
– Vino încoace ! – îi ceru scurt David. Ce se mai aude cu nuntăreala ?
– Nu știu personal, dar am vorbit adineaori cu Văru’ și zicea că Showman a dispărut de vreo zece, douăzeci de minute, cu tot cu Max, raportă Alex urmându-l în salon.
– Știi cumva unde s-au mutat ? – insistă Nașu’.
– Da, o păsărică mi-a șoptit că Spectaculosu’ are vreo trei bagaboante, minore, aduse din oraș, special pentru un show privat, dezvoltă Alex-cel-cool. Cică una din ele ar fi chiar o fostă amantă de-a lui Max. Una, Delia nu-știu-cum.
– Băi, ce nuntă de tot basmu’ ! – oftă, cu un zâmbet trist, David. Sper să nu fie un prototip arhetipal pentru cele ce vor urma.
– Stai liniștit, Candy cel puțin, nu are fantezii cu Nașu’ cât mai degrabă cu nașa, îl intrigă Alex, dar o făcu într-o manieră care să fie cât se poate de echivocă.
– Alex! Exact omul de care aveam nevoie, exclamă Pasărea de Noapte cu sufletul ușurat. Pune mâna și prepară detoxificatoru’!
– Îl am la mine, zise simplu trust-man-ul. Tu de ce nu-l folosești pe-al tău ?
– Þi se pare că am vreun buzunar la hainele astea ?! – îl bruscă Nightbird și pe bună dreptate, căci rochița neagră marca Gucci era croită pentru a se asorta cu o poșetă, nu pentru a servi drept una.
Alex scoase din buzunarul interior al sacoului Armani o fiolă asemănătoare celei prizate de Amelia și turnă conținutul fluid al acesteia într-unul din paharele de cristal. Adăugă două degete de pinot noir și reuși s-o convingă pe naufragiata protezată de fetele Nașului să bea. În numai cinci minute, licoarea miraculoasă, al cărei secret de preparare Danny, șeful Secu, îl destăinuise doar lui Alex și Păsării de Noapte, aduse mireasa la starea de dinaintea prăpăstioasei afundări în abisuri.
Aceleași de încredere fete o băgară apoi sub duș vizând o completă repunere pe linia de plutire și o mai mare disponibilitate către întoarcerea la propria nuntă.
– Văd mâna lu’ Martini în treaba asta, își dădu Alex cu părerea.
– Nu ne pripim. Poate că a venit cu ea din oraș, ori cineva binevoitor s-a oferit să o ducă în al nouălea cer, din emisfera eronată a lumii, gândi, preocupat și rațional, David.
– Oricine ar fi fost, merită o scărmăneală, conchise grav supervizerul Clubului Cheers.
– Aflăm noi cât de curând, îi promise Nașul. Dacă e Martini sau Cheers, vor recunoaște, dar dacă e altcineva, aflăm noi cine aduce prafuri în Complex. Și-atunci păzea!
Lăsând indicații fetelor despre momentul în care se vor alătura petrecerii și despre toată scena răscumpărării miresei, băieții au părăsit studioul Păsării de Noapte și proprietatea Trandafirilor Diamant.
– Amelia zicea că tu nu ai fost implicat în planul fetelor, cum de-ai apărut aici, așa ? – își chestionă Nașu’ trust-man-ul.
– Amelia nu a știut de implicarea mea, se amuză Alex-cel-cool. Eu te-am atras aici, dar am rămas retras, așa cum îmi stă mie bine. Oricum, doar fetele au urmărit evenimentele din Studio. Eu am rămas pe telefoane cu petrecerea, via Văru’ și băieții lui Danny.
– Vezi că am avut niște treburi de rezolvat în Club.
– Evident.



– Stimați invitați, dragi prieteni, am primit o informație de ultim moment, conform căreia atât mirele cât și mireasa au fost răpiți și sunt acum sechestrați, luă cuvântul DJ Sound, unul dintre întorcătorii de CD-uri din Club Cheers, capturând microfonul de la solistul trupei Hara, în acele momente pe scenă.
DJ Sound era unul dintre auxiliarii găștii, cu câțiva ani mai copt, dar cu mintea la fel de șuie – excepție conjuncturală în seara asta mare, plină de scotch și șampanii. Reluă:
– Nu știm dacă au fugit împreună și nu vor să revină, ori dacă vor să-l jumule de bani pe nașu’ mare, dar cert este că au dispărut. Dacă are cineva vreo informație, să vină încoace, să primească o recompensă.
Sound căzu pe scaunul mirelui, exact lângă Nașu’, singura prezență de drept la masa cea mai importantă, iar microfonul închis îl lăsă pe masă. Acoperit de efuziunea decibelilor săltăreți ai muzicii la care se reîntoarseră profesioniștii rock, se aplecă spre urechea lui David și-l întrebă:
– Unde-or fi ăștia ?
– Habar n-am, îl minți Nașu’. Da’ nu m-aș mira să ai dreptate.
– Nu! – se opuse Sound. Au dispărut pe rând.
– Asta nu înseamnă decât că au avut o strategie, spori David îndoiala și gândurile contrariante ale DJ-ului.
– Foarte posibil, zise acesta. Gândești ca un adevărat naș.
– Sunt un adevărat naș, se amuză David și apoi preluă apelul sosit pe mobil de la Michelle.
– Pune-mă pe speaker, să ne jucăm bine rolurile, îi ceru Pasărea de Noapte.
