agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1602 .



Șarpele de aramă (VII)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ardagast ]

2010-01-09  |     | 



… pe cealaltă la sprânceană. Înlănțuitul se întoarse spre adunare. Buimac de somn, privi fără urmă de surprindere încăperea . Era prea târziu; altă clipă nu putea fi câștigată. Mânat din spate de Jintaru care, plătise și schimbase vorbe de rămas bun cu patronul, ieși cu inima strânsă de previziunea unei ultime revederi în aburul ploii.

Ce-și putea dori, copil fiind, decât un fluier cu care să stăpânească lumea. Avusese un nai dar, i se păruse prea complicat să dea, suflând în el, viață sunetelor. Trilurile unui astfel de fluier erau grăite slab fără să poată fi auzite de sufletul său pătimaș.
O vreme, ultimele două zile ale fiecărei săptămâni purtau numele lor. Apoi, le uniră într-o singură zi, lungă și fericită, în care profitau de fiecare clipă petrecută împreună. Le părea că dragostea lor inundă valea; totul renăștea după sărutul lor și tresălta în ritmul inimilor lor. Poate nu era așa, dar atunci, era orbit de frumusețea ei. Acelei zile lungi îi dăduseră un nume de floare. Trăiau acea zi a lor cu două răsărituri pe vatra unei lumi unde se aveau și existau doar ei în roua de transpirație, în pielea hulpavă de mângâieri, în sărutul prelung, dar dureros de scurt, cu închipuirea lor prinzând aripi într-o cameră mobilată bătrânește, cu mirozna ei de busuioc stătut și pâlpâitul sfârâitor al luminiței de la candelă.
Mergeau desculți să se convingă dacă corturarii dorm, auzind doar sforăitul prevenitor al cailor priponiți, cu siluetele scheletice profilându-se pe întinsul câmpului. Se dăruiau imaginației, străbătând șovăitori podul întunecat al casei, în care o viață întreagă, doamna Armășiu îngrămădise toate nimicurile de pe lume, de la cârlige de rufe stricate la proiectile neexplodate. Li se părea că fotografia de nuntă a gazdei și tristețea ei mărturisită în așteptarea soțului dispărut era în egoismul ei doar mijlocul prin care să fie luată în seamă. Se întorceau în lumea lor ca într-un cerc al patimii, în care se găseau pentru prima oară. Parcul cu fântâna arteziană sau statuile murdărite de porumbei și ultima stație de tramvai erau locurile de întâlnire alte zile decât cea de la sfârșitul săptămânii.
Nu era totul perfect; chiar dacă nu se certau, Druțu credea că, în tăcerea ei îngrozitoare ascunde ceva devenind o femeie distantă, dar nu o întreba nimic. Se închidea, la rându-i în el și o ignora ceasuri întregi.
Mai era ceva: printre jocurile lor cu flori și nume, când întunericul ce-i liniștea pe corturari era tăiat de sforăitul cailor sau de lugubra cântare a unei cucuvele, ea își găsea să îngrijească de un leandru pipernicit. Druțu aștepta să se usuce pentru a scăpa de el, iar doamna Armășiu blestema mâna rea care-i dăruise puiul firav cu vițe nevolnice, spunând: „mână rea, care nici copii nu poate vinde pe fereastră." Îl mutase în bucătărie în aburii sărați sperând să se usuce. Druțu se amuza smulgându-i pe furiș câte o frunză dar, odată ce Măndița călcă pragul casei de cărămidă, îl luă sub protecția ei aproape erotică. Frunzele lucioase scăpate de răutatea lui Druțu începură să sune mai cu viață și, în curând, mlădițe tinere sparseră coaja spre lumină. Planta își reluă locul obișnuit pe masa din camera lui Druțu furând multe din mângâierile, altădată destinate acestuia.
„Are frunzele amare ca dragostea noastră;" glumi odată Druțu. Ce-i drept, se temea pentru dragostea lor. O cunoștea foarte puțin. Tot ce știa despre ea, aflase de la Jintaru care era o cunoștință comună. Întrebările lui erau tot atâtea motive pentru tăcerile ei îngrozitoare. Dorea să plece, dar el o reținea până reușea să-i smulgă un zâmbet și o promisiune de revenire. Ea zâmbea silit, un zâmbet de dezgust, umilindu-l și făcându-l să-și ceară iertare. Nu mai pleca; rămânea în tăcerea ei așteptând Soarele.
„Când voi fi pe moarte, voi cere o fiertură din florile leandrului ăstuia, să-mi fie moartea amară ca dragostea ta, ca suferința mea." Spunând asta își înfipse adânc degetele în pământul din vasul de ceramică.
„ Mă tem că, atunci când florile lui nedorite, îți vor năpădi camera, dragostea noastră va muri," urma ea fără ca el să-i ia în seamă siropul imaginației.
Când îi povesti lui Jintaru cuvintele ei, acesta constată învârtindu-și pe deget inelul și încrețindu-și încordat un colț al gurii:
„Nimic original; de când o știu, fătuca asta își poartă viața în tipare făcute de alții. Dar ia seama, cuvintele ei au un miez amar sub învelișul lor de zahăr ars!”
Ce-i drept, Jintaru o cunoștea din copilărie și, oricând o pomenea, devenea cinic, afișându-și un vădit dispreț față de dragostea lor. O singură dată, când îi ceru din complezență părerea în privința unui cadou, spuse vizibil emoționat:
„O biată fată săracă, cu perle văzătoare!”
Druțu nu-i putea reproșa nimic; prin intermediul său se cunoscuseră. A fost o banală întâlnire, Jintaru făcându-și formal datoria de a-i prezenta. Ei se știau de multă vreme. Călătoreau cu același tramvai și le intrase în obișnuință să se privească fără să să-și vorbească sau să-și cunoască numele.
Era un amor obișnuit, cu ceva fantezie și un viitor incert, iar Druțu nu era încă sigur de moartea sau de rodnicia leandrului. Viața lui, de când o cunoscuse, intrase pe un făgaș normal; începea să se plictisească și era în căutarea unei slujbe. Uitase de satul său, iar când primea o scrisoare de acasă, nu îndrăznea să o deschidă, temându-se de o veste rea.
Fluierul nu putea cânta după cum își dorea el. Într-o zi ea nu mai apăru. Zdruncinat, merse până la casa cea galbenă în care locuia ea, dar nu îndrăzni să intre și să întrebe de ea. Se putea întâmpla oricui să nu poată veni la o întâlnire. În săptămâna ce curgea fără nici o veste se înfricoșă de momentul în care o va întâlni și-i va cere explicații, iar ea se va cufunda în tăcerea ei. Ocoli parcul și stația de tramvai unde o întâlnea în mod obișnuit. Putea veni în zilele în care gazda era plecată în mod negreșit, dar el nu o așteptă nici atunci, urmându-l pe Jintaru prin noroaie, la cârciuma unde erau văzuți de regulă cei doi amărâți.
La întoarcere, negăsind urme ale trecerii ei, încercă zadarnic să se liniștească.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!