Sound făcu semn trupei și inginerului de sunet să întrerupă prestația, după care porni și apropie microfonul de telefonul pus pe mâini libere de către David și așezat pe masă.
– Cu cine vorbesc ? – îi dădu Nașu’ replica răpitoarei blonde.
– Lasă asta! Mai bine zi-mi dacă vă vreți mireasa înapoi. Dacă nu, să știți că deja am găsit un posibil pretendent care ar fugi cu ea în lună, chiar acum.
Michelle își juca prea bine rolul. Poate că nu era un gest îndeajuns de cugetat, acela de a o lăsa să vorbească și spre audiența ce tăcea chitic, dar se hlizea și-și dădea ghionturi.
– O vrem înapoi, dar îl vrem și pe mire, am înțeles că i-ați luat la pachet, plusă David deși știa că Nightbird nu va prelungi șarada într-un mod excesiv.
– Pe mire nu-l avem noi. Cât sunteți în stare să dați pe mireasă ?
– Depinde de pretențiile voastre, se eschivă David.
– Vrem... un Mercedes și un bax de Jim Beam! – șocă Michelle prin pretenții și tonul inocent.
Auditoriul izbucni în aplauze frenetice și un hohot general. DJ Sound râdea cu înțeles, iar Nicky și Diana, de la masa Maniacilor, la care erau însoțiți de Candy fără Alex, de Al și Alina, dar și de Cristina și Lily, prima având-o alături pe Andreea, iubita sa, au ridicat cupele cu șampanie în chip de urare: „Las’ că ai de unde, Maniacule!”
– Cam prețioasă mireasa, nu credeți ? – se codi David doar pentru deliciul spectatorilor și pentru efectul dramatic.
– Ce cadou de nuntă le-ai făcut mirilor ? – îl întrebă răpitoarea cu un scop pe care el îl intui.
– O croazieră în Meditarana și o... vilă de trei sute de metri, recunoscu Nașu’.
Din nou, invitații umplură ambientul cu aplauze, fluierături și chiuituri. David râse pe înfundate și ridică mâna, aducându-i la un ton decent. Zise către conlocutoarea sa:
– Ãsta e un prilej extraordinar de a mă face să-mi deschid punga, bag seamă.
– Ei bine, fiindcă te tocmești cu noi, mai ales că nici nu ești în măsură s-o faci, mai pune un SLK, sau chiar acum urcăm mireasa în S-Klasse-ul pretendentului misterios.
– Bine, bine, două Mercedes-uri și o ladă, un bax de bourbon. Accept, până nu îmi cereți și luna de pe cer, cedă negociatorul și luă micul telefon de pe masă, transformând conversația publică într-un dialog privat. DJ Sound închizând cu promptitudine microfonul, în aplauze generale.
– I-am lăsat mască ? – vru Michelle, încântată de-a dreptul, să afle de la iubitul său.
– Au căzut pe sub mese, nu altceva, îi zise David amuzat. Unde sunteți ?
– Urcăm scara.
În două clipe, mireasa, acum îmbrăcată într-o rochie cu trenă și spatele dezgolit, fu introdusă în platou de zânele Nașului, ovațiile și aplauzele venind de la sine.
– Max al nostru tocmai și-o pune cu fosta, îi șoptește Alex în urechea stângă nașului mare.
Singura reacție a căpeteniei de Maniaci fu un gest scurt de confirmare, atenția fiindu-i concentrată, aparent, asupra intrării triumfale a celor trei nimfe pe care le aplauda în picioare, cu un zâmbet larg pe chip.
– Ce facem ? – vru Alex instrucțiuni, crezând că Nașul nu va dori să-și păstreze imparțialitatea.
– Nimic, încă, zise David frust. Vorbesc cu el mai târziu. Du-te și fă și tu o șaradă de-asta.
– Un alt Mercedes ? – glumi trust-man-ul.
– Whisky, bani. Nu mai mult de cinci mii, specifică surâzător Nașul iar Alex dispăru.
Mai târziu decât sperase, timp în care o dansă și pe nașa mare ca aperitiv pentru unduirile aproape formale în compania miresei, David primi noul apel de răscumpărare. Show-ul se repetă:
– Domnu’ naș ?
– Chiar el.
– Avem aici mirele pe care l-ați pierdut, zise Alex pe un ton spiritual. Îl vreți înapoi, sau îi găsim o altă mireasă ?
„Grozav!” – gândi Nașu’, „acum și Cool face glume cu subtext!” Reluă cu voce tare, improvizând:
– Îl vrem. Mireasa îl vrea înapoi, zice că au de trăit noaptea nunții și luna de miere.
– OK, atunci faceți-mi o ofertă pe care să nu o pot refuza !
– Ce-ai zice de o sticlă de whisky de doișpe ani și o cutie cu trabucuri ?
– Mai bine dă-mi un bax de scotch și... cinci mii de euro ! – respectă Alex indicația anterioară.
– S-a făcut ! – se grăbi Nașu’ să finalizeze tranzacția. Aduceți-l aici într-o singură bucată și vă dau premiul de răscumpărare.
– Nice doing business with you! – încheie și închise trust-man-ul.
– Două Mercedes-uri, două baxuri de whisky și cinci mii de euro ?! Vere, ai niște fini de viță regală, socoti și apoi aprecie Numărul Unu când se intersectă cu Nașul mare pe ringul de dans, ambii în compania doamnelor.
– Las’ că vă văd eu pe voi ce-o să faceți, cu câte cămile vă voi răscumpăra, replică amuzat David. Cred că o să am grijă să vă păzesc cu Axisul, să nu fiți furați de afaceriștii ăștia de weekend.
– Eh! – oftă ironic Number One, iar Diana felicită cuplul de nași pentru reușita acestei zile și a nopții de basm.

Capitolul VIII


Un soare – același de miliarde de ani și totuși, nou în fiecare zi, ajunse deasupra meridianului și săltă indicele temperaturii până la treizeci de grade. Cum ora de culcare fusese aceeași cu momentul răsăritului, nu e de mirare că niciunul dintre participanții la chef nu era treaz. Mirii dormeau în somptuosul dormitor Prezidențial din și mai somptuoasa Vila Maxima, nașii în Cuibul de Vulturi, iar restul, pe unde apucaseră. Pentru marea majoritate a Maniacilor, dezmățul nopții precedente nu însemnase altceva decât o altă paranghelie de succes, un alt prilej pentru distracție. Iar David, cu al său spirit analitic, sesizase că, deși nunta ca întreg nu fusese deloc rea, ba chiar merita aplauze pentru aspectul estetic și organizatoric, la capitolul onestitate, toată lumea stătea catastrofal.
Se trezi în jurul amiezei, ridicânduse spre abandonarea înamoratei sale soții nude între așternuturile patului din dormitorul master. De pe masa de lucru, unde stătuse în compania unui monitor LCD și a unui altui notebook, își luă laptopul și ieși în hol, apoi trecu în living.
– Bonjur, nașule mare! – îl surprinse o voce sobră, propagânduse dinspre minibar. Cum se zice în franceză ?
– Grand parrain, îi răspunse Nașu’ lui Leader.
– Exact! – exclamă Danny. Am vrut să te verific.
– Toarnă-mi un Cappy și un scotch, zâmbi David și își ocupă fotoliul de la măsuța de cafea.
– Îți ofer un cappuccino la schimb cu scotchul.
– Păi eu ce-am zis ?!
Danny turnă sucul de ananas și pregăti cafeaua, venind la canapea cu ambele băuturi pe-o tavă argintată, lângă ceaiul preparat sieși.
– Ai mai dus vreodată tava cuiva ? – glumi, binedispus, Nașul Maniacilor.
– Figurativ, vă duc tava de un deceniu și-un pic.
– E ceva important dacă ai venit tu încoace fără să ai certitudinea că sunt treaz, pricepu David subtilitatea vizitei matinale. Să nu-mi spui lucruri pe care nu vreau să le-aud.
– Din nefericire, adevărul se cere spus și măsuri trebuiesc luate, vorbi cu greutate șeful securității.
– Știu, știu, Amelia m-a șantajat să-i cânt în strună și în alte instrumente, bou’ de Max i-a pus-o fostei, Michelle și Adeline își vor înnoi parcul auto, punctă David esențialul nopții tocmai duse.
– Da, mă tem că Adrian nu și-a putut ține gura aia bogată și a vorbit cam tare despre cum a adus el niște fete și despre cum Max i-a dat-o cu repetiție fostei.
– Cât de tare? – îl întrebă Nașu’ strângând din dinți cu înfrigurare.
– Amelia i-a făcut circ lui Max când au ajuns în Prezidențial, răspunde Danny și soarbe calm, cu tact, din ceaiul fierbinte; adăugă pe când David își prăvălise capul în podul palmei: O sursă din Vila Maxima mi-a zis că ea l-ar fi dat afară pe infidelul probat, iar el doarme – cum o fi putând dormi?! – în dormitorul de oaspeți. Un debut deloc potrivit, dacă mă întrebi pe mine.
– Din primul moment am avut îndoieli, recunoscu Nașu’ dezamăgit. Dar în ziua de azi, nimic nu mai e garantat.
– Și știi ce găsesc eu amuzant ? – reluă Leader surâzător, David ghicindu-i gândul:
– Ipocrizia feminină ?
– Ce lume strâmbă! – oftă Leader ironic, sorbind din nou din Earl Grey.
– Nu mă simt mai vinovat decât ea și decât fetele mele, care, practic, mi-au aruncat-o în brațe. Ori a fost invers ? – se justifică, apatic, Maniacul-șef; avea încredere deplină în cel care-l păzea de atâta timp, poate mai mult decât se baza pe majoritatea Maniacilor, iar discuțiile lor profunde, lipsite de vorbe meșteșugite, erau adesea căutate de coordonatorul securității Complexului.
– Nu-ți face griji, eu nu sunt conștiința ta, îl liniști Leader. Am înțeles că fără cedarea ta, nunta s-ar fi oprit înainte de a începe, ori dacă ar fi continuat, ar fi fost mai săracă de-o mireasă.
– Poate că trebuia să aleg fuga miresei decât spectacolul ăsta ridicol.
– Da, dar nu aveai de unde ști că și el are de tras.
– Nu știam, dar puteam intui. În fond, ce sunt eu, ce e Max? Niște afemeiați patologici.
– Lasă autocritica acum, zise Danny. Treburile au nevoie de o rezolvare.
– Îți dai seama că, la nervi, și ea i-a aruncat aventura pe care-am avut-o, căzu din nou Nașul cu capul în palme, dar numai după ce ținu ochii închiși două lungi secunde.
– Din câte am înțeles eu, pentru ea a fost mai mult decât o aventură. Și prin asta aș deduce că ține mult mai mult la secretul experienței.
– Crezi?
– Cred. Că vom bate recordul la cea mai scurtă căsătorie din Europa. Amândoi vor fi sfătuiți de binevoitorii din jurul lor să înainteze actele pe care nici nu s-a uscat cerneala pentru a fi anulate. Et tout ca va finir!
– Primii mei fini, prima parodie de nuntă, oftă David și bău din paharul cu suc natural.
– Vor mai fi și alții, îl încurajă Leader, amuzat fără de voie.
– Da, dar ăia vor fi Maniacii ! Închipuie-ți ce-or să facă ăștia! – râse cu-nțeles Nașul.



Veniți împreună, Max și Amelia au dormit separat, iar în jurul orelor două post meridian, mirele plecă singur în oraș. Informația îi fu revelată Nașului de către Danny, prin intermediul unui succint apel telefonic.
Proprietarul Exoticului Complex întins pe cincizeci de hectare, se găsea în compania lui Alex, omul de încredere, la o masă a terasei-cafenea La Maqs. Deși ascunși vipiei solare de o umbrelă imensă, aerul tot treizeci și trei de grade avea.
– Voi avea nevoie să vorbesc cu Amelia. Să nu plece la fel de precipitat ca Max, îi ceru Nașu’ în încheierea conversației informative șefului Secu.
– Oricum, a fost o nuntă reușită, încercă Alex să-i lumineze gândurile nefericite.
– Da, se potrivește cu bancul ăla „Operația a reușit, da’ pacientul este mort”, zâmbi neconvingător David.
– Ce faci acum cu darul de nuntă ? – vru trust-man-ul să știe.
– Ce pot face ? Îi las ei vila. De croazieră nu cred că se mai pune problema.



Abia după înserare Nașul primi un telefon de la Danny. Amelia ceruse să-l întâlnească pe cel care o putea ajuta să treacă peste situația de criză. David se gândi din reflex că o asemenea întâlnire avea un singur scop și acela destul de vag disimulat. Acceptă întâlnirea și îl rugă pe Leader să o aducă personal în Cuibul de Vulturi pe cea mai nefericită mireasă. Dorința i se adeveri în circa douăzeci de minute, Danny venind la casa de la piscină cu o umbră a celei ce fusese, noaptea trecută, în Studioul Păsării de Noapte, o pasională și îndrăgostită prințesă. Fulgușorul și Michelle erau alături de iubitul lor în livingul alb, dar, conform unei solicitări prealabile a masculului alfa, Amelia a rămas singură cu el.
– Cum o scoatem noi la capăt cu povestea asta ? – o întrebă el cuprinzând-o cu brațele lungi și protectoare, alipind-o pieptului său cioplit de Michelangelo.
Fata plânse. Avea numai douăzeci și unu de ani și perspectivele unui statut de divorțată o înfricoșau teribil. Se gândise toată ziua, în puful moale și răsfățul regal cu care o trataseră fetele de la Vila Maxima, că nu mai putea trăi aici. Că drumul său în țara aceasta, a deziluziei și perfidiei, trebuia să se încheie. Dacă sorții aveau să-și arate partea bună prin alte zări, atunci acolo va pleca.
– Nu poți fugi de probleme! – îi zise el într-un răstimp. Trebuie să înveți din erori și să știi cum să te protejezi în eventualitatea în care vor apărea cu forțe proaspete.
– Nu ți-ai găsit luptătoarea potrivită, suspină ea la pieptu-i.
– Dar cât ai luptat să mă ai ?! – exclamă el surprins de simplitatea argumentului. Și numai sufletul meu și creatorul său știu cât m-am împotrivit tentației. Dar, cu imaginație și ajutor, ai câștigat.
– Acum e altceva, susținu ea o variantă și o viziune proprie. Oricum, visul meu era să fiu iubită de tine, să te am doar pentru mine, întotdeauna. Nu vreau să rămân singură în lumea asta !
– Cine spune că vei rămâne singură ? – exclamă David dojenitor. Aici sunt prietenii care te iubesc, care țin la tine. Aici poți veni la orice oră din orice zi. Vei fi primită mereu cu brațele deschise.
– Nu, versiunea ta nu coincide cu gândurile negre ce mi se rotesc prin cap.
– Gândește-te că fericirea este în primul rând în inima și în mintea noastră ! Nu există rețetă pentru a fi fericit, nu există un mediu aparte pentru apariția și manifestarea acestui sentiment. Când ești beat, te simți beat! Când ești trist, te simți deprimat. Dar în ambele cazuri, cu puțină imaginație și speranță, poți fi fericit. Chiar și din senin.
– Iubirea nu este un ingradient pentru fericire ?!
– Nu neapărat. Fiindcă se poate să fii fericit și fără să iubești, dar iubirea aduce mai ales turbulențe interioare și nesiguranță. Foarte puțin din ea se poate converti în fericire.
– Experiențe de genul ăsta pot face din cel mai așezat și calculat om, o fiară cinică și pesimistă.
– Nu! Ești prea tânără pentru cinism și pesimism. De fapt, timpul la care o puteai face ca la carte, a trecut. De obicei, pe la vârsta adolescenței devii ori alb ori negru. Ori întunecat ori luminat.
– Tu ești și într-un fel și într-altul. Cum se poate?!
– Aici nu e vorba de mine, ci de viitorul tău. Tu trebuie să te redescoperi, să afli unde și de ce ai făcut o alegere nepotrivită. Eu nu-ți pot servi drept model, pentru că eu am o latură nocivă, autodistructivă, care ți-ar influența alegerea. Și așa am pledat prea mult pentru o anume direcție.
Oftând, Amelia puse bazele unei lungi tăceri. Timpul curgea pe lângă trupurile lor imobile pe canapea, ea cu capul pe umărul lui, el cu un scotch în mâna stângă și cu dreapta ocrotind-o pe ea de fantasmele plăsmuite de un suflet mult prea izolat.
– Visele în care tu ești cavalerul meu strălucitor, Făt-Frumos, iar eu, prințesa pe care tu o răpești din mâinile unui rege alienat și desfrânat, zburând în Lună pentru a ne trăi fericirea, sunt tot mai apăsătoare, vorbi, cu un greu suspin tânăra și palida umbră.
– Locul viselor este în lumea viselor, șopti el. Nu le putem amesteca tocmai pe toate cu existența materială; aia ar însemna schizofrenie, nebunie absolută.




Capitolul IX


– Max s-a îmbătat, a plecat cu mașina și, la două sute de metri de casă, a dărâmat un stâlp.
– A pățit... ceva ?
– Dead! – răsună sec răspunsul monosilabic.
– Dumnezeu să-l odihnească, încheie Alex legătura telefonică avută pentru circa zece secunde cu un interlocutor salvat în agenda SonyEricsson-ului 3G drept Echo.
– Beau pentru liniștea celor ce nu mai sunt cu noi ! – ridică Showman paharul cu scotch, iar băieții ciocniră cristalul cu un sentiment de satisfacție înveninat de ciudă și tristețe.
– Asta pățesc cei care nu știu cum să se poarte, care nu știu cum să se comporte, în raport cu viziunea Nașului, cugetă Alex.
– Eu tot zic că ar fi trebuit să-l împușc cu mâna mea, adăugă David vindicativ. Îngerii Decăzuți au făcut totul să pară un simplu accident, dar eu aș fi lucrat la partea cu asumatul responsabilității și regretele pentru un gest nemernic și stupid.
– Ce importanță are modul în care a fost executat ? – se miră Showman. Gata, e mort! Nu mai poate răni pe nimeni de-acolo de unde e. În plus, să nu uităm că Divizia este plasa de siguranță pe care Unchiu’ Radu o întinde tocmai ca noi să ne dăm dracu’ în stambă și să folosim pe bune armele. Să zicem mersi că avem la cine apela și nu trebuie să ne murdărim noi mâinile.
– Showman are un punct de vedere viabil, își susținu Nicky prietenul. Unchiu’ Radu nu ne-ar lăsa să facem vreo tâmpenie nici dacă am ține cu dinții să lichidăm personal vreun nenorocit.
– Ia ascultați ce vă iese din gură ! – făcu David îngrozitor de detașat. Nu am zis că l-aș fi împușcat personal, doar că ar fi trebuit să știe că nu moare ca un bou, ci datorită Ameliei.



Amelia trăise doar douăzeci și una de primăveri. În toamna anului în care, cu o inocență și o încredere candidă, se căsătorise cu cel mai nepotrivit bărbat pe care îl cunoștea, blonda și cârlionțata prințesă își încheiase lungul drum al viselor și iluziilor. Cu pușca de vânătoare a tatălui său, își sfâșiase inima cea prea îndurerată în zeci de bucățele.
O scrisoare îi fusese trimisă prin poștă, pentru a nu stârni teorii și întrebări, celui ce nu-i putuse împărtăși amorul. David citise acea epistolă obsesiv, de numeroase și nenumărate ori. Nu își putea scoate din cap acea privire tânguitoare, acei ochi ce-l imploraseră să-i iubească și pe ei.
Dar nu el era cel responsabil. Nu se putea ca o pasiune, în esență necugetată și imatură, să-l despartă de iubirea vieții lui sau de Michelle. Multe erau fetele care îl visau, multe îl aveau pentru o noapte, pentru o singură și solitară escapadă, însă rămâneau apoi cu visele – amintiri și speranțe. Amelia decisese că amintirile dureau prea mult de-atâta frumusețe, iar la speranță renunțase. Poate că nici nu știa cum anume să spere. Ce să spere ? Că prințul ei va ajunge să se plictisească de soție și amantă ? Că ele îi vor da papucii pentru un bărbat mai frumos și mai potent ? Fetele lui îl iubeau într-atât de mult încât chiar ele îi procurau distracții efemere, pentru a nu-l pierde curiozității pentru alte delicii. Mai bine în altă lume!
Cu siguranță că Dincolo, în lumea pe care tu o descrii în culori atât de optimiste în cărțile tale, voi avea și eu parte de puțină fericire, îi scria ea năpădită de lacrimi. Nu foarte multă, pentru că nu aș ști ce să fac cu ea, dar să fie acolo, suficientă cât să nu-mi mai simt sufletul pustiu strigând la mine și la Dumnezeu să mă ia de-aici.
Misiva fusese introdusă de artistul literelor ce se numea David Adrian Dinulescu, într-una din scrierile sale, însă cu oarecare modificări impuse de la sine. Nu se gândise niciodată că vor exista fete, femei, care să facă gestul suprem de renunțare și egoism pentru că nu puteau avea exclusivitate asupra inimii lui. Dacă ar fi fost cineva care să-și renege existența într-o scânteiere de plumb incandescent traversându-i bostanul, el era candidatul ideal. Dar așa, cum să trăiască el cu gândul profund tulburător că, idealizându-l, și jinduindu-l, cineva își sacrificase viața ?! Ceva trebuia făcut, iar cum Max revenise la viața de burlac în compania vechilor cunoștințe și partenere, uitând aparent de cea care îi fusese soție chiar și numai pentru o zi, ba mai mult, nici nu își arătase ochii la serviciul funerar al acesteia, atotputernicul lider al Maniacilor răbufni.
Nu-i fusese greu să-l convingă pe Unchiu’ Radu să accepte neutralizarea civilului, argumentul determinant fiind amenințarea că o va face personal dacă Echo nu vor prelua sarcina. Negocierea contractului a avut loc în pofida împotrivirii categorice a celor două fete din dormitorul său, singurele reprezentante ale sexului frumos dar nu și slab din cadrul găștii, care cunoșteau intențiile Nașului. Opoziția fetelor, oricât de energică, se dovedea un gest inutil în vreme ce pornirea acestuia era refractară oricărei idei ce nu implica forța letală ca alternativă.
Dar fetele avuseseră dreptate: asasinarea lui Max fusese un act la fel de imoral și de pripit pe cât fusese iluzia unei fericiri imposibile la care ele o împinseseră pe Amelia atunci când i-l oferiseră cu nonșalanță pe iubitul lor. Se părea că orice alegeri ar fi făcut Maniacii, acestea intrau în conflict direct cu etica și moralitatea rațiunii. Nu era adevărat ! Omul nu învață nici din greșeli și nici din experiența directă.



Erijânduse în acuzator, judecător și jurat, David Adrian Dinulescu executase un nevinovat și nu regreta decât faptul că nu acesta nu știuse ce anume l-a lovit. Un moralist, un filozof și un gânditor ce punea în pagină visele și ideile la care ajungea prin contemplarea profundă a universului, a culturii și a societății umane, era autorul moral al unul banal accident auto datorat abuzului de alcool. Dar părea a nu acorda o însemnătate superioară acestui gest în antiteză cu învălmășeala de vise, imagini și sentimente cu care îl sufoca gândul că cineva avusese atâta nebunie, pasiunea și labilitate pentru a-și scrie olograf destinul nefericit.
Oamenii sunt mânați de sentimente și impulsuri fulgurante și nu de gânduri izvorâte din meditație și din raționalizarea ariei de stimuli exteriori. Tocmai așa se explică și faptul că închisorile sunt pline de oameni nevinovați sau oameni ce nu și-au putut stăpâni frica și au lovit primii. Doar o fracțiune infimă din infractorii prinși și pedepsiți sunt acolo pentru că, în prealabil, și-au folosit mintea și au încălcat cu premeditare strâmbele și adeseori inumanele legi ale oamenilor.
Gestul Nașului, de-o sinistră și glacială detașare, fusese nimic mai mult decât o răzbunare. În evii anteriori zilei acesteia, anteriori prezentului efemer, ireal, oamenii erau uciși pentru lucruri mult mai greu de probat, ori chiar paranoice. Vrăjitorie, magi, magicieni, oameni de altă culoare epidermică, oameni cu alte credințe, infractori care în actualul sistem judiciar ar primi trei ani cu suspendare, femei de moravuri ușoare. Da, chiar și sufletele tulburate de disfuncționalități psihice, ori care susțineau cu toată convingerea că au văzut și au vorbit cu mesageri ai creatorului. Cu toții au fost trași pe roată, spânzurați, ghilotinați, arși pe rug, crucificați, lapidați, electrocutați.
Morala e o iluzie, o cutumă înrădăcinată numai prin superstiție, opresiune și agresivitate. Nu acest substantiv, din ce în ce mai perimat, ne face umani. Nu de alta, dar actuala definiție și percepție a moralei este una care o contrazice. Știința ne prezintă evidența, și-anume că nu suntem altceva decât niște primate un pic mai norocoase, ajunse a se considera responsabile de propriul destin. David nu punea bază pe ceea ce credeau alții, pe ceea ce supraviețuise valurilor timpului ca înțelepciunea unor mari gânditori. Dacă anticii și cei din renaștere ori iluminism au avut dreptate să emită reguli de comportament ce contravin însăși naturii sălbatice a speciei, atunci ce rost mai are studiul și năzuința noastră către perfecțiune, atât de puternică în ADN-ul lui homo sapiens – se întreba el uneori, fără a desluși răspunsul aferent, sau existența unui răspuns.
Înainte de Sărbători, când atmosfera aceea magică, divină, învăluia ca o mantie a bunăvoinței și a concordiei întreaga suflare omenească, acolo unde se găseau suflete vii, visătoare, vibrante, Maniacii Inc. uitaseră cu desăvârșire de povestea ce le întristase vara. Altele și numeroase le erau preocupările pentru a rămâne captivi în același monocrom tablou ideatic. Numai lui, Visătorului cu mintea stelară, noaptea nu-i aducea somn.



Privea câmpurile înstelate din noaptea clară precum un ciob din cleștarul Cuibului său vulturesc, în deplină tăcere, în completă solitudine, prin bezna cea plină de himere și fantasme. Același fotoliu, același pahar cu scotch în mâna dreaptă, același cap plecat pe spate, aceeași privire abătută și aceiași lunatici ochi sclipind în obscuritate. Un tablou familiar apropiaților, un mod deloc exagerat de analiză și contamplare. Nu-i plăcea să mediteze, pentru că meditația era ceva ce se impunea de către rațiune, pe când contemplativ putea fi și fără a o conștientiza.
Treceau orele, seara murind în brațele nopții. Dar poziția sa în raport cu mediul și decorurile perimetrale nu suferea nicio modificare. În living nu exista niciun ceas tradițional, pentru că ticăitul orologiilor îl scotea din sărite, făcându-l să-și conștientizeze condiția. Nu se temea atât de moarte cât de gândul că îmbătrânește, că va deveni din David unchiul David, nenea David, tata, bunicul Dinulescu...
Breitling-ul de pe mâna stângă era o derogare de la interdicția aplicată ticăitului exasperant, dar asta se datora exclusiv silențiozității sale elvetice.
Sticla de Ballantines fusese plasată anterior pe măsuța de cafea în așa fel încât să nu se impună o deplasare la minibar, ceea ce făcuse ca, la miezul nopții, din șapte sute de mililitri de licoare arămie, recipientul să mai conțină doar a zecea parte. Nu era nimic excesiv, Maniacilor nu le dăunează alcoolul în exces, ori cel puțin nu în mod vădit, căci în principiu, comportamentul lor este aproximativ identic atât în momentele de completă intoxicație cât și în cele de așa-zisă luciditate. Dacă e să fie într-un anume fel când sunt beți, prietenii lui David sunt mai meditativi, mai liberi în gândire, mai animați intelectual. Totodată, lor nu li se aplica sintagma latină in vino veritas, la nevoie, limbile lor părând a le fi lipite cu rășini epoxidice. Mai degrabă ei ar fi inventat o maximă care să-i includă și pe ei in vino veritas si non Maniac. Cu alte cuvinte, ceea ce e valabil pentru restul lumii, asupra lor nu avea nicio jurisdicție.
Cu ochii minții deschiși de aburii aromaticei licori de malț, Nașul admira Eternitatea, iar Eternitatea îl admira pe el. Atâtea stele ! Atâta energie ! Atâta nemărginire ! – gândea el siderat. Se simțea minuscul – ceea ce era caracteristic stărilor depresive – și se amuza de câtă ignoranță exista în rândul maselor, în rândurile oamenilor preocupați de propriile existențe și de trăirea momentului, atribut specific tuturor speciilor biologice de pe Terra.
– E un lucru mare să admiri ceea ce nu poți înțelege, păru a-i șopti o voce mlădioasă, caldă, feminină.
– Oare voi înțelege vreodată ? – o întrebă el cu oftat, fără a se preocupa, chiar și pentru o picosecundă, de identitatea și modul în care ea se înființase în ambientul parfumat de busuioc și cetină, în care șemineul nu mai ardea.
– Sigur că da. Ce fel de optimism e ăsta ?! – se arătă mirată năluca.
David simți o adiere înmiresmată, un iz de iasomie – preferata sa, apoi vocea i se adresă din dreapta, de pe canapea:
– Intuiești bine unele amănunte ale filozofiei existenței, dar mai sunt și alte aspecte ce nu pot fi cuprinse de mintea umană. Dar nu te îngrijora, tu ești atipic. Þie îți sunt accesibile mult mai multe lucruri decât le sunt celor din mulțime.
– Nu prea mai are sens, mormăi el cu dezamăgire în glas, părând a nu mai avea dispoziție pentru reverie.
– Gândurile astea nu sunt adevărate ! Tu ești aici pentru a fi un învingător, un campion, încercă ea să-l încurajeze. Eu am fost cea care, prin vis și inteligență, am reușit să trăiesc o clipă de fericire adevărată într-o viață de uniformitate, de moderație. Dar cât de frumos a fost să cunosc iubirea! A meritat să aștept atâta pentru acele momente de magie, de dragoste, de împlinire.
– Nu a fost dragoste adevărată, se împotrivi el cu aceeași detașare ce-i servea drept element definitoriu.
– O! Dar pentru mine a fost! – exclamă nălucirea, iar el simți al ei suflu foarte aproape de buzele-i întredeschise și uscate. Ca dorința de pe urmă a unui muribund, pentru mine a fost cel mai dulce moment al existenței umane. Te-am iubit și continui să te iubesc.
– Ești un vis, refuză el perspectiva umbrei ce-i ardea creierul. Nu exiști aievea, pentru că sufletele nu se pot întoarce pentru a-i bântui pe muritori. Sufletele au un ciclu strict de existență, iar acum eu sunt mult prea beat. Ești justificarea, visul comandat de creierul meu surescitat pentru a-mi liniști sufletul întunecat de plecarea acelei triste prințese.
– Nu contează cum mă privești tu pentru a nu-ți pierde echilibrul mental și-așa destul de precar, reluă vocea caldă. Îți spun lucrurile pe care ar trebui să le știi și să treci peste faza depresivă în care, fără intenție, te-am aruncat.
– Spune-mi! – acceptă el pasiv, molatic, înțelegând că nu se poate eschiva și nu poate suprima viziunea, convins fiind că psihicul său purta o conversație, un dialog endofazic.
– Nu am știut cum să te fac să mă iubești, pentru că nu am avut curajul să mă opun planurilor pe care le-au făcut alții pentru mine. Dar nu mai contează acum, fiindcă am înțeles aici că nici nu trebuia să se întâmple mai mult între noi doi. Atât cât am fost o singură entitate, minute sau ore, sufletul meu a trăit, a împlinit menirea ce-i fusese încredințată. Destinele noastre nu au fost să se intersecteze pentru o durată mai mare. Am văzut aici, calea ta nu este pe cât de scurtă ți-o dorești tu. Numai unele lucruri sunt adevărate, celelalte nu.
– Asta ai zis-o deja, îi atrase el atenția asupra reluării unei teme, ar trebui să revii când nu sunt atât de aburit, pentru a reuși să concep o armonizare metafizică într-adevăr logică.
Era ironic, aproape convins că materia cenușie dintre urechi orchestra acest episod, dar îndoiala, analiza ce se impunea tuturor gândurilor, îl întreba printre frânturi de vis: Și dacă e aievea ?
– E mai bine să nu crezi, pentru că poți înnebuni, acceptă spectrul poziția gazdei.
– Eu cred deja multe lucruri care mă descriu drept un nebun, accentuă David.
– Atunci să crezi și că eu am venit să te consolez, să te asigur că aici e mult mai bine decât acolo, în lumea durerii și a aparentului nonsens. Nu te mai gândi la posibilele și pierdutele opțiuni de soluționare a dilemei pe care destinul meu a creat-o în sufletul tău. Uită-te mai bine la sufletele din jurul tău, căci sunt unele care simt ce-am simțit și eu. Dar teama de respingere și societatea strâmbă le reține de la o recunoaște prin mărturisiri adresate ție.
– Nimic nou, suspină el. Știu că am multe admiratoare ascunse, unele deja măritate, altele minore. Nu am ce face, ăsta-i destinul meu.
– Corect, încuviință umbra. Ai grijă și atenție mare la semne, fiindcă gândurile negre și deznădăjduirea le vor împinge în brațele neființei într-un mod prematur.
– Dar nu e fiecare om cu destinul său ?! – sesiză el mirat. Fiecare trebuie să-și poarte crucea. Ce, eu nu am năzuințe pe care nici toate miliardele mele nu le pot înfăptui ?
– Puterea de a salva acele suflete este în tine, dragul meu. Ești mult peste oamenii normali, iar destinele lor au puncte de suspensie pe ultimele file.
– Ce e scris, se va întâmpla, nu ?
– Ei bine, aici mai ai și tu un rol. Tu ești un campion, un învingător – așa zice destinul tău.
– Așa m-am născut, nu e meritul meu.
– Toți oamenii sunt născuți cu capabilitatea de a face și rău și bine, dar nu toți oamenii sunt campioni. Nu toți pot ce poate sufletul tău. Ia aminte!
David tresări. Adormise, iar paharul demult golit de scotch căzu pe covor și-l aduse la starea de maximă activitate a conștiinței. Prin întunericul cald, surâse. Totul îi păruse atât de real încât ar fi putut jura că nu fusese un vis, o justificare, un dialog în mintea sa.



– Iarăși cu gândul în stele, remarcă Fulgușorul cu candoarea unei zâne din basmele vechi.
Într-o rochie albă, lungă până peste pantofi, nimfa pluti așezându-i-se pe genunchi.
– Je t’aime, mon prince lunaire, îi șopti cu-n sărut gentil.
– Je t’aime plus, ma nymphe du neige, adăugă el cu inima caldă, ușoară de parcă lanțurile gândurilor profunde i-ar fi fost spulberate de un simplu sărut. O întrebă despre oră și dată.
– Din nou confuzie temporală ? – se miră nimfa ce-i cuprinsese gâtul cu ale sale moi și dalbe brațe.
– Din nou un vis ce se confundă cu realitatea, îi zise el oftat.
– E ajunul Crăciunului... Deja Crăciunul, înainte să intrăm acolo de unde nu am lipsit vreodată.
– De unde n-am lipsit ?
– Din Europa.
– Aaa, Europa! Continentul meu preferat, râse el.
Și un alt timp trecu peste ei, căci după ce își urară Crăciun ferici, iubi!, au rămas zugrăviți pe fotoliu, într-o postură pe care alții ar considera-o erotică.
Stelele, mesagerii eternității, guvernau firmamentul de smoală. Cu sclipiri de aur, diamante și safire, aștrii vegheau asupra lor precum îngerii de strajă la căpătâiul fiecărui suflet. Amelia era și ea acolo, printre ele undeva, bucuroasă că, fie și fugitiv, își trăise clipa de fericire și de iubire. Filantropul de-un sfert de veac o iubise cu adevărat, deși nu avea tăria să o recunoască în niciun alt mod decât în cadrul restrâns al conștiinței sale. Fusese de ajuns. În fond, cui îi servea să mai știe asta ? Doar două persoane posedau taina, iar o taină cunoscută de mai mulți indivizi decât numărul celor care participaseră la înfăptuirea ei, nu mai era taină, ci subiect de bârfă.
Peste granițe de viață și de moarte, David și Amelia, cuplul ce durase cât o clipă, aveau o legătură pe care nimeni, nici societatea, nici morala și nici vreo altă idee exogenă nu o puteau surmonta ori sublima. O iubire metafizică, o iubire cu adevărat nebună.
Probleme etice sau de conștiință ? – Da’ de unde ?! David-Nașul nu-și permite ca normele socio-religioase să-i încurce ploile. Campionii se înfruptă, plebea suspină și piere precum stelele în zori. Iar el, dacă e să fie ceva pe lumea asta, este un Campion. Perseu, Tezeu, Ahile, Hercule... Mens et Cogere, non Ethica.


F I N







© David Adrian Dinulescu, 2006-2011 Bărbat de unică folosință